Nu știu dacă mi se păruse doar mie, dar școala românească de cinematografie parcă statuase că tragediile trebuie să fie apăsătoare, dramele trebuie să fie apăsătoare, filmele de acţiune trebuie să fie apăsătoare, iar comediile…, comediile trebuie la rândul lor să fie, pe cât posibil, apăsătoare. Ei bine, Daniel Sandu pare să îşi fi propus să demonstreze că nu e obligatoriu să ieşi din sala de cinema cu sufletul strivit, şi că o poţi face „thoroughly entertained”. „Eu cred într-un cinematograf, să-i zicem «maximalist», pentru public – şi încerc cu fiecare film să spun o poveste care să ţină spectatorii cu sufletul la gură, să construiesc personaje puternice şi ataşante”, declară cineastul, şi chiar dacă nu satisface total, depărtarea asta de reţeta cvasi-sovietică pentru impresionarea juriilor de festivaluri de filme de artă nu poate fi decât asemenea unui sac de avocaţi pe fundul oceanului – un bun început.
Daniel Sandu a intrat prima oară în atenţia publicului românesc cu un număr considerabil de episoade regizate sau scrise pentru serialele „La bloc” şi „Nimeni nu-i perfect”, care prefigurau într-o oarecare măsură aplecarea lui spre stilul american – ambele sitcom-uri aproape reţetă, de la locaţie şi număr de camere, la râsul la conservă şi glumele accesibile. A nu se înţelege însă că cineastul – sau, într-adevăr, filmele sale – renunţă la dramatism. Trecerea spre cinematografie se face prin intermediul a trei scurt metraje serioase, pentru ca următorul său proiect semnificativ, mult lăudatul său film de lung metraj „Un pas în urma serafimilor” (2017), să fie o dramă autobiografică poate uşor stângace din punct de vedere tehnic, dar cu o încărcătură emoţională şi un stil care i-au asigurat un număr de distincţii, nu în ultimul rând 9 premii Gopo in 2018, inclusiv pentru „cel mai bun film” şi „cea mai bună regie”.
Filmul de anul acesta este de asemenea o dramă, remarcabilă însă în Noul Cinema Românesc prin muzica antrenantă, lipsa cadrelor lungi, elementele de acţiune hollywoodiană, filmarea 4K şi firul epic relativ liniar şi fără ambiguități. Personajul principal, Mircea Jianu, este interpretat cel puţin mulțumitor de Adrian Titieni – „Din dragoste cu cele mai bune intenții” (2012) sau „Bacalaureat” (2016), acesta din urmă produs, la fel ca „Tata mută munții”, de Cristian Mungiu. Deşi credibil şi coerent conturat, Mircea pică însă un test mult prea des picat de personajele principale ale filmelor românești – nu este deloc empatizabil. Pare, la început: povestea, bazată pe fapte reale, este a unui tată care face tot posibilul pentru a-şi salva fiul pierdut iarna pe munte. Aflăm însă curând că este fost ofiţer SRI, şi publicul larg deja s-a răcit; apoi că nu are respect pentru salvamontiști, că îşi folosește influența pentru a invoca resurse de care puţini alți părinţi aflați în faţa unei probleme similare s-ar putea bucura, şi în cele din urmă că nu-i pasă de prietena fiului său, ba se conturează chiar bănuiala că nici de fiul său nu este așa de interesat cum este de satisfacerea propriului ego sau a obstinației, şi publicul este iremediabil pierdut. Deşi o evoluţie organică şi convingătoare, ea ne împinge din ce în ce mai departe de Mircea, astfel încât la finalul filmului senzația este nu doar că nu am rămas cu nimic, că am făcut o călătorie înspre nicăieri, ci chiar că eroul a eşuat să ne ia cu el la drum şi că am aflat, neimplicați, de destinația sa îndoielnică.
Poate că sună ca şi când filmul mai degrabă dezamăgește. Poate că e chiar adevărat (depinde, evident, pe cine întrebi şi care sunt aşteptările). Părerea mea e că, pentru toate problemele pe care, fără îndoială, le are, „Tata mută munții” este un film valoros. Dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că arată că lucrurile pot fi făcute altfel, că un film poate fi captivant, poate avea ritm, fără să renunțe la dramatismul de care noi, românii, în masochismul nostru naţional, suntem dependenți, fără să renunțe la teme demne de dezbateri filosofice pe treptele cinematografului, şi fără să renunțe la acel ceva eminamente neaoș, acel je ne sais quoi pe care evident că nu-l cunoaștem, dar îl recunoaștem și-l etichetăm simplu „românesc”. Contează că nu e un film excelent? Poate, dar contează mai mult că e un film bun care nu se înscrie cuminte în NCR, şi următoarele filme vor avea o paletă un pic mai largă de direcții pe care să le exploreze. Poate nu „on the fringes”, ba nici măcar un pic excentric, ci fix în mijloc, acolo, între cinematograful de artă şi cel „pentru public”, după cum chiar Daniel Sandu indică într-un interviu: „Cu fiecare film pe care îl construiesc, îmi doresc să accesez intersecția dintre filmul de artă şi filmul comercial. În ultimele decenii am observat că filmele românești se localizează la cele două extreme: filmul art house şi filmul comercial. Iar între cele două este un spaţiu mult prea gol, un spaţiu în care spectatorii caută filme care să combine cele două coordonate.”