ziua libertății presei

Oare ce mi-ar mai plăcea… de Ziua Libertății Presei? Orice-aș face, ori pe unde m-ar purta vremurile, nu mă pot desprinde de presă. Și, nici nu cred că vreau, atâta timp cât cei mai frumoși ani mi i-am petrecut cu agenda și cu reportofonul în geantă.

O dată pe an ne amintim că, în 3 mai, e Ziua Libertății Presei. Așa, și? Ce facem pentru asta? Ne mai uimim puțin privind spre nivelul presei, spre tipurile de știri care (se zice că) au succes de public, spre dispariția genurilor nobile ale presei, spre apariția unor noi instrumente de diseminare în timp real, care fac din orice tamponare, ceartă sau schimb banal de replici subiect de presă. Cantitate! Cantitate în detrimentul calității. Ne mai îngrozim puțin de tabloidizarea excesivă, de promovarea unor modele ridicole, de exhibarea vieții private a cine-știe-căror-no-name-uri, de părerologia ridicată la rang de știință în toate domeniile. Privim alinierea în șiruri monotone, șabloanele, tabloidele, devălmășia, uniformizarea mediei… Și cam atât!

Șirurile sunt pentru disciplinați. Și… e bine să fii disciplinat. Rău e să fii prea disciplinat… asta-nsemând mai degrabă o formă de mediocritate, o periculoasă nuanță a blazării.

Șirurile sunt pentru mediocri, așa cum – vorba lui Le Bon – mulțimile cumulează mediocritatea, nespectaculosul, platitudinea. Până la urmă, mijlocul, privit aici ca mediocritate, nu e un lucru rău, dar nici bun nu e atâta timp cât nu tinzi spre vârf… Îmi repugnă mediocritatea, mi-e drag însă acel ”mijloc” despre care atât de frumos vorbește Aristotel, ca despre capacitatea de alegere a căii de mijloc, grație puterii de a fi echilibrat, de a discerne și valoriza, de a tinde spre rezultate. Gândindu-mă la presă (și nu numai), n-am cum să nu recunosc că, dragi mi-ar fi: înființarea șirului celor care ies din rând, aliniamentul nealiniaților, imperativele principiale ale rebelilor cu cauză, conjurația inițiaților, blânda agresivitate a inteligenței, tăcerea plină, zgomotul cu sens, cuvântul cu tâlc, neliniștita căutare a ineditului, curajul de a sfida comanda idioată.

Drag mi-ar fi acel organism care să se autoregleze exact de-acolo de unde trebuie, adică din interior, căruia să-i irumpă regulile direct din principii, condeiul direct din bibliotecă, autocontrolul direct din rațiune, nebunia din ideal. La presă mă refer, evident! Mi-ar plăcea să învățăm eleganța, fair-play-ul, ierarhia… de la animalele nobile: de la vulturi, de la lei, de la lupi, de la caii și câinii de rasă. Aceasta, în paralel cu dispariția sindromului hienei, al rechinului, al pechinezului, al muștei, al papagalului. Mi-ar plăcea să nu fim domestici doar pentru că e comod…. Să fim rebeli pentru că e nobil.

Însă, deocamdată ceea ce văd nu mă bucură, nu mă satisface, nu mă îndreptățește la prea mult optimism. Să nu ne amăgim cu ideea, reală de altfel, că informația înseamnă putere. Da, înseamnă putere, dar a altora. Dar… înainte de a spune asta, trebuie spus și înțeles altceva: cunoașterea înseamnă libertate! Iar informația nu e sinonimă cu cunoaștere. Cei din presă ar trebui să știe asta…