Ocupati, în Statele Unite, cu toate miscarile rapide ale campaniilor electorale, în Europa cu criza, în lumea întreaga cu viitorul Siriei – sa nu uitam Birmania, unde se întâmpla lucruri demne de cea mai mare atentie. Aproape în mod miraculos, dupa doisprezece ani de detentie si arest domiciliar, Aung San Suu Kyi si-a învins tortionarii. Admirata în întreaga lume pentru felul cum a opus în mod constant protestul non-violent brutalitatii militarilor – la putere în Birmania de cincizeci de ani – , de curând premiata Nobel pentru pace a fost aleasa deputata într-o circumscriptie rurala, la sud de Rangoon.
Victoria ei are, fara exagerare, ceva comparabil cu acelea ale lui Gandhi, Martin Luther King sau Nelson Mandela. În cazul acestei luptatoare pentru democratie, atît de fragila si puternica în acelasi timp, greul s-ar putea spune ca începe de-abia de acum. Îi ramâne totul de facut, sprijinita doar de fervoarea populara care o înconjoara si de marea semnificatie simbolica a alegerii ei. Urmeaza ca acum Aung San Suu Kyi sa se confrunte cu o realitate extrem de complexa. Ca sa se prezinte la recentele alegeri, generalli birmanezi i-au acordat doar libertate supravegheata. Din acest moment, ea si ceilalti 36 de deputati alesi din partidul sau, Liga nationala pentru democratie, vor face parte dintr-un Parlament de zece ori mai numeros, dominat în totalitate de militari si marionetele lor. Sigur, vor putea folosi tribuna Parlamentului ca sa-si faca cunoscute opiniile, vor beneficia de imunitatea parlamentara si, probabil, vor atrage si alti parlamentari interesati de o adevarata schimbare în Birmania, idee cu care simpatizeaza si o parte din armata. E deja un bun punct de plecare. Însa Aung San Suu Kyi va trebui sa fie în stare sa coaguleze si consolideze acest proces politic cu succesive reforme sociale, economice si de drepturile omului, fara de care entuziasmul de astazi s-ar putea cu usurinta risipi. În acelasi timp, va trebui sa stie cum sa tempereze si sa canalizeze în mod pozitiv revolta minoritatilor etnice care constituie mai bine de o treime din populatia tarii.
Birmanezii ocupa doar partea centrala a tarii, în vreme ce la granitele muntoase cu India, Bangladesh, China, Laos si Tailanda – practic în toata partea sa periferica –, Birmania se prezinta drept un veritabil mozaic de populatii minoritare precum Naga, Chin, Kachin, Wa, Chan si Karen, care nu au fost, practic, niciodata încurajate sa se integreze într-o tara fata de a carei autoritate manifesta o clara ostilitate. Cu arma în mâna sau prin revolte civile, aceste populatii lupta de multa vreme pentru independenta sau pentru o totala autonomie. Si, daca în 1962, la cinci ani de la decolonizarea britanica, armata a preluat puterea, aceasta s-a întâmplat în buna masura tocmai din cauza acestor secesionisme pe care regimul actual, în cincizeci de ani, nu a reusit sa le potoleasca.
Aung San Suu Kyi beneficiaza, în relatia cu aceste populatii, de un credit moral indiscutabil, mostenit în parte si de la tatal ei, cel care a realizat practic independenta Birmaniei si a stiut sa le cucereasca încrederea. Armata a fost, pentru multa vreme, dusmanul lor comun. Dar acesta nu e un capital pe care se poate conta prea multa vreme. Cu alte cuvinte, aceste populatii nemultumite este greu de presupus ca vor fi dispuse sa-i dea prea mult timp noii alese si partidului ei ca sa schimbe lucrurile în tara. Aung San Suu Kyi stie foarte bine aceasta si, nu întâmplator, a fost aleasa pe o platforma electorala ce cuprindea, între altele, reforme sociale si o integrare cât mai armonioasa a populatiilor minoritare. E drept, însa, ca în conditiile intensificarii miscarilor de gherila catre regiunile de la granitele tarii, si ea, si ceilalti parlamentari ai partidului ei s-ar afla, spre satisfactia juntei militare, într-o situatie extrem de dificila. Birmania traieste, asadar, un moment ce ne aminteste toate incertitudinile, problemele si greutatile oricarei tranzitii la democratie. Si asta, considera Bernard Guetta, ar fi prima lectie pe care ne-o furnizeaza situatia de moment din Birmania.
Mai sunt însa si alte aspecte demne de notat, si care îndeamna la mai putin pesimism. Una dintre ele ar fi aceea ca, dupa triumful Revolutiei de catifea în Cehoslovacia anului 1989, arma non-violentei tinde sa se afirme cu tot mai mult succes în lume. Ar mai fi de spus, pe aceasta linie, ca democratia se raspândeste într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut imagina acum doar cincizeci de ani. A facut progrese notabile în fostul bloc sovietic – în ciuda sistemului dictorial al lui Vladimir Putin si al noilor potentati din republicile Asiei centrale. Tot astfel, cu o singura exceptie notabila, au disparut dictaturile mai mult sau mai putin militare care au dominat atâta vreme America Latina, pâna catre sfârsitul anilor ’80. Fervoarea democratiei a cuprins anul trecut lumea araba si se raspîndeste si pe continentul african. Daca e adevarat ca în multe tari înca – prima dintre ele fiind China –, democratia e practic inexistenta sau doar o masca usor de schimbat la cea mai mica alerta, nu se poate contesta ca, în ultimul sfert de veac, democratia a câstigat teren într-un ritm fara precedent în istoria omenirii si datorita noilor medii de comunicatie care favorizeaza propagarea libertatii, dar si datorita sfârsitului razboiului rece, cu slabirea succesiva a multor dictaturi care se bucurau de protectia Uniunii Sovietice sau a Statelor Unite.
Dar iata înca un important aspect al evenimentelor de la Rangoon pe care îl pune în lumina Bernard Guetta: sanctiunile economice internationale care, departe de a fi o metoda perimata sau ineficienta, îsi arata, pe termen lung, valabilitatea. Sigur, ele nu fac dictaturile sa cada de la o zi la alta, au nevoie de timp ca sa li se simta cu adevarat efectul. Dar, fara ele, generalii Birmaniei, redusi pâna la urma la a întretine raporturi comerciale doar cu China comunista, nu ar fi liberalizat sub nici un motiv cenzura, nu ar fi eliberat prizonierii politici, n-ar fi acceptat pentru prima data alegeri libere, deschizând astfel calea spre ceea ce Aung San Suu Kyi defineste drept „o noua era“.
Autor: DUMITRU RADU POPAApărut în nr. 369