Singurii conducători ruși care și-au recunoscut greșeli au fost, în ordine: Ivan al IV-lea, cel groaznic, atunci când, la sfârșitul vieții, a spus că rău a făcut că nu i-a belit pe toți boierii, Petru I-ul, cel mare, care și el și-a verbalizat regretul că nu a belit mai mulți boieri nealiniați la occidentalizarea Rusiei (așa cum o înțelesese el), Aleksandru I-ul, că dăduse prea multă libertate și-a virat spre obscurantism deîndată ce a simțit că pierde teren în fața rușilor speriați de liberalismul importat din Franța.
După împărați a venit Lenin, care a recunoscut că a greșit atunci când a asmuțit toți sărăntocii împotriva țăranilor mijlocași, pentru confiscarea cerealelor, pentru că proletarii crăpau de foame în orașe dar pramatiile din comitetele săracilor au distrus, pur și simplu ruralul productiv.
Lenin a fost obligat să vină cu Noua Politică Economică, adică revenirea la capitalism, pentru că proaspăta Uniune Sovietică se lichefia în leagănul bolșevic.
Hrușciov a zis că Stalin a regretat, și el, faptul că a cerut ajutorul occidental – în primul rând redeschiderea celui de-al doilea front. Asta l-a costat și cealaltă parte a Germaniei. Armata Roșie nu a mai ajuns la Atlantic. Stalin a pierdut Europa. URSS s-a mai zbătut 45 de ani și a dispărut.
Iar Gorbaciov a recunoscut destul de multe greșeli. Prea multe. Rușii nu l-au iertat niciodată.
Rușilor le este frică să își recunoască greșelile. Și jos, și sus. Rusia e o țară mare cu un popor înghesuit: toți văd ce fac ceilalți, toți știu ce fac cei din jur și cel care își recunoaște o greșeală e văzut de ceilalți drept prostul kolhozului. Dar greșeli se fac, potop. Așa că rușii mint. Nu își recunosc greșelile. Toți neagă și toți acceptă negarea greșelilor nu pentru n-ar ști despre ce e vorba, ci pentru toți vor să fie autocrați pe persoană fizică. Iar autocrații nu greșesc. Pur și simplu, nu au dreptul să greșească.
Deci toate porcăriile devin, în cel mai fericit caz, porcărioare. Și sunt ascunse în vocabular. În Rusia nu sunt probleme, sunt dificultăți. Și nici dificultățile nu sunt chiar dificultăți-dificultăți, sunt dificultăți temporare. Iar raportarea se netezește cu cât urcă în sistem – nimeni nu vrea să fie mesagerul care aduce vești proaste.
Nu se găsește benzină? Da, parcă au zis ceva pe tema asta, despre câteva benzinării în care lumea așteaptă la coadă benzină de 95. Dacă stau și așteaptă înseamnă că va veni, nu-i așa? Dar uite că se găsește Euro2. Se strică mașinile din cauza asta? Asta e deja o altă problemă, a unui alt departament – cel de reparat mașini. Departamentul de benzină nu se ocupă cu reparatul mașinilor.
Negarea propriilor greșeli e reflexul social lăsat de bolșevism. Da, știu, autocritica era la mare preț, dar rușii de azi sunt urmașii supraviețuitorilor bolșevismului – au în genă instinctul de a nu recunoaște. Pentru că cine își făcea autocritica și își recunoștea greșelile, chiar și alea închipuite, era executat. Au supraviețuit doar o parte din cei care nu recunoșteau că greșiseră, ci doar că nu făcuseră suficient – și jurau că vor face mai mult.
Așa că rușii s-au obișnuit să trăiască cu mintea în două luntrii: lumea obișnuită, reală, de zi cu zi, cu toate lipsurile și demența sistemului; și lumea oficială, lumea din Pravda cea plină de minciuni. Cei înțelepți își țineau gurile închise și rămâneau în lanțul trofic. Ceilalți – GuLag.
Deci rușii făceau foame din cauza șefilor idioți puși de partid, dar votau partidul. Nu pentru ar fi promis că le dă mâncare, într-un moment abstract din viitor (și case și drumuri și ciorapi de damă și hârtie igienică, în fine), ci pentru a nu avea probleme și mai mari. Una e foamea de acasă, alta e foamea din lagăr.
De unde și expresia „a o face pe niznaiul”.
În Rusia, viața reală era – și este – nasoală. Dar viața oficială bate lungmetrajul. Rusia are, Rusia face, Rusia drege, Rusia este. Campioană planetară la toate statisticile, falsificate. Campioană oriunde, în orice sport în care antidopingul e mai relaxat. Campioană galactică la producția de lapte, miere și rachete. Nu rușii – de ruși nu se știe pe ce locuri sunt, oricum nu contează asta –, ci Rusia.
Statul rus are întâietate în fața oamenilor (sau ce-or fi ei)™.
De aia, imaginea statului trebuie să fie impecabilă. De unde și tradiția potemkiniadelor – și aia economică, cu PIB căzut în șanț, rafinării și rețele comerciale distruse de dronele ucrainene; și aia militară, cu doi cioloveci trimiși să fluture cârpa cu cioara mutantă drept dovadă că au ocupat un sat din Donețk.
Cine contestă asta însă, nu mai are o problemă cu Rusia, ci cu rușii.
Propaganda de la Moscova sparge creierii cu insistența cu care arată un stat puternic, cel mai puternic, Rusia, care nu se teme de nimeni și de nimic, dar care este locuit de niște c***i cu nervii praștie de frica capitaliștilor imperialiști „anglo-americani și englezi” și slugile lor din vest și de la Kiev, ajutați de cozile de topor care au împânzit țara, deci – vigilență, tovarăși, dușmanul dușmănos pândește. Nu vă aplecați!
De mare excepție este și plimbatul laserului. Ca la pisici, atenția rușilor trebuie mutată permanent de la una la alta – niciodată obiectivul nu e același. Și asta pentru că, dacă obiectivul rămâne fix, pot fi făcute măsurători – ne-am apropiat, nu ne-am apropiat… Dacă însă obiectivul plutește așa, inefabil și se schimbă permanent, nu mai ai cum să măsori. Performanța nu mai e evaluată, nimeni nu știe unitatea de măsură.
Administrația bolșevică rămasă în Rusia e un bambilici total.
Când ucrainenii i-au trosnit pe ruși la Kiev, retragerea în Rusia a fost „un gest de bunăvoință”. Iar propaganda pretindea că imaginile cu tancuri arse și gropile comune erau trucate, cadavrele erau de fapt actori. Când ucrainenii i-au aruncat pe ruși dincolo de Nipru, n-a fost o victorie ucraineană, a fost o repliere pe poziții mai avantajoase.
Și au schimbat și inamicul. Armata roșie nu mai luptă de mult cu naționaliștii ucraineni (rușii zic așa ca să creeze impresia că ucrainenii sunt de două feluri – unii sunt naționaliști și sunt răi, ceilalți nu sunt naționaliști și, de fapt, parcă nici n-ar fi ucraineni, ci mai mult ruși), ci cu NATO, cu mercenari anglo-saxoni sau cu teroriști globaliști.
Permanent, rușii au schimbat realitatea după cum le-a convenit.
Articolul integral poate fi citit pe pagina de Facebook a autorului. Titlul aparține redacției.
Imagine: Yaroslav Shuraev (Pexels)