Sari la conținut

„Zona politicianistă riscă să ne transforme dintr-o naţiune modernă într-o populaţie amorfă“

Autor: ANGELA MARTIN
Apărut în nr. 534

DORIN SARAFOLEANU în dialog cu ANGELA MARTIN

 

Se întâmplă adesea ca anvergura unei reputaţii – şi nu vorbim despre una tributară astuţiei în gestionarea propriei imagini publice, ci despre una clădită cinstit, temeinic şi trainic – să eclipseze cauzele care au generat-o şi o întreţin. „Victimă“, ca să spunem aşa, a unei astfel de situaţii este şi profesorul Dorin Sarafoleanu – o somitate în specialitatea sa, în otorinolaringologie, şi în medicina românească. Considerăm de aceea că redescoperirea şi rememorarea, fie şi sumară, a traiectoriei pe care a urmat-o destinul său uman şi profesional sunt pe drept cuvânt necesare.
Stabilit de-o viaţă în Bucureşti, profesorul Sarafoleanu este un produs al şcolii timişorene de medicină şi al spaţiului de cultură şi civilizaţie bănăţene în care a crescut şi a fost educat. Formarea sa este însă departe de a se fi încheiat acolo. A urcat din concurs în concurs treptele ierarhiei profesionale, mai întâi ca medic de ţară, de familie, apoi ca medic specialist, primar, şef de secţie, pentru a-şi împlini cariera ca şef de clinică, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, şef de Catedră. Este doctor în Ştiinţe Medicale din 1972. În 1973 a inventat „Metoda şi aparatul pentru drenajul transtimpanic al urechii mijlocii“ – ambele uzuale şi astăzi în procedurile terapeutice specifice. În 1974 a înfiinţat Secţia ORL a Spitalului „Sfânta Maria“ pe care, în 1993, a ridicat-o la rang de Clinică Universitară. S-a perfecţionat în Franţa, la Institutul de Oncologie „Gustave Roussy“ şi la Spitalul Foch din Paris, dar şi la Clinica ORL din Montpellier; apoi, la Aachen şi Berlin în chirurgie funcţională auriculară şi în patologie vestibulară, la Praga. Între 1973 şi 1995, a fost, rând pe rând, director al Spitalului Clinic „Sfânta Maria“, Consilier al Ministrului Sănătăţii, director al Direcţiei Sanitare Bucureşti, preşedinte al Comisiei înfiinţate de Ministerul Educaţiei pentru acordarea burselor de studii în străinătate.
Este fondatorul şcolii româneşti de Rinologie şi al Societăţii Române de Rinologie (2010) pe care a afiliat-o la Societatea Europeană de Rinologie. Organizează sub prestigioasa ei egidă congrese internaţionale din doi în doi ani, cu participanţi de renume în medicina internaţională. Este membru al mai multor societăţi occidentale de ORL şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale. A instituit, în România, cursurile de Chirurgie Laser CO2 şi cursurile de chirurgie funcţională endoscopică rinosinusală. Este autorul unor lucrări de referinţă în studiul otorinolaringologiei şi a două sute de articole ştiinţifice – comunicări la numeroase congrese naţionale şi internaţionale – apărute în publicaţii româneşti şi străine. Dar amploarea şi diversitatea activităţilor şi a meritelor sale în plan medical, ştiinţific, academic depăşesc cu mult posibilităţile noastre de a le transpune în paginile revistei, oricât de generoase.
Îi mulţumesc invitatului meu, domnului profesor Dorin Sarafoleanu, pentru scurtul, dar preţiosul răstimp în care, dându-şi jos oglinda frontală şi lăsând deoparte foarfece chirurgicale, bisturie, pense, sonde, stilete, canule, chiurete, a acceptat să intre în jocul acestor întrebări.

Angela Martin

 

Angela Martin: Domnule profesor, în ce relaţie sunteţi cu confesiunea? Aveţi disponibilitate, simţiţi vreun îndemn interior să vă confesaţi? Sau chiar plăcere?
Dorin Sarafoleanu: Confesiunea este o nevoie omenească. Este un mod de comunicare. Ea destăinuie confesorului, nu numai taine, emoţii, nelinişti şi îndoieli, ci şi idei, opinii sau raţiuni care se vor confruntate şi cu alte minţi.
Goethe spunea că „o comunicare sinceră, o confesiune sinceră este un fapt al naturii“. A primi comunicarea aşa cum este ea gândită este un fapt al culturii, şi trebuie să te educi pentru a şti să asculţi. Aşadar, confesiunea poate fi şi un act de cultură.
În medicină, colocviul cu bolnavul prin procesul de dirijare al anamnezei este de fapt o confesiune. În procesul didactic, modul de comunicare cu studenţii sau rezidenţii, prin lecţii interactive, cred că poate fi considerat tot un fel de confesiune, iar consultul interdisciplinar – în cazurile dificile – reprezintă, de asemenea, un mod elevat de comunicare profesională cu folos pentru bolnav. Confesiunea, cred că este un antidot pentru singurătate.

A.M.: Marc Aureliu, în Gânduri către sine însuşi, se întreba de ce „sufletele inculte şi neinstruite tulbură sufletul cultivat şi instruit“? Întrebarea este valabilă şi astăzi, după atâtea secole de instrucţie… Îi găsim şi un răspuns?
D.S.: Cu cât sufletele sunt mai cultivate, cu atât devin mai sensibile, dar, şi mai înţelepte. Înţelepciunea cred că poate fi antidotul pe care minţile şi spiritele cultivate îl pot opune brutalităţii şi agresivităţii sufletelor inculte. Altruismul este una dintre armele arsenalului de înţelepciune. Sartre spunea că trebuie să găseşti prin altruism formele de „a fi pentru ceilalţi“. Puterea blândă a înţelepciunii altruiste cred că este soluţia. Pentru că prostia, ignoranţa agresivă în continuă expansiune nu pot fi învinse altfel, să încercăm cel puţin să le facem suportabile.

A.M.: Ce cărţi, bune pentru vindecarea sufletului, cum  ar fi spus Avicenna, aţi citit recent, scrise de filosofi şi psihanalişti contemporani?
D.S.: Recomand tinerilor care vor să urmeze Medicina, dar şi tuturor celor care vor să-şi trăiască viaţa cu folos, să-l consulte în Dicţionarul (său) de Filosofie Oxford, pe Simon Blackburn, unde vor găsi îndrumări existenţialiste cu privire la boală, univers, echilibru sufletesc, reflecţii religioase, ştiinţifice, culturale. Este o carte care te învaţă să gândeşti şi te ajută să ştii să înfrunţi viaţa.
Doctorul american Siddhartha Mukherjee face o biografie a cancerului după o experienţă în domeniu de peste patruzeci de ani, arătând rolul psihicului şi al psihoterapiei în lupta cu acest neiertător (încă) flagel. Este o extraordinară operă medical-filosofică – laureată a Premiului Pullitzer (2011) şi care beneficiază de o prezentare cuprinzând un gând filosofic al Susanei Sontag pe care vreau să îl reproduc: „Boala este partea întunecată a vieţii, o parte a existenţei mai puţin dorită. Toţi cei care se nasc au dublă cetăţenie: în regatul celor sănătoşi şi în regatul celor bolnavi. Deşi toţi am vrea să folosim doar paşaportul bun, mai devreme sau mai târziu fiecare suntem obligaţi, cel puţin pentru un timp limitat, să devenim locatarii celeilalte părţi.“
Laureatul Nobel şi Călugărul – dialogul filosofic între Luc Montagnier (descoperitorul virusului SIDA) şi călugărul Niaussat – constituie o comoară de filosofie existenţialistă, medicală şi religioasă, gândită în contextul evoluţiilor moderne ale societăţii omeneşti. Interferenţele multiple între mediul natural, social şi divinitate sunt ideea salvatoare pentru supravieţuire.
Livius Ciocârlie, în Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, crede că acceptarea cu nepăsare şi a uneia şi a celeilalte este soluţia unei linişti existenţiale, mai ales că, pentru tinerii care au astăzi douăzeci de ani, generaţia noastră, practic, nu mai există în calculele lor.
Sunt şi o serie de apariţii editoriale încărcate de pragmatism şi de o filosofie optimistă. Îndemnul de acţiune este sugerat tinerilor chiar de titlurile lor: Calea spre succes a lui Napoleon Hill sau Excepţionalii lui Malcom Gladwell. Pornind de la filozofia de viaţă a unor mari oameni de succes americani (Rockefeller, Edison, Kelly Ford, Eastman), aceasta oferă tinerilor modele de gândire şi acţiune, care pot să-i conducă spre reuşită.
Din când în când, îl caut pe Seneca: el îmi dă soluţia tihnei şi a liniştii care nu poate fi găsită decât în tine, şi nu în altă parte (Despre liniştea spiritului).

A.M.: Hipocrate susţinea, la vremea sa, că nu există o mare diferenţă între medicină şi filosofie. Între timp, aceste două ştiinţe, ca multe altele, fireşte, s-au despărţit. Dar prin aceasta s-au înstrăinat definitiv?
D.S.: Această idee este esenţa jurământului lui Hipocrate. Filosofia hipocratică despre medic şi medicină este o capodoperă a gândirii antice. Are aceeaşi valoare perenă ca aceea a Parthenonului şi a sculpturilor antice greceşti.
El începe cu o invocaţie la adresa zeilor şi se termină cu o imprecaţie, în cazul în care jurământul nu va fi respectat. Aşa după cum genomul uman concentrează pentru totdeauna toţi cromozomii, tot astfel şi jurământul lui Hipocrate concentrează filosofia, morala şi umanismul profesiei de medic pentru totdeauna. Explozia ştiinţifico-tehnică din ultima jumătate de secol a ţinut mai puţin seamă de aspectele filosofice. Excesele făcute de dragul modernizării încep să îşi arate părţile rele. Este momentul în care gânditorii profesiei noastre încep să-şi pună întrebări şi să caute direcţii corecte. Trebuie să revenim la principiul „Primum non nocere“ pe care să-l extindem însă şi la mediul natural. Deja medicina este gândită după principiul „only one health“, adică integrarea ei în mod sistemic în mediul natural şi interdependenţa între sănătatea omului şi sănătatea animalelor, a plantelor, a apelor, pădurilor etc. Adică, sănătatea planetei.
Civilizaţia ştiinţifică – noţiune apărută la mijlocul secolului trecut, era animată de ideea conform căreia mijloacele tehnice îi permit omului să subordoneze sau să schimbe natura şi sensul propriilor sale interese. Au apărut excesele asupra mediului ambiant, cerute de un consum tot mai mare şi tot mai necontrolat. Hedonismul consumerist a condus la polarizarea socială în foarte bogaţi (puţini) şi foarte săraci (majoritatea).
Jacques Attali semnalează că, în lume, există în prezent peste două miliarde de nomazi şi un miliard de oameni extrem de săraci.
Este limpede de înţeles că aceştia sunt lipsiţi de îngrijiri medicale. Aceasta este zona în care filosofia hipocratică şi platoniciană s-a îndepărtat de medicină. Ele trebuie sa revină la simbioza firească, aceea care le-a înnobilat. Acest lucru nu se poate face decât prin educaţie şi prin politici sociale, economice şi medicale inteligente.
Aroganţa trebuie înlocuită cu o nouă morală obţinută prin educaţie, cultură şi reguli împărtăşite de întreaga umanitate. Trinomul politico-birocratico-industrial, astăzi dăunător plantei, societăţii umane şi viitorului, trebuie să revină la principiul platonician: „Toţi regii trebuie să fie filosofi; dacă nu, mizeria umană nu va dispărea niciodată“.

A.M.: Se mai îngrijeşte medicul de azi să aibă „calităţile bunului filosof“ enumerate de Hipocrate? Ori şi-a schimbat total filosofia? Etica profesională şi filozofia de viaţă, vreau să spun…
D.S.: Medicul de azi este supus „dictaturii tehnice“. El a devenit dependent de aparate, laboratoare, maşini de investigaţie, ghiduri şi constrângeri birocratice sufocante. Nu mai are timp de meditaţii şi filosofie. El trăieşte în viteză, în vâltoare, este epuizat de numărul mare de solicitări, de gărzi, de tot felul de activităţi ştiinţifico-profesionale. Dacă ne referim la noi, la medicii români, trebuie să subliniez faptul că, datorită condiţiilor sistemului nostru de sănătate binecunoscute de toată lumea, medicul trebuie să lucreze mult mai mult, în condiţii mult mai proaste şi cu o retribuţie infinit mai mică decât confratele său din Uniunea Europeană. De aici, o serie de consecinţe pentru el: îşi întemeiază o familie abia după 30-35 de ani, are doar un copil şi în multe cazuri deloc, are dificultăţi financiare care îi conferă un statut social jenant şi mai ales „se bucură“ de dezinteresul autorităţilor şi de desconsiderare din partea societăţii. În aceste condiţii, filozofia lui profesională şi de viaţă a devenit filozofia supravieţuirii.

A.M.: Filosoful este un teoretician, medicul, un practician. Unde se întâlnesc cei doi în era tehnologiei?
D.S.: Viaţa în general – medicina în special impun pragmatism. Trebuie să răspunzi la evenimente, uneori foarte repede şi mai ales foarte eficient. Maşinile medicale de astăzi, ghidurile terapeutice, eficacitatea medicamentelor ne oferă posibilităţi inimaginabile în urmă cu un secol. Dar, în acelaşi timp, nu ne mai lasă timp pentru reflecţii şi filosofie. Din când în când este nevoie să te opreşti şi să-ţi pui întrebarea: „Quo vadis medicina; quo vadis doctore“. Trebuie să reflectezi în spirit rabelaisian, „ştiinţa fără conştiinţă nu este decât o ruină a sufletului“ şi aş adăuga eu, şi o ruină a umanităţii.
Din fericire, în ultimul deceniu sunt voci tot mai numeroase şi mai autorizate care impun îmbinarea tehnicii şi a cercetării ştiinţifice cu umanismul. Se fac eforturi ca în relaţia cu pacientul să punem sufletul înaintea maşinii, să judecăm cu creierul după ce am văzut cu ochii şi cu inima.
Şi dacă la aceasta adăugăm şi nevoia că această atitudine trebuie să se supună voinţei Divine, cred că vom realiza o întâlnire firească între practician şi filosof.

A.M.: La viteza la care trăieşte lumea în zilele noastre, mai are omul tihnă să poarte discuţii cu sinele? Dar educaţia necesară? Credeţi că şcoala românească insistă suficient asupra cultivării aptitudinilor morale?
D.S.: Pentru introspecţie, pentru dialogul cu tine însuţi, îţi trebuie timp şi îţi trebuie tihnă. Omul modern, activ, nu are nici una, nici alta. Contextul economico-social, viteza, grija zilei de mâine, precaritatea câştigului, lipsa de încredere şi de repere îi ocupă tot timpul cu astfel de preocupări. Copiii văd asta în familie, la vârsta adolescenţei li se oferă manele, limbaj argotic vulgar, un program audio-vizual jenant; ei aud, de asemenea, tot felul de comentarii pretins inteligente despre religie şi credinţă. Toate sunt făcute parcă intenţionat, ca să nu mai lase loc pentru educaţie şi dezvoltarea aptitudinilor morale.
Sigur că viitorul acestor generaţii depinde, în mare măsură, de şcoală. Dar şi de contextul socio-politic şi cultural al societăţii româneşti. Este trist şi paradoxal să vorbim de şubrezenia şcolii în ţara lui Spiru Haret.

A.M.: Se vorbeşte curent despre criza umanismului pe care mari gânditori o consideră o consecinţă a crizei metafizice. Ce efecte vor avea ele asupra medicului – vindecător de trup omenesc, dar şi de suflet, de spirit?
D.S.: Criza umanismului se adânceşte pe măsură ce înfloreşte şi se dezvoltă societatea de consum. Omul societăţii moderne avea valori şi repere morale care-l îndemnau să muncească şi să creeze durabil. Omul postmodern – contemporanul nostru – este îndemnat şi stimulat să trăiască ziua de azi, fără a lua în calcul viitorul. Valorile lui au ajuns kitsch-urile, el aleargă după o libertate totală în gândire şi comportament, preferă vulgaritatea, îl indispun elitele, adoptă gândirea superficială în locul gândirii creatoare. Este manipulat de profitorii societăţii consumeriste prin excesul de vizualizare, care promovează satisfacţia frustă, imediată, heterogenă, vulgar administrată.
Eclipsa de logică, libertinajul au învins raţiunea, credinţa, morala, valorile, lucrul bine făcut. Acesta este, pe scurt, portretul omului postmodern care are nevoie de medic. Medicul, la rândul lui, este tot un om postmodern care-i îngrijeşte sănătatea. Am văzut însă în ce condiţii se desfăşoară relaţia lui cu bolnavul. Cred că, pentru sufletul, pentru psihicul, pentru educaţia şi cultura omului actual, numai eforturile medicului nu sunt îndestulătoare. Valoarea morală a societăţii este determinată de norme etice, de criterii şi reguli care au în centrul lor meritocraţia şi repere solide de valoare umană şi profesională.

A.M.: Există mulţi medici scriitori şi medici care şi-au părăsit profesia fascinaţi de literatură. Sunt nume, cum ştim, celebre: de la spaniolul Gregorio Marañon, internist şi endocrinolog, de la portughezul Miguel Torga – otorinolaringolog ca dumneavoastră –, la elveţianul Jean Starobinski – psihiatru. Iar lista este lungă şi selectă, de n-ar fi să-i amintim decât pe James Joyce, Breton, Aragon, Brecht, Ibsen sau Cehov. Dar există şi exemple româneşti, demne de remarcat, îi las pe aceşti confraţi în seama dumneavoastră. De ce se refugiază medicii în literatură şi în artă? Nu dau şi-acolo tot de suferinţă?
D.S.: Sunt exemple româneşti – după opinia mea, mai mult decât remarcabile. Cred că profesia de medic, cu veşnicul ei imprevizibil uneori fascinant, este un îndemn la meditaţie, spre întrebări şi căutări pentru care nu găsim întotdeauna răspuns. La Timişoara, în studenţie am observat şi am învăţat de la profesorii mei, Victor Papilian (anatomist) şi Eduard Pamfil (psihiatru), că medicina fără gândire devine o penibilă rutină. Acelaşi lucru l-am întâlnit mai târziu la medicul psihiatru, actualul academician, Augustin Buzura, la profesorul Ştefan Zeletin şi mai recent la doctorul Martin Martin.
Eu cred că neliniştea, întrebările, imprevizibilul din medicină, îndeamnă la meditaţie metafizică. Spre deosebire de orice realizare tehnică de mare performanţă creată şi realizată de mintea şi de mâna omului, şi care poate fi modificată de om, medicii, ei înşişi creaţii ale naturii, se străduiesc să-i pătrundă tainele. Pe măsură ce reuşim să descifrăm unele dintre ele, natura ne oferă mereu alte secrete sau reacţionează atunci când lucrăm împotriva regulilor ei. Iată fascinaţia profesiei medicale şi îndemnul de a gândi, de a cerceta, de a afla.
Printre medicii scriitori contemporani există şi atenţi observatori ai dependenţei de modele şi repere. Doamna doctor Dora Petrilă ne oferă în scrierile sale un model de mare profesionist, dascăl şi gânditor în persoana profesorului Dan Setlacec. Tot domnia sa ne oferă şi modele negative din medicina românească şi universală, de doctori vânduţi puterii totalitare sau participanţi la asasinatul politic.
Eminentul iatro-istoric doctorul Mihai Mihailide ne oferă o suită de lucrări impecabil documentate privitoare la evoluţia medicinii româneşti de-a lungul veacurilor, cu perioadele ei de glorie, dar şi de umbră.
Iată, aşadar, că în medicina românească contemporană gândirea, filosofia profesiei, etica şi morala acesteia sunt preocupări care se regăsesc în filosofia medicală universală.

A.M.: Aţi urcat rând pe rând treptele profesiunii de medic şi pe cele academice, v-a trecut prin mâini o mare parte din societatea românească, oameni de toată mâna şi de toate vârstele. Aţi cunoscut şi aţi tratat o mulţime de pacienţi – poate milioane? Vă este de ajutor, ţineţi cont de impresia pe care v-o face, vrând-nevrând, cetăţeanul intrat pe uşa cabinetului? O ataşaţi tehnicii de diagnosticare a pacientului? Sau, dimpotrivă, vă grăbiţi să vă debarasaţi de ea?
D.S.: Sunt multe boli care se pot citi pe faţă, sau în atitudinea pacientului care-ţi intră pe uşă. Dacă le cunoşti şi dacă eşti versat, îţi dai seama imediat ce suferinţă ar putea trăda ele. Unele trădează chiar afecţiuni grave. Aceştia sunt bolnavii cărora trebuie sa le acorzi atenţie, bunăvoinţă şi răbdare pentru a ajunge la empatie.
Sunt însă şi vizitatori ai cabinetelor medicale mai puţin bolnavi, însă agresivi – vulgari, pretenţioşi, căutători de nod în papură, care sfidează prin limbaj, îmbrăcăminte şi ţinută, respectul cuvenit actului medical. S-au înmulţit în ultima vreme tinerii cu ţinute ultralejere provocatoare, cu comportamente bizare, probabil induse de droguri. Sigur că aceste personaje nu pot genera empatie sau normalitate.

A.M.: De ce spunea Hipocrate, bunăoară, că „Medicul trebuie să fie omul cu nările bine suflate“? Cum ne mai sună astăzi această înţelepciune? Mai putem accepta că medicul apelează la simţuri şi la intuiţie, când este invadat de aparate?
D.S.: Doctorul lui Hipocrate întruchipa un profesionist sănătos, bine educat, decent în ţinută şi comportament, în deplinătatea simţurilor şi a limpezimii minţii. În cortegiul simptomatic al multora dintre boli, umorile bolnavului, respiraţia, transpiraţia, mirosul degajat de haine capătă un anumit specific. Acestea pot fi percepute de miros şi te îndreaptă spre diagnostic. Dar fosele nazale curăţate şi libere sunt importante şi pentru sănătatea doctorului. Marii dascăli, marile modele care mi-au marcat tinereţea profesională puneau mare preţ pe modul de prezentare a medicului în faţa bolnavului. Pentru bolnav, medicul este nu numai un vindecător, dar şi un model de viaţă.

A.M.: Despre nas şi despre odorat v-am auzit filosofând, trecând de la Platon şi Aristotel la Freud sau Nietzsche şi ajungând la scriitori clasici, la Gogol, de pildă. Vă invit şi acum să o faceţi, vă ascult cu aceeaşi nerăbdare.
D.S.: Mirosul şi gustul fac parte din senzoriu. Senzoriul face legătura între mediul ambiental şi conştiinţă. Aşadar, el are relaţii cu emoţia, logica, cu etica, economia, estetica, filosofia şi medicina. Mirosul prezintă interes nu numai în patologie, ci şi în educaţie şi comportament, în psihologia noastră, în cultură, artă, sexualitate, în comunicarea interumană. Prin miros am parcurs calea de la sălbăticie la rafinament. Mirosul este unul dintre componentele hedonismului consumerist în căutarea de „bien-être“, a hedonismului intelectual în goana după rafinament, după noi senzaţii, după noi emoţii şi, nu în ultimul rând, prin aromoterapie, este un element antistres.
De-a lungul evoluţiei speciei umane, mirosul a jucat un rol foarte important în căutarea hranei, în sexualitate (perpetuarea speciei) şi în înlăturarea pericolelor. Şi astăzi, rolul mirosului a rămas acelaşi, în schimb semnificaţiile şi influenţele lui sunt mai ample. Pe scurt, putem afirma că în cazul omului contemporan mirosul controlează nutriţia şi sexualitatea, are un rol important în comunicare prin stabilirea şi evoluţia relaţiilor dintre indivizi şi, împreună cu gustul, au o extraordinară dimensiune estetică. Funcţia olfacto-gustativă şi-a pus, cu vremea, o amprentă pe gândirea socio-culturală şi religioasă. Mirosul produce şi rememorează plăceri, emoţii, satisfacţii, gânduri, acţiuni sau repulsie, insatisfacţie, dezgust. De-a lungul mileniilor, filosofii au manifestat un interes deosebit pentru miros şi pentru gust. În concepţia lui Democrit, Epicur, Lucretius – mirosul este generator de sentimente, pasiune, imaginaţie şi dorinţe, fiind sursa fericirii, iar viaţa nu poate fi concepută şi trăită fără miros.
În filosofia lui Aristotel, Platon, Teofrast, rolul mirosului era considerat minor. Ei considerau mirosul generator de decadenţă însoţită de lux, lene, perversiuni.
Kant şi Buffon lansează teoria criticismului prin care încearcă să explice mirosul negrilor, mirosul nordicilor sau „foetor indacus“ care, de fapt, are la bază un mecanism chimico-metabolic, şi nu alte elemente malefice.
Michel Onfray, Schopenhauer, Carl Marx recunosc efectele binefăcătoare ale aromelor, dar susţin că amploarea olfacţiei ar fi invers proporţională cu inteligenţa, în timp ce Nietzsche susţine că tot geniul nostru stă în fosele nazale. Jean-Jacques Rousseau recunoaşte voluptatea mirosului, a aromelor şi susţine rolul lui în definitivarea Eu-lui.
Ajungând la Freud, constatăm că în psihologia noastră mirosul este profund implicat. Celebrele cazuri observate de el – Emma şi Lucy – sunt argumente indubitabile. Psihanaliza ne arată că tulburările de miros deschid calea nevrozelor, a stresului şi a tulburărilor sexuale. Mirosul se dezvoltă, evoluează odată cu vârsta: sugarul percepe doar mirosul sânului matern, în faza falică apare conştientizarea apartenenţei sexuale, iar complexul oedipian dezvoltă hipersensibilitate olfactivă care atrage copilul către părintele de sex opus. În sfârşit, în adolescenţă – moment de definitivare a Eu-lui – mirosul are un rol deosebit în orientarea sexuală.
Mirosul are un rol important în igiena socială – duhoarea de putreziciune a deşeurilor umane, mirosul uneori insuportabil al oraşelor mari, mirosul de urină şi fecale din parcuri, mirosul de sudoare, praf, dejecţii din cartierele sărace, din mijloacele de transport în comun, mirosul spitalelor, mirosul penitenciarelor. Toate acestea ne asaltează în prezent pe noi. Ele au existat cândva în Evul Mediu şi în marile oraşe occidentale, dar acolo interesul şi competenţa edililor au rezolvat problema, chiar dacă a fost nevoie să se recurgă la măsuri severe „manu militari“.
Trecând la mirosurile corporale, trebuie spus că ele joacă un rol important în comunicarea socială. „Criteriul olfactiv“ al umorilor aduce simpatia, indiferenţa, antipatia. Ceea ce este interesant este că ele se întipăresc în memorie şi revin ori de câte ori evocăm persoana respectivă. Revenind şi noi la mirosul social, este de amintit Parisul haussmannian dominat de ameninţarea putridă, cu repartiţia diverselor categorii de mirosuri în cartierele Parisului, aşa-numita „duhoare proletară“ şi discriminarea socială pe criterii olfactive. Măsurile de sociologie senzorială bazate pe vigilenţa olfactivă şi adoptate, în epocă, de primarul Parisului, au făcut posibilă splendoarea urbanistică de astăzi.
În sexualitate, mirosul are un rol fundamental. Amintesc doar că în Antichitate, Circe şi Saba ardeau mirodenii pentru a-i seduce pe Ulise şi pe Solomon. Între timp, medicina a demonstrat că există o izbitoare asemănare structurală între ţesutul erectil nazal şi penian, a descoperit feromonii, care sunt vectorii particulelor specifice odorante emanate de anumite zone ale corpului. Interesant este însă faptul că aceşti feromoni nu pot fi reproduşi sintetic. În schimb, parfumurile, care au o istorie foarte interesantă, au avut şi continuă să aibă un rol important atât în viaţa socială cât şi în sexualitate; originea lor este îndepărtată şi a fost apreciată şi de Hipocrate. În Evul Mediu pătrund în Europa prin Veneţia. Celebrul parfumier Giovanni Maria Farina inventează „Acqua Admirabilis“, primul parfum european extrem de apreciat şi căutat de soldaţii lui Napoleon – „Acqua Admirabilis“ ajunge în Germania la Köln (Cologne), de unde ia numele de „Apa de Cologne“ – colonia de astăzi.
Prin anul 1730 apare şi în Franţa interesul pentru parfumuri. Grasse creează Corporaţia Parfumurilor, germenele industriei moderne a parfumurilor.
Astăzi, industria parfumurilor se ridică în lume la nouă miliarde de dolari anual şi este în creştere anuală cu 4%.
Pe plan religios, aromele şi-au dovedit necesitatea. Anticii credeau că aromele au puterea de a atrage bunăvoinţa zeilor, evocau forţa şi fertilitatea.
Creştinismul a avut o atitudine ambiguă faţă de arome. Pe plan filosofic s-a invocat faptul că parfumul este o contradicţie majoră între spirit şi senzual. Se considera că plăcerea olfactivă stimulează dorinţa, concupiscenţa. Treptat, pe plan liturgic se ajunge la concluzia că anumite arome folosite ritualic (botez, cununie, deces), arome specifice (tămâia şi mirul la ortodocşi), favorizează apropierea de Divinitate.
În sfârşit, câteva consideraţii privind marketingul olfactiv. Parfumarea incintelor este de interes social şi comercial şi reprezintă o manipulare olfactivă. Industria aromelor vizează mall-uri, săli de spectacol, spitale, mijloace de transport. Realizează din această manipulare venituri de 8-10 miliarde de euro anual numai în Europa, iar ritmul de creştere este de 1,2 miliarde de euro anual.
Prin această manipulare olfactivă, studiată cu atenţie, se urmăreşte pătrunderea insidioasă susţinută de doze bine calculate a anumitor mirosuri în subconştientul consumatorului, care, în final, va face o dependenţă de cumpărături şi de mall. Toată această activitate este potenţată şi prin administrarea unor sunete plăcute, în surdină, într-un peisaj vizual comercial agreabil, în cortexul cerebral, în scopul de a crea dependenţă.

A.M.: Au trecut de la Revoluţie 26 de ani şi tot atâţia miniştri s-au perindat pe la Ministerul Sănătăţii fără ca vreunul să lase în urma sa în bună regulă sistemul nostru sanitar. Dacă ne oprim fie şi numai la perioada 2013-2015, constatăm că s-au emis o mulţime de legi, ordine, ordonanţe, hotărâri de guvern cu modificări şi completări la legi. Cu toate acestea, nemulţumirea cetăţenilor şi a medicilor a crescut până într-atât încât şi unii şi alţii consideră că multe dintre noile reglementări sunt „aberante“. Ca medic cu experienţă şi cu mari răspunderi administrative, înainte şi după Revoluţie, ce părere aveţi? Ce ar trebui să facă un guvern – oricare va fi fiind el – pentru a încheia odată, satisfăcător, această lungă şi controversată reformă?
D.S.: Niciun guvern şi niciun parlament nu au dat dovadă că au o viziune reală privind sistemul de sănătate românesc în mileniul trei. Problema sănătăţii a fost folosită în scop electoral şi în interes de partid, de gaşcă sau de clan. Nici unul dintre cei 24 de miniştri din ultimii 26 ani nu a fost independent politic. Calitatea de membru de partid a învins competenţa, valoarea, prestigiul profesional intern şi internaţional. Rezultatele se văd şi se discută vehement, dar fără efect practic. Parlamentul, preşedintele, guvernul trebuie sã aibă o viziune clară şi unitară în legătură cu sistemul de sănătate. Sănătatea este o problemă de siguranţă naţională, de viitor biologic al naţiunii. Pornind de la realităţile biologice, de patologie, demografice, de nevoi de predicţie şi de prevenţie, de participarea întregii societăţi la sistemul de sănătate, de capacităţile economico-financiare ale ţării, toate partidele trebuie să înţeleagă că o viziune reală, corectă, sustenabilă, comună, asupra sistemului este imperios necesară măcar în ceasul al doisprezecelea. Modul de a pune în practică această viziune, care trebuie realizată împreună cu experţi şi specialişti reputaţi din lumea medicală, se va materializa prin programe şi acţiuni de sănătate eşalonate imediat sau pe termene medii şi îndelungate. Standardele europene sunt modele care trebuie să fie adaptate stării de sănătate, mentalităţii, gradului de educaţie şi culturii românilor. Mai trebuie să ştie cei care astăzi răspund de destinul medical al românilor că depolitizarea sistemului, de la ministru la brancardier, va elibera sistemul de balastul managerial actual. Este bine să ştim că a face politică în mileniul III a devenit o ştiinţă. Numai în secolul al VI-lea Machiavelli spunea că „pentru a face politică nu ai nevoie de nicio pregătire“. Cred că este bine să le amintim celor care fac sau vor să facă politică să depăşească acest stadiu. Câtă vreme vom proceda machiavelic, sistemul nostru de sănătate nu va putea fi modernizat.

A.M.: Ca director de clinică privată, cum comentaţi perspectivele pe care le deschide capitolul „Reorganizarea spitalelor“ din Legea 126/2015 : „Spitalele pot fi publice, private şi publice cu structuri în care se desfăşoară activitate privată“. Vor constitui ele un argument profesional şi pecuniar suficient de convingător pentru a stopa exodul medicilor tineri?
D.S.: Modelul este cel francez. La noi are două raţiuni: prima, economică, a doua, pentru ca medicii din spital să nu mai lucreze şi în privat.
Dificultatea majoră privind implementarea lui va fi lipsa de personal. Acelaşi personal nu poate fi folosit în continuare pentru încă o normă, după ce în cursul dimineţii a făcut 5-6 operaţii. Este obosit, cu capacitate de concentrare scăzută, poate greşi. Iar în timp va apărea fenomenul de epuizare cerebrală (burn out). În plus, mai ales pentru o activitate chirurgicală este nevoie de săli de operaţie sterilizate, de instrumentar nefolosit etc. În momentul de faţă, nu văd spitale care să dispună de toate aceste condiţii şi, în special, de personal calificat.

A.M.: Ce părere aveţi însă despre o lege care degradează o profesie liberală, o demitizează, făcând din medic un funcţionar public, un simplu prestator de servicii? Ce schimbări va genera ea în raporturile medic-pacient şi care vor fi consecinţele?
D.S.: Legea este neinspirată, dar, până una-alta, trebuie respectată. Subiectul legii a declanşat mişcarea revendicativă iniţiată de rezidenţi şi tineri specialişti. În condiţiile în care organizaţiile noastre profesionale, deocamdată conduse de seniori, ar fi fost mai tonice, probabil că această lege nu ar fi apărut. În ceea ce mă priveşte, sunt de partea tinerilor mei colegi şi mai ales pentru un statut modern, european al medicului român.

A.M.: Georges Canguilhem – încă un medic filosof! –, care printre alţii i-a avut ca discipoli pe Michel Foucault şi Gilles Deleuze, a definit sănătatea drept „capacitatea (organismului uman) de a surmonta crize“ şi de a „vieţui în tăcerea organelor“. Domnule profesor, după părerea dumneavoastră, putem spera că în viitorul apropiat, în România, sănătatea va dobândi această capacitate? Va ajunge ea să funcţioneze, în întregul ei, ca sistem, în tăcerea normalităţii organelor, adică a organismelor sale?
D.S.: Expresia filosofică de funcţionare (vieţuire) în tăcerea organelor, corespunde termenului medical de homeostazie. Pentru homeostazie este nevoie atât de echilibru în interiorul organismului uman, cât şi de echilibrul organismului uman, fizic şi spiritual, cu mediul natural şi social în care trăieşte. Pentru o bună homeostazie este nevoie de tihnă şi linişte socială.
Dacă socotim sistemul de sănătate un organism similar celui omenesc, astăzi, în România, aceste condiţii nu există sau se mimează. Mediul înconjurător pentru sistemul de sănătate este politica. Am arătat mai sus calitatea ei. Aşadar, sunt sceptic. Cred că mai avem nevoie de cel puţin o generaţie…, iar până atunci îi deplâng pe tinerii de ispravă care sunt nevoiţi să suporte situaţia actuală din sistemul de sănătate.

A.M.: Dar România, cum va fi? Va scăpa vreodată de zarva politicianistă, pentru a deveni o ţară, în fine, funcţională? Şi ofertantă atât pentru medicii cât şi pentru profesorii ei?
D.S.: Zona politicianistă întreţinută astăzi mai mult ca oricând de filosofi inculţi, de oratori agramaţi, de plagiatori şi „doctori“ de toate felurile, cu largul concurs al supravieţuitorilor prin „rating“, riscă să ne transforme dintr-o naţiune modernă într-o populaţie amorfă.
Prea multe valori tinere sunt nevoite să părăsească ţara pentru a se afirma pe alte meridiane. Prea mulţi tineri merituoşi rămaşi acasă sunt marginalizaţi pentru că nu vor să dea dovadă de obedienţă politică. Toţi aceşti tineri trebuie să ştie că niciodată o naţiune nu se poate afirma decât prin sine însăşi. Naţiunea este o comunitate spirituală, care, prin educaţie, şcoală şi repere morale, se imprimă pentru totdeauna în mintea şi sufletul fiecărui individ, în gândirea şi faptele lui oriunde s-ar afla.
Aşa au gândit şi aşa au acţionat pentru ţara şi poporul lor Kogălniceanu, Titulescu, Brătianu şi încă foarte mulţi alţii. În Medicină, George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, deşi departe de ţară, a pus în toată opera sa ştiinţifică minte şi suflet de român.
Sper ca tinerii noştri de pretutindeni sã ne audă.

 

 

 

Bibliografie selectivă
Investigaţii imunologice în ORL
D. Sarafoleanu, V. Lotreanu
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981

Explorarea paraclinică şi funcţională în otorinolaringologie
(2 volume)
D. Sarafoleanu, în colaborare cu Niculina Badea, Teodor Cipruţ, Artemis Dendrinos, Corina Mella, Pantelimon Milosescu, Codruţ Sarafoleanu

Oto-Rino-Laringologie
Dorin Sarafoleanu, George Chiriac
Editura Medicală, Bucureşti, 1993

Breviar clinic de otorinolaringologie
Dorin Sarafoleanu, Mihai Lazeanu
Editura Academiei, Bucureşti, 1987

Urgenţele ORL
Coordonator Dorin Sarafoleanu
Coautori: George Mincu, Mihai Pascariu, Codruţ Sarafoleanu
Editura RAI Coresi, Bucureşti, 2014

Comunicare: Voce – Limbaj – Artă – Tehnologie
Dorin Sarafoleanu
Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2013

Otorinolaringologie – pentru studenţi
D. Sarafoleanu, F. Bucovici, G. Mincu, M. Pascariu, C. Sarafoleanu
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Compendiu ORL
D. Sarafoleanu, C. Sarafoleanu
Editura Naţional, Bucureşti, 1997

Chirurgia cu Laser CO2 în otorinolaringologie
Editura Realitatea, Bucureşti, 1995 şi 1997
Coautor
m Otologie, Coordonator Stefan Gîrbea
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Autor al capitolului VI, Afecţiuni ale urechii mijlocii şi interne

Rinologie, Sub redacţia Codruţ Sarafoleanu
Editura Medicală, Bucureşti, 2003
Autor al capitolelor 2, Anatomia nasului şi a sinusurilor paranazale şi 12, Elemente de chirurgie estetică nazală

Esenţialul în Laringologie
Sub redacţia Codruţ Sarafoleanu
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007
Autor al capitolului 14 Tumorile maligne ale laringelui

Tratat de chirurgie, ediţia a II-a. Vol. 1: Otorinolaringologie şi chirurgie cervico-facială
Sub redacţia Irinel Popescu, Constantin Ciuce
Coordonator Codruţ Sarafoleanu
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012
Capitolul 6, Patologia vasculară otorinolaringologică,
D. Sarafoleanu, Raluca Enache
Capitolul 7, Traumatismele laringo-traheale, D. Sarafoleanu,
C. Sarafoleanu
Capitolul 9, Chirurgia sindroamelor obstructive de căi respiratorii superioare în somn, D. Sarafoleanu, Raluca Enache

Durerea cranio-cervico-facială
Raluca Enache, Gabriela Muşat, Dorin Sarafoleanu
Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2014

The ESFBI Study – final report EUFOS – European Federation of Otorhinolaryngological Societies Universitatea din Torino
Fondazione „Franca e Diego de Castro“, Franco Angeli, 2005
Dario Gregori, Bruno Morra, Silvia Snidero, Roberto Corradetti, Desiderio Passali
Cap. 12, Romania

Participant la ancheta internaţională a Societăţii Franceze de Otorinolaringologie şi Chirurgie Cervico-Facială la studiul Immunologie et Allergologie en ORL, sub redacţia M. Wayoff
et Ch. Freche éditions Arnette, Paris, 1986

 

Premii şi distincţii
• „Man of achievement“, Cambridge, 1987
• Premiul „Nişte Ţărani“ al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală, 2000
• „Ordinul Leului“, Dakar, 2002
• Ordinul „Meritul Sanitar în grad de Mare Ofiţer“ oferit de Preşedintele României, 2004
• Diploma Aniversară „Membru de Onoare“ a Societăţii Române de ORL – pentru recunoaşterea contribuţiei şi dezvoltarea Societăţii Române de ORL, 2008
• „Premiul de Excelenţă“ al Revistei Viaţa Medicală Românească, 2009
• Diploma de Onoare pentru contribuţia personală valoroasă adusă otorinolaringologiei româneşti – Societatea de Otorinolaringologie şi Chirurgie Cervico-Facială, 2009
• Diploma de Excelenţă a Societas ORL Latina, 2010
• Diploma „Meritul Academic“ oferită de Academia Româna, 2011
• Diploma de Excelenţă a Societăţii Române de Rinologie, 2011
• Premiul „Bene Merenti“ al Societăţii Române de Rinologie, 2011
• Cetăţean de Onoare al Oraşului Timişoara, 2014

 

Membru al unor societăţi internaţionale
şi naţionale
• Preşedinte al Societăţii Internaţionale Francofone de ORL şi Chirurgie Cervico-Facială – organizator, la Bucureşti, al Congresului acestei Societăţi
• Preşedinte al „Conventus ORL Latina“, organizator al Congresului Latin ORL, Bucureşti, 2006
• Membru al Societăţii Franceze de ORL şi Chirurgie Cervico-Facială
• Membru al Societas ORL Latina
• Membru în „Neuro-Aequilibriometric Society“ – Germania
• Membru în Biroul Executiv EUFOS – două legislaturi (European Federation of Otorhinolaringological Societies)
• Membru al European Medical Laser Association
• Membru al Societăţii Danubiene de ORL
• Membru Fondator şi Preşedinte de Onoare al Societăţii Române de Rinologie
• Membru Fondator al Societăţii Române de Laser în Medicină şi Biologie (din 1995)
• Vice-Preşedinte al Asociaţiei Medicale Române (AMR), (1992-2004)
• Membru al Societăţii Române de ORL
• Membru al Forumului Naţional de Medicină Comparată (filială a Forumului Mediteraneean de Oncologie Comparată)