Zilele Filosofiei

De câtiva ani (mai exact din 2002), în joia a treia a lunii noiembrie se sarbatoreste Ziua Mondiala a Filosofiei. Dar cum „printesa“ e una de soi (cândva trecea drept „regina stiintelor“), o singura zi n-a mai fost suficienta pentru planuitul festin. De aceea, mai peste tot, la noi, ca si în lumea larga, fidelii cu dare de mâna se straduiesc sa-i consacre „iubirii de întelepciune“ nu una, ci mai multe zile. Lansari si expozitii de carte, proiectii cinematografice cu caracter didactic, conferinte, dezbateri tematice, simpozioane, sesiuni de eseuri si comunicari sunt cele mai frecvente manifestari prin care, într-un astfel de moment, se încearca celebrarea filosofiei, aducerea ei – altfel, o îndeletnicire cumva elitista, de cerc restrâns – în pridvorul constiintei publice.
Au trecut cam doua luni de la ultimul „show planetar“ al filosofilor. Între timp luminile rampei s-au stins, decorurile au fost retrase în culise. În gradina filosofiei s-a asternut o oarecare liniste, tocmai buna, daca nu pentru ceea ce, pretentios, s-ar numi concluzii, macar pentru câteva reflectii personale, inevitabil subiective.
Portofoliul proiectelor dedicate cinstirii filosofiei în noiembrie 2010 a fost deopotriva consistent si variat, desi ele s-au consumat si de aceasta data îndeosebi în mediul academic universitar, captând audienta unui public relativ restrâns (am în vedere publicul format din profesionisti ai filosofiei, dar si acea parte a publicului cultivat care e interesat sau atras de filosofie). Neîndoielnic, toate proiectele puse în lucru cu acest prilej merita sa fie apreciate ca stradanii oportune, laudabile. Chiar daca nu toate au fost turnate în tiparul marketingului cultural profesionist, macar nu au fost percepute ca activitati formale destinate bifarii în cine stie ce program institutional. Pentru viitor: spre deosebire de arta, filosofia nu poate coborî în strada, în statia de metrou sau în piata, dar cu ceva mai multa imaginatie si îndrazneala ar putea fi adusa în „casele oamenilor“ (vorba lui Cicero), în ultima instanta în agora, acolo unde se dezbat problemele binelui comun.
Fara intentii polemice as vrea sa raspund celor care nu vad cu ochi buni initiativa UNESCO, celor care apreciaza „festivizarea“ filosofiei drept ceva amuzant, în ultima instanta nepotrivit. Nedumerirea lor (n-as zice tocmai contestare) suna astfel: nu vi se pare cam ciudat sa vorbim de „ziua“ sau „zilele“ filosofiei în aceeasi maniera în care vorbim de „ziua mondiala a postei“, „ziua mondiala de lupta împotriva fumatului“, „ziua mondiala a curateniei“ ori „ziua mondiala a alimentatiei“? Nu ca activitatea postei, combaterea fumatului, alimentatia ori curatenia n-ar fi activitati, preocupari sau valori onorabile, demne de cinstire prin înscrierea lor în calendarul praznuirilor laice. Dimpotriva, acestea (ca si multe altele) îsi merita din plin recunoasterea oficiala si consideratia publica. Însa acest tip de sarbatori ticluite în tipar globalist par sa fie cumva în contradictie cu spiritul filosofiei.
Banuiesc ca sintagma „spiritul filosofiei“ implica trasaturi precum nepotolitul elan interogativ, reflexivitatea, universalitatea, vocatia sintezei, dar mai ales libertatea în forma ei elementara, decisiva însa pentru „munca“ filosofului – libertatea de gândire. Daca filosofarea  (în sensul cel mai larg) concretizeaza un gen de „trezire a constiintei din starea de dependenta fata de nevoile vietii“ (K. Jaspers), atunci se întelege ca ea pare a fi o înclinatie aflata în contradictie cu corsetul programului sau orarului. Parca nu-i sta tocmai bine filosofiei sa locuiasca în… calendar, nici macar spre a fi cinstita de membrii cetatii.
Dar, am putea replica, la mijloc e o confuzie: nu exercitiul ca atare al filosofarii are de-a face cu plasamentul calendaristic, ci sarbatorirea filosofiei ca tip de munca intelectuala, ca activitate de sine statatoare, autonoma, în semn de recunoastere a utilitatii sau valorii ei sociale. În definitiv, de ce n-am accepta cu inima împacata acest gen de valorizare în sfera publica prin care se confera recunoastere activitatii filosofilor? În orice caz, nu vad în ce ar consta atingerea ce s-ar aduce prestigiului filosofiei printr-o astfel de practica instituita la nivel international. Convingerea mea este ca filosofii însisi (dar nu numai ei) dau masura acestui prestigiu. Dincolo de confuzia semnalata intuiesc ca nedumerirea la care m-am referit ascunde si o atitudine elitista (nemarturisita) potrivit careia filosofia nu trebuie pusa „în rând“ cu alte activitati sau preocupari curente ale oamenilor. Cred ca o astfel de atitudine traduce nu doar o falsa constiinta, ea aduce si un deserviciu serios filosofiei suspectata în exces si pe nedrept de îndepartare si chiar indiferenta fata de problemele vietii „practice“.
Trec acum la o alta chestiune, cea care priveste utilitatea si utilizarea filosofiei în societatea contemporana, o tema constanta a dezbaterilor purtate în zilele aniversare (dar, fireste, si dincolo de ele). La ce e buna filosofia? Aceasta întrebare aparent insolenta prin caracterul ei abrupt razbate nu doar dinspre atelierul tinichigeriei, ci – spre perplexitatea tinichigiilor însisi si a avocatilor lor – e formulata destul de des chiar la masa filosofilor. Între altele, faptul se explica prin aceea ca ei sunt cei dintâi interesati sa elimine abuzul terminologic, modul confuzionist în care e folosit cuvântul „filosofie“ în vorbirea curenta (pentru multi tehnica oculta a folosirii „flacarii violet“ tine de filosofie!), ca si prejudecata ca filosofia e un fel de discutie sterila constând în despicarea firului în patru.
Preluând o schema de succes uzitata în retorica jurnalismului cultural voi spune ca la întrebarea de mai înainte (la ce e buna filosofia?) exista doua raspunsuri proaste, ambele inacceptabile: cel dintâi ar fi raspunsul „idolatru“ – gonflat, apologetic, solemn, dar de-a dreptul infertil, caci pare sa anuleze însasi întrebarea; cel de-al doilea ar fi raspunsul „de tip zeflemea“ – înacrit, demolator, gata sa terfeleasca tot ce depaseste mecanica si ispravile simtului comun. Din fericire, între aceste variante extreme pot fi plasate multe alte raspunsuri inteligente. Filosofia însasi pare sa fi facut posibil un astfel de raspuns în sensul ca, în ultimii cincizeci de ani, a parcurs transformari importante (ca stil, ca problematica abordata, dar si sub aspect institutional, al resurselor si formelor ei de organizare si insertie sociala), astfel încât ea pare sa formuleze o oferta ceva mai diversificata, mai atragatoare, oricum mai potrivita asteptarilor lumii de azi.
Barba nu te face filosof, spune un vechi adagiu, si nici viata de schimnic. Imaginea filosofului ca depozitar al întelepciunii fara cusur, al adevarului absolut, care coboara maiestuos printre noi, oamenii de rând, sa ne spuna „cum stau cu adevarat lucrurile“, nu mai e de actualitate. Cu atât mai putin aceea de profet inspirat sau de guru, ce se considera îndrituit sa ne învete „cum trebuie sa traim“. Filosoful-vraci, care stapâneste arta vindecarii sufletelor, e un subiect de legenda. În aceste conditii, ce cuprinde sfera termenului „filosof“? Alaturi de cei care, potrivit traditiei, se dedica muncii de cercetare si activitatii didactice, pentru care laturile teoretica si metodologica sunt în aceste cazuri esentiale, mai nou trebuie  sa-i avem în vedere si pe cei ce opteaza pentru „filosofia practica“ sau „filosofia aplicata“.
„Acum e un lucru firesc sa-i întâlnim pe filosofi în comitetele etice din spitale sau în calitate de consilieri etici ai oamenilor de afaceri“, apreciaza J.S. Taylor. Se vorbeste tot mai insistent despre consilierea sau consultanta filosofica (ce ar cuprinde consilierea conceptuala si/sau metodologica – indispensabila celor care trebuie sa fundamenteze teoretic diferitele politici publice, proiecte educative, coduri deontologice etc. si consilierea etica înteleasa ca o cautare personalizata a întelepciunii de viata în situatia în care cineva se confrunta cu probleme ca singuratatea,  excluderea, gelozia, înstrainarea etc.). În oricare dintre variante, „filosofia aplicata“ nu are nimic în comun cu „filosofeala“, cu banala discutie dintre doua persoane despre problemele lor de zi cu zi; dimpotriva, e vorba de profesii întemeiate pe calificare acreditata, proceduri explicite de exercitare; consultanta filosofica (a nu se confunda cu psihoterapia) nu se acorda „sub cerul liber“, ci în cabinete cu dotari speciale; în fine, filosofia aplicata nu substituie, nu înlatura filosofia în sens de cercetare teoretica sau constructie conceptuala.
Evolutiile la care m-am referit ne dau motive sa credem ca filosofia îsi are si îsi va pastra locul sub soare. Sarbatorirea ei ne onoreaza pe toti – filosofi si nefilosofi.