Elena Vladareanu, Spatiu privat. A handbook, cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009, 80 pag.
„Spatiu privat“ e capodopera conceptuala a poeziei deceniului 1: are unitatea unui proiect si nu arbitrarietatea unei culegeri si pe baza lui poate fi descris sau reconstituit contextul mai larg al poeziei acestui deceniu. Acelasi lucru l-as putea spune despre primul volum al Elenei Vladareanu, „Pagini“, care din multe puncte de vedere e o pastisa avant la lettre a poeziei douamiiste care-i urmeaza. Dar „Pagini“ era o carte laxa si prost scrisa (desi compensa), pe când in „Spatiu privat“, mult mai bine optimizat, textul e controlat ca pozele intr-o revista glossy.
Intre cele doua volume, pe lânga diferenta sensibila, e o diferenta utila – care vorbeste despre legaturile si deosebirile dintre 2001/ 2002 („Pagini“) si 2009 („Spatiu privat“): dintre inceputul si sfârsitul anilor 2000.
Intre „Pagini“ si „Spatiu privat“ au trecut 7-8 ani, timp in care totul s-a schimbat. Poetii din 2000 veneau din ceva care, raportat la establishmentul zilei, semana bine cu un gang. Isi citeau textele in locuri mai curând confidentiale precum cenaclul lui Ianus, dar credeau toti in publicul larg. Erau cam fara bani (exceptiile erau corporatistii Urmanov si Peniuc – dar ei n-au sfârsit-o bine 🙂 ). Citeau cam aceleasi lucruri – unui text de Cortazar ii lua extrem de putin sa ajunga de la Bogdan Iancu intr-un articol de-al lui Ionut Chiva din „Vatra“. Dadeau unul dupa altul marea lovitura a vietii publicând la Editura Vinea a lui Nicolae Tone carti care ajungeau totdeauna târziu la lansari, cu lipiciul curgând din cotoare.
Generatia aia s-a terminat prin 2004, când au aparut ultimele debuturi semnificative (minus Khasis, care a scos in 2005, si Gabi Eftimie – 2006; dar Eftimie e din alt film – un film care promitea un sequel, nerealizat din lipsa de fonduri), când Polirom&Cartea Româneasca au intrat pe fir desfiintând propriu-zis underground-ul, când cenaclul lui Mincu si-a mâncat malaiul si când nivelul de trai deja incepuse sa creasca, România fiind balonata de un capital SF in anii ce tocmai trecusera. Incet, douamiistii, care fusesera fundamental (cantitativ si calitativ) poeti, au inceput sa piarda spatiu in fata unor prozatori eterogeni si ca generatie si ca marfa. Dar deja nu mai conta; in buna parte, fusesera preluati de establishmentul lecturilor „afara“. De unde fusese unul dintre cele mai patrunzatoare discursuri de diagnostic si de sensibilizare sociala (fara efecte reale, dar, orisicât), poezia a devenit un bilet de voiaj si ca atare a nascut o intreaga tendinta imitativa; cum douamiismul poetic era un brand usor de imitat si care legitima rapid, a fost imitat de tinerii scriitori care continuau sa apara. In loc sa investeasca in proza sau in al tip de poezie, acestia din urma s-au exersat ca epigoni, cu rezultatul unui blocaj cvasigeneral in poezia ultimilor 5 ani.
2009 in care apare „Spatiu privat“ seamana cu 2001 in care aparea „Pagini“ nu doar prin depresia economica si sociala, ci si prin blocajul care le precede; dar „Pagini“ marca euforia unui inceput, pe când „Spatiu privat“ contine un generic de final.
„Pagini“ avea calitatea de a fi un volum-concept, un volum manifest care formula regulile jocului: limbajul poeziei este narativ, nepoetic, vorbeste despre viata mea – doar despre ea, fie ea reala sau fantasmatica – iar viata mea nu e frumoasa si nici grava, ci ridicola si meschina; limbajul poeziei e minimalist; incorporeaza „pornografie“ intr-un sens anti-pornografic, asa cum chiuretajul nu-i o forma de sex; sentimentele mele sunt nu sofisticate poetic, ci doar complexe emotional; arta mea e mai mult brutala decât subtila; ceea ce provoaca e mai curând o durere de cap sau depresie; cultura mea nu e nici poetica, nici culturala, e mediatica. Rezultatul a fost o poezie mai aproape ca niciodata de realitate si foarte departata de poezie ca forma de academism (nu si de retorica; evident, 2000 n-a sugrumat retorica: cititi oricare dintre poemele lui Ianus sau Ruxandra Novac si veti intâlni acolo toti tropii clasici).
Cu timpul insa cele de mai sus s-au transformat si ele in ortodoxie si manierismele au devenit vizibile si pastisabile (asta se intâmpla deja prin 2003-2004): egocentrismul care a castrat imaginatia, referintele mediatice, mizerabilismul cautat, brutalitatea ca poza, fetisizarea deschiderii catre cititor (sinonima cumva cu fetisizarea textului de catre optzecisti).
In „Spatiu privat“, dincolo de unitatea conceptuala optimizata literar de care vorbeam, nimic nu e nou aici fata de ce a mai scris Elena Vladareanu (stil alb, declarativ, facând contrast cu emotionalitatea care face deranj in pivnita; exploatare critica a relatiei lingvistice si nu numai dintre universul mediatic euforic si spatiul intim alienat; deconstruirea pasiva a intoxicarii cu elemente ale culturii populare – Jamie Oliver, fobiile, angoasele si depresiile acestui sfârsit de deceniu care a inceput rau a continuat bine si se termina rau s.a.): doar ca totul e controlat si montat la nuanta. Acelasi talent mereu proaspat al Elenei Vladareanu de a selecta cuvintele cheie care plutesc in supa momentului si a le proiecta inapoi prin texte. Fata de „Europa. 10 cântece funerare“, lipsesc poemele ample, hiturile; lipsesc chiar „poemele“. Aici sunt doar texte subordonate proiectului: as putea cita unul sau doua, dar mai bine o faceti singuri, citind tot volumul. De altfel, nici n-as avea ce interpreta. Zero interpretare, asta-i ce mi se cere; textele sunt denotative, ce spun, aia sunt; câte o mica deturnare de sens/ exploatare de copyrighter a cliseelor verbale din jur nu schimba lucrurile. Prin asta imi dau demisia din calitatea de critic interesat de poezia douamiista: consider ca nu mai poate aparea nimic nou aici, desi texte bune vor mai fi scrise o buna bucata de vreme, si asta e suficient sa ma plictiseasca din principiu si cu anticipatie. De altfel, poezia douamiista cere mai mult recunoastere, adeziune, contextualizare sau emotie decât interpretare. Din poezia secolului XX-XXI, poezia douamiista e cea cu critica cea mai saraca pe post de cititor ideal. (I.e.: un caz flagrant de inadecavare a criticii moderniste la poezia anilor 2000 a servit in câteva rânduri Andrei Terian, in texte abundente interpretativ care au sfârsit insa prin a aduce a parodii involuntare).
De aceea prefer sa astept ce se va intâmpla dupa „Spatiu privat“ & dupa douamiism.
Sper ca va urma o generatie a prozei.
De altfel, Elena scrie un roman.