„E visul istoricilor. E cosmarul diplomatilor. Aici, la vedere pentru toata lumea, sunt confidentele prietenilor, aliatilor si rivalilor, garnisite cu evaluarile sincere, uneori care taie in carne vie, ale diplomatilor americani asupra lor“, comenteaza Timothy Garton Ash in „The Guardian“ scandalul recent al documentelor diplomatice divulgate de WikiLeaks.
Cele peste 250 000 de documente ale diplometiei americane divulgate de WikiLeaks reprezinta un „banchet regal“. „Majoritatea celor pe care le-am vazut, in plonjarile mele intr-un ocean vast, au peste 1 000 de cuvinte. Daca esantioanele mele sunt reprezentative, trebuie sa avem un total de 250 de milioane de cuvinte – probabil, pâna la o jumatate de miliard“, estimeaza Ash. „Istoricii trebuie sa astepte 20 sau 30 de ani ca sa descopere astfel de comori. Aici, cele mai recente mesaje sunt cu putin mai vechi de 30 de saptamâni“.
„Cea mai mare parte a acestui material reprezinta dari de seama politice la nivel mediu si inalt din jurul lumii, plus instructiuni de la Washington“. Iar documentele, crede jurnalistul britanic, fac cinste diplomatiei americane. „Din ceea ce am vazut, membrii serviciului extern al Statelor Unite au foarte putine lucruri de care sa se rusineze. Da, sunt semne de comportamente fara scrupule la periferie, in special in ceea ce priveste conduita fata de „razboiul terorii“ in anii administratiei Bush. Anumite intrebari pot fi ridicate si pot primi raspunsuri. Dar in cea mai mare parte, totusi, ceea ce vedem aici e felul cum diplomatii isi fac, cum trebuie, treaba: sa descopera ce se intâmpla in locurile in care sunt trimisi, sa lucreze in interesul tarii lor si al politicilor guvernului lor“.
Timothy Garton Ash e de parere ca documentele divulgate de WikiLeaks imbunatatesc, chiar, imaginea diplomatiei americane. „Opinia mea personala e ca Departamentul de Stat a crescut cu câteva clase. In ultimii ani, mi se parea ca serviciul extern american e cumva dezamagitor, de mâna a doua, prafos, in special in comparatie cu alte departamente mai indraznete ale guvernului american, precum Pentagonul si Trezoreria. Dar ceea ce gasim aici e adesea de prima mâna“.
„Asa cum vor descoperi cititorii, omul care e acum cel mai bine cotat diplomat american, William Burns, a trimis din Rusia o relatare extrem de savuroasa – mai ca e demna de Evelyn Waugh – a unei nunti salbatice din Dagestan unde a participat presedintele cecen, cu apucaturi de gangster, care a dansat, neindemânatec, „cu pistolul sau automat, placat cu aur, infipt in spatele blugilor“. Analizele lui Burns asupra situatiei politice din Rusia sunt foarte abile. La fel sunt si rapoartele colegilor sai din Berlin, Paris si Londra“.
E foarte ingrijorator, pe de alta parte, arata Ash, sa descoperi telegrame semnate de Hillary Clinton ce par a sugera ca diplomatilor americani de cariera li se cere „sa faca lucruri care sunt, in mod normal, treaba unor spioni de rând – cum ar fi sa puna mâna pe cartile de credit si pe datele biometrice ale unor oameni de la vârful Natiunilor Unite“.
Intr-o perspectiva mai larga, ceea ce se poate observa din acest flux diplomatic e modul in care preocuparile legate de securitate si de combaterea terorismului au impregnat fiecare aspect al politicii externe americane. „Dar poti vedea, de asemenea, cât de serioase sunt aceste amenintari, si cât de putin poate Occidentul sa le controleze. Se gasesc aici informatii paralizante despre programul nuclear iranian si despre amploarea fricii, nu atât a israelienilor, cât a arabilor fata de acesta (…); despre vulnerabilitatea armamentului nucelar pachistanez in fata jafurilor islamistilor; despre anarhia si coruptia, la scara masiva, din Afganistan; despre activitatea Al-Qaeda din Yemen; si povesti despre puterea gastilor mafiote din Rusia, care fac ultimul roman al lui John le Carré’s sa para aproape lipsit de culoare“.
Ramâne, totusi, o intrebare, arata Timothy Garton Ash: cum poate diplomatia sa functioneze in astfel de conditii? „E o chestiune de interes public sa intelegi cum functioneaza lumea si ce se face in numele nostru“, scrie jurnalistul britanic. „E o chestiune de interes public sa pastrezi confidentialitatea asupra politicii externe. Cele doua interese se bat cap in cap“.