Nu trebuie sa fii expert ca sa-ti dai seama ca e un tanc performant. Are numarul de înmatriculare U.S.ARMY 112Z 446. Pe teava lui neobisnuit de lunga scrie cu litere mari de tipar: WUE CHIEN TRUONG.
În limba vietnameza wue înseamna rege; chien înseamna câmp; ma interesez ce înseamna truong; înseamna bataie, batalie, razboi. Asadar, ni se înfatiseaza mândru însusi Regele câmpurilor de bataie. Nu este în lanturi, e captiv pe un soclu; nu e în lagar sau temnita, este la intrarea într-un muzeu militar inamic. Umilinta, tinând seama si de trufasa inscriptie, e cu atât mai mare. Nu stiu cine a avut inspiratia sa traduca si sa inscriptioneze sloganul în limba adversarului, care ar fi trebuit sa se înspaimânte si sa intre în pamânt de frica redutabilei arme, dar efectul post-factum e uluitor si simbolic: iertare prin ironie. Regele câmpurilor de bataie se lasa privit, explicat, fotografiat, victorios ca un animal împaiat.
La urma urmei, n-a fost probabil decât un slogan comercial, deci e o chestie de marketing. Armele tot o marfa sunt (si înca ce marfa!) trebuie sa se vânda bine înainte de a ucide mult. (Sau invers: sa se vânda mult înainte de a ucide bine). Facând abstractie de bombastica reclamei sale si de sfârsitul carierei pe un soclu inamic, Regele nu a fost decât un pion în arsenalul neuitatului razboi. Îl întreceau multe mijloace aducatoare de moarte, precisa ori dispersata, rapida sau lenta, sofisticate sau mai putin sofisticate, demne de întregul potential de gândire si ura al firii omenesti. Gloante si obuze, napalm si substante toxice, mii de aparate de zbor, orice putea suprima, de la mine marine la simplul juvat si batrâna baioneta ecologica. Numai cu bombele aruncate de oaspeti, fara a mai socoti cartusele, grenadele, minele si obuzele inamice sau proprii, fâsia îngusta de pamânt a Vietnamului s-a îngreunat cu peste 3 milioane de tone. Un spectacol pirotehnic cum nu au mai vazut jungla si orezariile.
Când din colibele din bambus n-au mai ramas decât gavanele bombelor, când jungla a napârlit si ierburile s-au facut scrum, gazdele au procedat tipic asiatic; s-au bagat sub pamânt.
Ca si inscriptia de pe teava de tun a tancului de la muzeu, vizitarea tunelurilor Cu Chi are acum o nota vesela. Au fost amenajati pentru turism educativ câtiva metri din cei 450 km de galerii care i-au înnebunit pe infanteristii adversi. O retea cât nu sapa toate cârtitele lumii în viata lor. Am mai vazut asemenea lumi subterane, cu de toate, în muntii Coreei de Nord, stiu si ca Phenianul are un corespondent edilitar la mare adâncime, dar acelea sunt sapate cât de cât normal, în piatra, te poti misca prin ele cocârjat, iar în „spitale“ pot încapea chiar si câteva paturi. Tunelurile Cu Chi sunt însa râcâite în lut, nearmate, culoarele sunt mai curând niste tuburi, trebuia sa fi fost foarte slab si foarte scurt sa te târasti prin îngustimea si întunericul lor, mai ales cu arma si munitie. De sursa de lumina nici nu putea fi vorba; ochii, înversunarea si atât. Cum de rezistau acele galerii nearmate, unde a fost dus pamântul sapat ca sa nu atraga atentia, cum se orientau în labirintul strâmt si negru, cum percepeau miscarile inamicului de la suprafata, ramâne un mister. Oarecum descifrat este secretul alimentatiei, fiind limpede ca, ani si ani de zile, acei luptatori subpamânteni au trebuit sa se hraneasca fara bucatarii, popote si marmite fumegânde. Se adaptasera la o alimentatie bazata exclusiv pe faina de manioc, plamadita cu apa de ploaie sau de baltoace si servita la temperatura camerei. Scuzati: a galeriilor.
Pe lânga culoarele ca de canalizare, dar necaptusite, existau si gavane numite „puncte medicale“, în care îngrijirea se facea pe asternuturi din frunze, iar dezinfectia cu ploile musonice, precum si alte gavane mai protejate, pentru armament si munitie sau puncte de comanda unde tactica si strategia se discutau ciuciuca. Toate acestea ar fi incredibile fara marturiile de furie si disperare ale fostilor adversari la adresa sobolanimii care fosgaia pe sub ghetele lor. Tinând seama si ca limba vietnameza, frumoasa ca orice limba monosilabica, devine extrem de rastita în comenzi iuti si sacadate, un latrat furios, ne închipuim ce resimteau patrulele de rangeri când se pomeneau dintr-odata, în jungla, înconjurati de micii inamici noroiosi sau prafuiti (dupa sezon) încercuindu-i cu armele lor.
Latratul trebuie sa fi fost înspaimântator, pentru ca severitatii de combatant i se adauga rasteala ideologica. Razboiul era cumplit în primul rând nu din cauza conditiilor si armelor, ci a înversunarii principiale. Fiecare tabara arunca totul în lupta pentru triumful doctrinei politice si a modului sau de viata, antagonismul era mai pe viata si pe moarte ca oricând.
Dupa 40 de ani, în soarele de la sfârsitul sezonului ploios, combatantii supravietuitori si urmasii lor vin pe liniste si vreme buna sa vada „tunelurile“, scoase partial la iveala din zona incredibilului. Pe alocuri, s-au largit doua-trei tronsoane scurte, sa poata trece prin ele vizitatorii mai înalti, mai corpolenti, hraniti cu biftec si nu cu tapioca. Tâtâie, se mira si fotografiaza iesind la suprafata ca dupa o extraordinara aventura. Iesirea se face prin deschizaturi verticale si pe trepte, savant incomode: iesirea luptatorilor reali din tunelele (mai corect – din tuburile) cele adevarate se facea prin trape înguste cât oberlichtul de la baie, mascate cu pamânt si frunze. Iar aventura dura nu cât doua-trei cadre, ci cât vesnicia, pâna se lipeau ochii de întuneric, ani si ani, în amestec de miros umed, praf de pusca, sânge, dejectii si sudoare. Nu stiu ce faceau cu cadavrele, nu stiu ce faceau cu membrele amputate, nu stiu ce faceau cu claustrofobia, nu stiu ce faceau cu excrementele, toate acestea au constituit si poate mai constituie secret militar.
Cunoscându-se pacatoasa natura umana, cei mai profund raspunzatori de soarta noastra pastreaza întotdeauna o rezerva strategica de pesimism. Si totusi, ceea ce a adus nou razboiul americano-vietnamez în experienta atât de bogata în razboaie a omenirii este ridicolul final al confruntarii. Un paradox direct proportional cu amploarea nemaiîntâlnita a îndârjitei lupte.
De fapt, acest paradox a început sa se contureze dupa sfârsitul celui de Al Doilea Razboi Mondial, ale carui învinse, Japonia si Germania, aveau sa renasca economic, tehnologic, organizatoric si ca mentalitate sociala, transformând înfrângerea militara în renastere victorioasa. Dar, în acele cazuri, sub aspect propagandistic, epilogul conflagratiei a fost mai clar sub aspect propagandistic, marcând înfrângerea, cel putin temporara, a ideologiei care provocase razboiul.
În cazul conflagratiei (pastram deliberat termenul) americano-vietnameze, rezultatul ideologic exprima inutilitatea monstruoasa a crâncenului razboi. Partile, epuizate, s-au potolit înainte de un rezultat militar decisiv, care nu putea fi decât neantul, iar ideologic (ca justificare a crimelor) au ramas pe aceleasi pozitii. În schimb, pacea, diafana si nevinovata pace, a adus fiecaruia înfrângerea ideologica scontata. A celuilalt.
Societatea americana s-a ales, în sinea ei, cu îndoieli purulente si durabile care-i macina fibra si încrederea în superman (vietnamizarea devenind un substantiv comun de referinta), societatea socialista vietnameza a devenit, de buna voie si nesilita de nimeni, o lume bazata pe economie de piata si filosofie concurentiala. Încrâncenarea luptelor s-a metamorfozat în toleranta, ura în ospitalitate, inclusiv investitionala, exclusivismul doctrinar în receptivitate si interes pentru eficienta. Amintirea unui razboi, grozaviile unui razboi ajuns în topul atrocitatilor s-a retras cuminte în muzee si diferite alcatuiri turistice, americanii se întrec cu alti capitalisti sa investeasca în ultima republica socialista numita ca atare, socialistii se lauda cu succesele initiativei private, la tunelele Cu Chi domina reclame de Coca-Cola cu acelasi firesc cu care la statuile aurite ale lui Ho Si Min se depun betisoare aromate sa fumege vesnic.
Noua criza economica mondiala redeschide disputa modelelor. Oare se va mai încerca impunerea ideilor prin arme, distrugeri si suferinta daca s-a vazut ca ele îsi fac drum si triumfa dupa alte legi decât cele ale fortei sau logicii? Greu de anticipat. Utopiile au potential catastrofic. De altfel si catastrofele provocate de om sunt ambalate în învelis utopic. Consideram minunata capacitatea de a visa, desi orice vis ascunde în el germenele unui cosmar. Când cosmarurile devin reale scapam din ele tot prin vise si ciclul se reia. Înseamna ca exista ceva contradictoriu în intimitatea noastra adânca. Ceva care întortocheaza si încurca drumul spre firesc. Asta în vreme ce ratiunea îsi dezvolta sublimul în infinita ei capacitate de a înalta sau de a distruge, cu atâta convingere încât adesea nu mai stii cine înalta si cine distruge, cine triumfa si cine piere.
Hanoi, noiembrie 2011