Nu-i asa ca suna a revendicare scandata din mii de piepturi, în fata sediului guvernului sau la presedintie? Într-un meeting impresionant, transmis în direct de toate televiziunile si organizat de Alianta nationala
a consumatorilor de teatru?
Pâna la înfiintarea unei astfel de aliante ar fi mai realist ca, sub titlul de mai sus, sa se lanseze o petitie online. Textul de mai jos ar putea constitui argumentatia care sa va convinga sa o semnati.
O astfel de petitie ar fi motivata cu asupra de masura de urmatorul paradox: în plin elan consumist, nu avem un teatru care sa ne ofere programatic spectacole destinate exclusiv consumului, asadar placerii fara urmari. (Ma rog, fara alte urmari decât acelea pe care le are placerea în sine.) În primul rând, e vorba de un teatru care sa nu ne puna pe gânduri. De doua ore de spectacol în care sa nu urmarim decât actiunea, fara a ne simti înclinati (sau obligati) sa reflectam, sa ne confruntam Weltanschauung-ul cu întrebarile si provocarile lansate de personaje si actiuni care înoata vitejeste într-un ocean de dileme existentiale si semnificatii profunde.
Sa nu ne ferim de cuvinte: ceea ce am solicita, prin petitia noastra virtuala, este cunoscut îndeobste sub denumirea de teatru comercial. Fie ca e comedie de bulevard, fie ca tine de genul policier (thriller), genul acesta de spectacol te acapareaza total printr-o intriga construita matematic. Daca te-ai oprit un singur moment ca sa decriptezi vreun eventual înteles (mai înalt, mai adânc, mai general valabil), ai pierdut un element important, în lipsa caruia risti sa nu pricepi ce se întâmpla în continuare. La capodoperele teatrului de bulevard, ajungi chiar sa înveti sa râzi în asa fel încât propriul râs sa nu acopere urmatoarea replica. Fiindca, în acest tip de teatru, actorii nu fac pauze artificiale pentru ca sala sa aiba timp sa-si consume veselia. Virtuozii genului stiu ca publicul trebuie sufocat. Si stiu si cum sa o faca.
Ar fi inutil sa ne argumentam dorinta de a vedea si un astfel de teatru, sa ne motivam nevoia de distractie usoara, dar de bun gust… Si ar fi stupid sa-ncercam sa ne scuzam. Sa ne simtim vinovati ca vrem sa ne amuzam.
De altfel, si teatrele noastre de repertoriu au mai luat act de aceasta nevoie a publicului. Dar încercarile de a-i veni în întâmpinare au esuat lamentabil.
Prin anii nouazeci, am vazut un spectacol de bulevrad produs de o scena de mare prestigiu. Pe afis, nume de top, actori din categoria celor pe care mediile îi numesc „îndragiti“. Totusi, primele râsete timide le-am înregistrat prin minutul 25. Ceea ce, pentru o comedie de bulevard, e o adevarata tragedie.
Exista, în Bucuresti, si un teatru despre care se zvonea la un moment dat ca ar fi de bulevard. Si nu numai din cauza ca e situat pe unul dintre marile bulevardele bucurestene, ci si pentru spectacolele usurele pe care parea sa le cultive. Ce s-a întâmplat cu el? Ei bine, în loc sa profite de acest început de renume si sa încerce sa si-l consolideze, specializându-si în acest scop repertoriul, trupa si regizorii, directorii au facut eforturi disperate pentru a scapa de el – ca de un blam. Ca un facut, în perioada aceea, orice piesa montata acolo avea un aer frivol, superficial, bulevardier. Ca-n bancul cu munictorul de la o fabrica socialista de biciclete care fura în fiecare zi câte o piesa. Si care, când le are pe toate, începe sa-si monteze bicicleta. Numai ca, oricum le asambleaza, tot mitraliera iese.
Blamabil el însusi, acest refuz al Teatrului „Nottara“ de a-si juca atuurile îsi are explicatiile în cei cincizeci de ani de comunism. Codamnat mai întâi ca nociva reminiscenta burgheza autohtona si mai apoi ca expresie a putregaiului capitalist de pretutindeni, teatrul de divertisment, de consum, de bulevard, comercial etc. nu a fost interzis fatis, dar a fost evitat cu prudenta de scenele românesti. Iar comicul în general a fost deturnat spre satira ideologizanta. Fireste, a mai scapat si câte o comedie de bulevard. Dar ceea ce nu putea exista nicidecum era un teatru care sa cultive exclusiv acest gen.
De atunci, teatrul românesc a ramas cu un rictus în care se contopesc încruntarea codamnarii dusmanului de clasa, seriozitatea ritualica a formularii mesajelor fundamentale si surâsul superior ironic la adresa subculturii capitaliste. Concret, el se manifesta printr-un dispret rezidual fata de teatrul de consum. Considerat un gen minor, el nu ar avea ce cauta în repertoriile teatrelor al caror rost e, nu-i asa, unul major.
Cu toate astea, cei mai multi directori de teatru le cer regizorilor nostri „ceva usor, mai de public“. Dar tentativa lor de a se deschide spre spectacolul de consum nu face decât sa le încetoseze si mai mult identitatea.
Acest tip de spectacol ar trebui produs de scene specializate. Pentru ca acest gen, oricât de minor, nu e nici pe departe usor. Tocmai prejudecata ca ar fi usor de facut a dus la esecul celor mai multe încercari de pâna acum. E nevoie de o trupa specializata, de actori nu doar talentati, dar si cu o tehnica desavârsita, cu mult farmec personal, care sa-si cultive anumite calitati specifice. De regizori dedicati, care sa ia în serios bulevardul si rostul lui. De scenografi de profil. Si de bani. Fiindca acest tip de teatru nu admite productii ieftine, încropite din ce se mai gaseste prin magazie. Cam asta este ceea ce si-ar dori semnatarii unei petitii cu titlul strapontinei de azi.
Problema e urmatoarea: cui ar trebui s-o adresam?
Caci statul nu e dispus sa cheltuie banii nostri numai pentru ca noi sa ne distram: dimpotriva… În fond, nici nu e treaba lui. Teatrul comercial e o afacere si ar trebui pus pe picioare de catre oamenii cu bani. Dar si cu carte. La noi, însa, oamenii cu bani nu au carte. Si viceversa.