Pregatindu-si, prin 1968, editia celor cinci volume din „Pagini de critica literara“, Vladimir Streinu îsi punea opera sub semnul „militantismului estetic“. Considerat în epoca „arbitrul elegantei critice“, nu doar pentru stilul în acelasi timp delicat si raspicat, ci si pentru atitudinea constant echilibrata, fara partizanatul niciunui exces, Streinu face parte din a treia „generatie postmaioresciana“, regasindu-se pe aceeasi baricada a autonomiei esteticului cu P. Constantinescu, S. Cioculescu,
G. Calinescu, Perpessicius, T. Vianu. Cu primii doi va avea afinitati mai profunde, strângându-se laolalta nu doar în paginile celor doua serii ale revistei „Kalende“, ci si în atitudinea „intelectualista“ fata de cultura si literatura. Ca si Pompiliu, Streinu este si el un cronicar asiduu care va cuprinde cvasitotalitatea literaturii dintre razboaie, participând la dezbaterile epocii si retragându-se, dupa razboi, în studii de stilistica si folclor, pentru a reveni, în ultimii ani, din nou la comentariul de actualitate, aplicat sau reflexiv. Opera sa de cronicar, valorificata si în câteva studii consistente dedicate marilor poeti interbelici, refera, asadar, despre miscarea literara dintre razboaie si despre cea contemporana, de dupa paranteza proletcultista.
Streinu a luat si el parte la dezbaterile duse pe seama specificului national, polemizând cu comandoul gândirist. Pentru Streinu, specificul este „o realitate spirituala“ naturala, fiind, zice el, „ca umbletul sau ca respiratia“. Analiza specificului si mai ales normarea lui pot constitui acte fatale, întrucât „cine cauta sa-si dea seama de actul respirator înceteaza sa mai respire“. În spatiul creatiei literare, specificul se manifesta ca un dat natural; el nu este „un program“, la care se poate adera ori ba, ci o „conduita individual-sociala“ care transcende posibilitatile de optiune. Este, deci, „un act de viata sau un mod de existenta“, nu o doctrina ori alta. Constientizat sau ba, el se manifesta ca o realitate inalienabila. Streinu nu vede însa specificul ca pe o calamitate metafizica; pentru el specificul e o procesualitate, un fenomen în evolutie, nu unul înghetat odata pentru totdeauna. Specificul apare odata cu formarea limbii (în care Streinu descifreaza un instinct al latinizarii) si a folclorului, facând saltul în constienta prin literatura culta. Eroarea esentiala a doctrinarilor specifisti consta în „modul regresiv“ în care proiecteaza specificul, trimitându-l mereu spre arhaitatea rurala si facând astfel „din plugul de lemn un simbol al specificitatii“. Cautându-l în „ideea vietii primitive“, vazuta ca depozit pur de originare, doctrinarii specifismului au împins si literatura spre exaltarea „mizeriei taranesti“. Streinu este dintre cei care disociaza net etnicul de estetic, desi, pentru el, „valorile artistice sunt realitati solidare cu mediul si istoria care le-a produs“. Specificul însusi trebuie raportat la „factorii care îi determina dinamica“, realitatea lui nefiind una „statistica“. Între acesti factori ce au impact dinamic asupra specificului Streinu numara, mai întâi, epoca si continentul. De obicei, specificul e definit prin traditie, dar, afirma el, nici traditia nu e „o realitate statica“. Ba dimpotriva, „traditia însumeaza un numar de revolutii asimilate“. Iar daca traditia reprezinta „însumarea revolutiilor“, un rol tot atât de consistent în definirea specificului revine literaturii culte, la paritate cu limba si folclorul. Doar împreuna, aceste elemente „date“ si „acumulate“, interconditionându-se, pot defini identitatea noastra spirituala. Aceasta traditie dinamica „se constituie din trecut ca si din viitor“, trecutul fiind el însusi „un agent al actualitatii“. Traditia „e o valoare în curgere“, deschisa, împrospatata de o „traditie a înnoirii“. Critica literara trebuie sa fie egal de atenta atât la valorile „de mutatie“, „de înnoire“, cât si la puterea de „preformatie“ pe care o induce, unei literaturi, traditia. Aceasta nu e „conformism etnicist“ si nici reverie regresiva, ci o matrice deschisa, mereu în proces de redimensionare. Traditia trebuie vazuta „ca proces actual“.
Trecut de la poezie la critica (începuturile lui sunt de poet), Streinu se dovedeste cel mai exigent combatant al criticii estetice. Elaborându-si studiul despre „Tudor Arghezi“, el constata ca poetul a fost judecat mai ales prin categorii psihologice sau morale si cere criticii sa faca saltul din „psihologic în estetic“. Aceasta cu atât mai mult cu cât „a contura în mod exclusiv un profil moral, cunoscut mai dinainte de la alti poeti, se pare ca nu este o îndeletnicire de critic“. Eseul moral, perspectiva psihologica în analiza creatiei poetice îsi au rost doar acolo unde e vorba de poeti care inoveaza în dimensiune tipologica. Pentru ceilalti, care repeta în game variate aceasta tipologie, critica trebuie sa se multumeasca a le învedera „numai mestesugul si aplicatia“. „A glosa psihologic orice activitate poetica este o operatie ce, neapartinând criticii, vadeste un viciu de cugetare“. Or, asa cum se practica atunci la noi, critica pare facuta doar cu „scopul unic de a vulgariza o simtire de poet“. Asemenea analize sunt însa irelevante pentru universul poetic si, desi „literatura este (…) câmpul nespatial al unor stari de constiinta“, critica „are obligatia“ de a le considera ca atare doar când acestea se exprima „întâia oara“. Inventarul si analiza lor sunt de cuviinta doar în cazul poetilor care le inaugureaza ca teme si tipologii literare. Pornind de la aceasta exigenta, daca nu total antipsihologica, macar drastic restrictiva, Streinu va stabili, pentru propria scara critica, trei clase valorice. Critica sa va fi „tipologica“ atunci când se va ocupa de „marii creatori ai unei sensibilitati si ai unei formule“, acestora analizându-li-se atât psihologia, cât si procedeele artistice; va fi „diferentiala“ când va avea în vedere „scriitori obârsiti dintr-o sensibilitate deja creata, dar cu o nota originala în prelungirea acesteia sau în contra ei“; aici analiza va specifica „numai adaosul psihologic“ si, fireste, sistemul procedural; si, în fine, va fi o critica strict „tehnica“ (de tip stilistic, figuri si tropi, tehnici de constructie etc.) atunci când se va întâlni cu scriitori a caror formula psihologica e total cunoscuta.
În locul acestor portrete morale sau fise psihologice, Streinu va propune, ca mult mai adecvata în valorificarea originalitatii unui scriitor, perspectiva – sau teoria – „dubletelor artistice“. El va vorbi, astfel, de „carentele nutritive ale spiritului“ sau de „defectele constitutive“, vazute într-un raport dialectic cu o însusire pozitiva (psihologic vorbind) si tot atât de eficiente în productia de efecte artistice (pe lânga celebra faculté maitresse a lui H. Taine intra astfel, în aprecierea valorii si identitatii unui scriitor, si ceva de tipul, sa zicem, „defectului dominant“, un fel de „cliseu negativ al trasaturii caracteristice“). O calitate literara se poate, asadar, naste si dintr-o carenta de structura (psihologica, spirituala etc.). Unde nu opereaza o calitate, opereaza „defectul“ ei compensator. Critica literara trebuie sa-si gaseasca o cale spre surprinderea „realitatii lunecoase a unicului“ din opera literara. Dar „frumosul artistic“ nu este un simplu „echilibru de calitati pozitive“; alaturi de acestea, în strânsa conexiune cu ele, „stau valorile negative si numai împreuna, conditionându-se reciproc, ele sustin echilibrul operei de arta“. Aceste binomuri dialectice, unind „calitati si defecte“ si „dispuse în dublete fundamentale“, „aproximeaza mai strâns unicitatea fiecarui artist în parte“, fata de simpla fisa morala sau psihologica. Exista „minusuri vitale“ care „alimenteaza valorile artistice“. Punctul de plecare al acestei perspective e stabilit de Streinu în chiar structura personalitatii umane. „Dubletul caracterologic e o valoare psihologica unitara“, calitatea si contrariul ei aflându-se într-un raport de „necesitate“, nu într-unul de contrarietate – si cu atât mai putin de excludere. „Opera de arta, conchide Streinu, /…/ va fi un complex de calitati si defecte conexe, care se conditioneaza reciproc“. „Dubletele artistice fundamentale sunt valori vii, unitati concrete“, dar aceasta nu înseamna ca intuitia critica nu trebuie „silita“ sa treaca dincolo de ele. De la ansamblul „dubletelor artistice, de la ramificatiile si raporturile lor între ele“, capatam însa o aproximare mai corecta a „unicitatii artistice“. Ele sunt „o modalitate de aproximare a unicitatii artistice“. Ceea ce ramâne dincolo – dincolo de ceea ce poate fi investigat în aceasta unicitate – tine, dupa Streinu, de purul mister al artei.
Despre aceasta natura misterioasa a artei Streinu a vorbit în repetate rânduri. „E un prag în orice lucrare literara de valoare peste care criticul nu trece“, afirma el. „Substanta poetica“ fiind prin natura ei „fluida“ sau „aburoasa“, ea nu poate fi captata în „formule abstracte“. „Vocabularul critic, fiind opus vocabularului poetic, acopera numai o infima parte din realitatea artistica“. De aceea, analiza cedeaza pasul intuitiei iar în limbajul abstract, conceptual, irupe „limbajul sugestiv“. Critica poate circumscrie si aproxima un fenomen poetic, ea nu poate însa analiza „punctul nuclear al creatiei“, acesta putând fi doar intuit. „Dramatismul îndeletnicirii de critic“ consta tocmai în încercarea de a „explica inexplicabilul“, criticul traind dintr-un „principiu de melancolie“. El sta în fata unei dileme fara solutie: fie „ramâne credincios instrumentului rigid cu care trebuie sa lucreze“ – limbajul abstract, analitic, – si „atunci rezultatele de cunoastere a operei comentate se minimalizeaza“, fie „renunta la aparatul intelectual“ si foloseste ca unealta de lucru exclamatia. „În primul caz, se tine departe de obiect; în celalalt – dispare în el; în amândoua – rataceste“. O solutie ar putea fi „obiectivitatea“ spiritului critic. În critica, obiectivitatea înseamna „aplicare la obiect“. Aceasta „aplicare“ nu-i va reusi însa „ideologului“ „coplesit de idei dobândite“ si care va judeca literatura în raport cu ele. Ea poate fi facuta doar de criticul care, „ajungând prin uitare momentana la o nestiinta edenica îsi va însusi natura concreta a lucrarii artistice“. Streinu joaca aici în supunerea fericita a spiritului critic fata de spiritul operei, batând la usa criticii de identificare. Dar daca aceasta ar putea fi „obiectivitatea“, în ce ar consta spiritul critic însusi? Streinu va da doar o definitie negativa: el nu este „spirit politic; nu este atitudine interesata (nici prin amor propriu); nu este sectarism; nu este fanatism, nu este opera de propaganda, nu – campanie jurnalistica, nu – apel la dispozitie publica, nu – ton înversunat, nu – atâtare“. Precum se vede, negatiile converg spre valorificarea echilibrului si autonomiei, inclusiv de constiinta.
Critica se deosebeste de celelalte institutii ale literaturii prin „conditia ei reflexiva“. Ea nu este decât o „estetica practica“, ce se margineste la „explicarea“ ori „definirea“ acestor valori empirice care sunt operele. Daca legatura dintre critica si opera concreta se relaxeaza, comentariul critic se amplifica; dar se si pierde în studii istorice, psihologice sau de stiinta a „frumosului“. Critica trebuie sa vizeze în primul rând „realitatea nucleara a obiectului“, din natura acestuia deducându-si atât „metodele de lucru potrivite“, cât si „mijloacele de expunere a rezultatelor“. În privinta „stilului critic“ s-a acreditat prejudecata unuia exclusiv abstract, redus la o „prezentare scheletica“ a operei. Critica are nevoie însa si de „precizia impreciziei“, caci ea nu poate traduce în dictionar abstract „concretul necategorial al artei“, „misterul vibrator“ al acesteia. „Criticului, zice Streinu, câta vreme se mentine la aproximarea cea mai stricta a operei, îi înfloreste de la sine condeiul în mâna ca toiagul lui Aaron“. Criticul recurge la limbajul plastic, la metafora critica, atunci când nu mai are posibilitatea de a formula rational, abstract, fara pierderi, cuprinsul unei intuitii; abia când „ajunge sa se loveasca de refuzul la definitie al operei de arta“ el îsi câstiga libertatea plasticizarii, dar si atunci „în vederea claritatii“. „Scrisul artistic în critica literara“ e justificat nu doar de „firea concreta a artei“, „care nu se încredinteaza cuvintelor abstracte“, ci si de „structura morala“, de temperamentul criticului. „Comentariu intelectual la comentariu sensibil“, critica e, de fapt, „literatura critica“.
În privinta metodelor critice Streinu s-a exprimat, de asemenea, în câteva rânduri, de regula vorbind despre vanitatea lor si a spiritului de metoda (desi a fost obligat, totusi, sa practice stilistica). Fiece metoda are doar „valoarea celui ce o practica“, desi critica însasi s-a nascut „din eroarea spiritelor normative ca literatura e un mestesug ca oricare altul, putându-se, prin urmare, învata dupa ceea ce s-a facut mai înainte“. „Judecata estetica nu este însa o judecata de categorie, ea trebuind sa vizeze la unic“. Or, „unicul“ e chiar ceea ce nu s-a facut mai înainte, deci nu poate fi învatat. Streinu e împotriva „spiritului de metoda“ în general, deoarece „metoda critica înseamna determinism critic. Cine adopta orice metoda, profeseaza implicit convingerea ca poate determina caracterul intim al artei prin psihologia artistului, prin biografia lui, prin mediul familial, intelectual, social si cosmic, prin sistem economic, prin clasa, nationalitate, rasa etc.“. Metoda presupune credinta primitiva ca opera traduce „în planul expresiei“ o psihologie, o biografie, o epoca etc. (dar, de fapt, dupa estetica moderna, ea nu traduce, deoarece creatia se face prin „divergenta, prin compensatie“ fata de realitate, fie ea psihologica, sociala sau de alta natura). „Spiritul de metoda nu este un semn de vocatie critica“, deoarece el cauta spiritul creator în valori de conjunctura si crede ca explica misteriozitatea operei prin cauzalitati exterioare, abia incidentale.
Metoda istorica, prin reînvierea unor epoci întregi „ca moravuri si deprinderi, ca superstitii si credinte, ca stari politice, civilizatie si cultura“, cauta „caracterul secret al frumusetii artistice“ acolo unde acesta „nu este“. Cum însa nimic nu explica prin ce miracol, din acelasi complex spiritual si de cultura, dintr-un mediu identic, pot iesi scriitori atât de diferiti, metoda istorica are o foarte rarefiata competenta în justificarea operei de arta. Tot într-o aventura exterioara atrage literatura si critica psihologica, aceea care-i cauta temeiul în „psihologia individului creator si în reactiunile particulare de sensibilitate ale autorului“. (documentele aferente – jurnale, scrisori, marturii etc., din care „se deduce“ opera). Menirea criticii este însa aceea de a „defini ceea ce este original într-o scriere, de a-i surprinde unicitatea“ ori macar de a tinde la aceasta, având în vedere ca opera de arta este „o realitate-limita a întelegerii noastre“. În baza acestei exigente, critica „tinde la individual, nu la general“, ea vrea sa formuleze „particularitatea neclasificabila“, sa sublinieze elementele care-l scot pe scriitor „din orice lege, si nu legea care îl cuprinde“. Întrebarea criticului „constient de rostul sau“ este, asadar: „Ce este ciudat, nou, exceptional, unic în scrierea de care ma ocup?“. Iar acestei întrebari nu i se pot cauta raspunsuri colaterale, pe lânga opera, prin viata scriitorului, prin starea societatii etc.
Streinu a acordat o atentie egala poeziei, prozei si criticii, dar problemele conceptului poetic l-au atras mai îndeaproape decât cele ale prozei, în definirea lui punând un deosebit angajament teoretic, pasiune si constanta (Streinu e unul din putinii nostri critici cu instinctul inefabilului). Fara sa-l preocupe deosebirile de gen, trase dintr-o eventuala deosebire de conditie, el porneste de la o esentiala disjunctie a „modurilor gândirii omenesti“ (nu de la modalitatile exprimarii), constatând ca acestea sunt, în fond, doua: „gândirea-proza, care afirma, contrazice, argumenteaza discuta, închinându-se Logicii, si gândirea-poezie, care insinueaza, ispiteste, cânta, închinându-se Fantaziei“. „Starea poetica a constiintei“ e însa una scurta, fulguranta, asa încât chiar si cei mai mari poeti sunt obligati sa umple „intermitentele“ cu partituri ce tin de „gândirea-proza“. „Valoarea unei opere nu scade prin“ asemenea interventii oportune, ba chiar – zice Streinu – „este necesar ca poetul sa se serveasca de picioare când aripile ostenesc“. Aceasta coabitare a celor doua moduri ale gândirii nu e solicitata doar de debilitatea starii poetice, de fulguranta ei, ci de însasi conditia „impura“ a artei. „Orice frumusete, în conditia ei constitutiva, este /…/ impura“. Poezia pura, de fulguratii însirate, sau poezia în sine, ori poezia absoluta sunt „denumiri diferite date de metafizicieni cu vocatie nedeslusita unei imposibilitati dovedite“. Baza de selectie a poetului este întreg universul uman, iar el nu trebuie „sa se fereasca de impuritati, ci numai de tirania uneia“. „Electroliza poeziei, ca si în cazul apei, dovedeste ca o anumita combinatie de corpi simpli îi sta la baza, fara ca ea însasi sa fie un corp simplu“. Poezia are la baza o eterogenitate, caci „universul estetic este în primul rând relational“. Chiar frumosul natural, „dat“, se vadeste într-un raport dintre doua forme sau elemente. Arta, ca serie suprapusa peste frumosul natural, „exprima tocmai momentul de conexiune al constiintei noastre cu natura“. Cu cât numarul acestor relatii e mai mare, cu atât arta e mai profunda, mai complexa. Poezia este si ea o valoare „de relatie“, de „raport stabilit prin fantazie între doua sau mai multe fenomene, între doua sau mai multe serii de fenomene, putând tinde totdeauna la complexitate, niciodata la puritate“.
Desi Streinu a fost unul din cei mai subtili analisti si interpreti ai poeziei noastre – si nu numai – moderne, el a taxat cu severitate excesele acestei poetici. Analizând drumul pe care s-a elaborat conceptul modern de poezie – în care lui Poe îi revine momentul crucial – el vorbeste de un proces tot mai accentuat de desocializare a poeziei. Literatura clasica era expresia unei arte sociale, iar scriitorii clasici se mândreau cu functia lor sociala de exponenti ai comunitatii. Odata cu romantismul, poezia a facut pasul de la social la individual, iar poetii moderni vor trece de la individual spre capriciu. Acest „proces al desocializarii artei“ a dus la „tristele originalitati moderne, un personalism exploziv, regretabile obscuritati pithiace“. Poezia contemporana a ajuns sa se grupeze „în jurul sensului antisocial“, „pe cultul strict al capriciului de sensibilitate si fantezie“. O patologie a modernitatii românesti studiaza Streinu în „O perspectiva asupra poeziei noastre actuale“. Între bolile modernitatii vom gasi si „lirismul abstract“, un fel de „simplu exercitiu de înot pe uscat“ în care „perspectivele intelectuale înlocuiesc /…/ trairea în emotie a poetului, reliefurile concrete de exprimare se preschimba în suprafete metalice“ iar „constiinta de mijloacele poetice“ – sau luciditatea – îl face pe fiecare sa compuna câte-o arta poetica. O si mai hotarâta opozitie face Streinu suprarealismului, de la care critica nici nu poate pretinde „opere contemplabile“, pornit cum e „sa creeze numai o stare de spirit si nu o estetica“. Pentru Streinu pânda „fluxului inconstient“ si celelalte tehnici de sondare suprarealiste reprezinta doar „fisa medico-psihologica a productiei suprarealiste“. Într-o stare si mai patologica gaseste el suprarealismul românesc (Paul Paun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu), ai carui militanti întârziati i se par simpli „voluntari ai servilismului literar“. Suprarealismul, nefiind interesat de poem, ci de fisa psihologica, nu este o scoala literara. Un alt import pripit pentru literatura noastra i se pare pornirea antistilistica. „Nici n-am apucat bine sa avem scriitori, la care stilul sa fi devenit practica obositoare sau viciu, si ne-am trezit deodata dezgustati de un formalism care de fapt ne-a lipsit“. Conceptul de autenticitate a degenerat la tinerii scriitori, deveniti niste Tremurici care profeseaza „dispretul de vestmântul artistic, dispretul expresiei si al stilului care, dupa ei, ar fi având neajunsul ca ascunde nuditatea vietii si deci ar fi împiedicând o sensibilitate sa se arate autentica“. Echilibrat în atitudini, Streinu avea si gustul „echilibrat“.
Autor: AL. CISTELECANApărut în nr. 305