„(…) fiind eu atâtia ani, ce acum al optsprezeacelea curge, în strimtoare închis, cu nimenea graind si nici într-o parte cu nimenea corespondentie având, cu greu puteam sa trec vreamea zioa si noaptea singur si derept aceaea si cu scadearea sanatatii fiindu-mi (…) nu de putina mângâiare si folos mi-au fost, având în mâini cu ce a treace mai pe lesne si mai usor vreamea si a izgoni melaholiia si mâhnirea unei vieti ca acestiia scârbite“ (Vlad Botulescu de Malaiesti, „Scrieri, III, Istoria universala. Asia“, editie critica, studii, glosar si indice de Emanuela Timotin si Andrei Timotin, Bucuresti, 2013, p. 102)
Personaj cu o bogata biografie, care contine însa prea putine date certe, Vlad din Malaiesti s-a nascut cândva la granita dintre secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, în satul Malaiesti din Prahova, având, se pare, origini mai degraba modeste. Logofat sub domnia lui &â350;tefan Cantacuzino (1714-1716) si secretar credincios al familiei princiare, pe care o face scapata în exil, dupa executarea domnitorului de catre turci, el se remarca printr-o buna cultura, dobândita, în parte, la Academia domneasca din Bucuresti, unde audiaza cursurile de filosofie aristotelica în limba greaca. Destinul sau aproape picaresc, reconstituit din fragmente risipite în documentele epocii, ni-l înfatiseaza când în Rusia, trimis, ca diplomat, de mitropolitul sârb Moise Petrovici, pentru a solicita ajutorul lui Petru cel Mare, în vederea ridicarii unei biserici la Belgrad si a sprijinirii învatamântului local, când la Viena, ca mediator în negocierile secrete dintre Portugalia si Casa de Habsburg, privind vânzarea unor informatii de interes strategic, când la Brasov, ca redactor al testamentului batrânei doamne Pauna Cantacuzino. Mai presus de toate, însa, va sprijini neconditionat interesele principilor Radu si Constantin Cantacuzino, implicându-se în realizarea unei genealogii închipuite a protectorilor sai, pe care voia sa-i scape de datoriile acumulate si sa le ofere mai multa îndreptatire în pretentiile lor: tronul Valahiei pentru Radu si despotatul Serbiei pentru Constantin. În acest context, va participa la elaborarea curioasei „Liber Aureus“, cartea Ordinului constantinian, care le va da posibilitatea, atât lui, cât (i urmasilor lui &â350;tefan Cantacuzino, de a se pune sub tutela unor stramosi ilustri si de a-si lua titluri pe masura: Vlad din Malaiesti va deveni cavaler, suprem prefect si mare cancelar, iar Radu, ca ultim descendent al împaratului Constantin cel Mare, Mare Maestru. Atunci când fratii Cantacuzini sunt acuzati de complicitate la crima de lezmajestate (printre altele, Radu unelteste împotriva Mariei Tereza a Austriei, oferindu-si serviciile rivalului acesteia, Carol al VII-lea, iar Constantin încearca sa iste o rascoala a sârbilor si un razboi între austrieci si otomani) sunt retinuti si alti complici, printre care si logofatul. Condamnat, initial, la pedeapsa capitala, acesta va fi închis, ulterior, pâna la sfârsitul zilelor.
În temnita castelului Sforza din Milano, unde este încarcerat începând cu anul 1746, îsi va desfasura activitatea de traducator Vlad din Malaiesti, care îsi ia pseudonimul literar „Botulescu“.
Pastrata în manuscrise datând din perioada 1763-1764 si însumând peste 1500 de pagini, opera sa de traducator a facut obiectul unei editari recente, initiate în cadrul Institutului de Lingvistica „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“ al Academiei Române, de catre o echipa alcatuita din tineri provenind de la diverse institute de cercetare: Emanuela Timotin (Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan–Al. Rosetti“, coordonatorul proiectului), Cristina-Ioana Dima (Institutul de Lingvistica „Iorgu Iordan-Al. Rosetti“), Ovidiu Olar (Institutul de Istorie „N. Iorga“) si Andrei Timotin (Institutul de Studii Sud-Est Europene).
Rezultatele cercetarii, desfasurate pe o perioada de trei ani, au fost cuprinse în trei volume, aparute în anul 2013, la Editura Univers Enciclopedic Gold. Acestea includ, în afara editarii propriu-zise a textelor, si o încercare de reconstituire a biografiei carturarului român, în contextul istoriei intelectuale si politice a epocii, care ne-a procurat informatiile necesare acestei prezentari. Studiile filologice si lingvistice amanuntite realizate în cadrul fiecarei lucrari sunt însotite de un glosar de termeni iesiti din uz, învechiti, regionali sau neologici si, dupa caz, de un indice al persoanelor si al locurilor mentionate în text.
Primul volum, alcatuit de Emanuela Timotin si de Ovidiu Olar, cuprinde „Viata lui Scanderbeg“, eroul albanez mort la 1468, un text despre nobilii din Albania si o cronologie a principalelor fapte de arme dintre 1353 si 1529 ale turcilor otomani, toate traduse de Vlad Botulescu din italiana si conservate în manuscrisul 67 al Arhivelor de Stat din Venetia. Originalul care a stat la baza traducerii „Vietii lui Scanderbeg“ îl reprezinta o editie din 1584, publicata la Venetia. Despre Scanderbeg pomeneste întâia oara Staico Gramaticul de la Târgoviste, care traduce un cronograf rus în perioada 1650-1660. Textul sau nu joaca însa niciun rol în spatiul cultural românesc, ramânând, ca si traducerea lui Botulescu, în manuscris. Întrebarea din ce pricina a ales logofatul sa traduca „Viata lui Scanderbeg“ îsi gaseste un posibil raspuns tot în fabula Ordinului constantinian: exista în text numeroase referiri la familia Angelo, prima care revendica Marele Magisteriu al Ordinului constantinian.
Al doilea volum, publicat de Cristina-Ioana Dima, cuprinde editii ale unor texte din acelasi manuscris 67, „Canonizarea Sfântului Felice“, calugar capucin originar din Cantalice, un „Glosar irochez-român“, câteva note astronomice copiate de Botulescu în italiana, precum si romanul popular „Varlaam si Ioasaf“, aflat la Biblioteca Imperiala a Austriei, sub cota cod. sl. 73.
„Canonizarea Sfântului Felice“ este tradusa dupa un original aparut la Milano, în 1712, din care, pe Botulescu îl intereseaza doar ultimele doua capitole. Traducerea se înscrie în seria de preocupari ale logofatului despre ordinele cavaleresti („De câteva cavalieraturi ce sânt mai vestite în Evropa“) sau despre felurite ceremonii oficiale („De alegerea împaratului nemtescu“), texte cuprinse în manuscrisul 68, înca needitate. Manuscrisul nu este definitivat, fapt care ar putea sugera sfârsitul neasteptat al logofatului, survenit în perioada 1764-1765.
„Varlaam si Ioasaf“ reprezinta, cu siguranta, cel mai cunoscut text al traducatorului. Semnalat înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea de catre slavistul Ioan Bogdan, manuscrisul operei a fost editat pentru întâia oara de abia în anul 2005, de catre Mauro Barindi. Traducerea, facuta dupa un original aparut tot la Milano, în acelasi an 1712, valorifica redactia scurta a textului, careia îi apartine si traducerea lui Botulescu, a carei cea mai veche versiune cunoscuta dateaza, conform cercetarilor întreprinse de editor, din 1512. Câteva fapte de lexic releva atentia carturarului la aspectele pe care le presupune trecerea textului, prin traducere, dintr-un spatiu cultural în altul. &â350;i în acest caz, s-a vehiculat ipoteza ca Botulescu si-a ales opera în virtutea asocierii personajului Ioasaf cu persoana împaratului Ioan al VI-lea Cantacuzinul, singurul împarat din neamul Cantacuzinilor încoronat la Constantinopol, cel sub care isihasmul devine doctrina oficiala a Bisericii din Rasarit si care ajunge el însusi monah, sub numele de Ioasaf.
„Glosarul irochez-român“ cuprinde cuvinte ale unor populatii indiene de pe teritoriul Canadei de astazi. Ele apartin, în genere, vocabularului fundamental si numara 155 de intrari. E probabil ca textul sa fi fost, pentru logofat, un instrument de cercetare mai amanuntita a realitatilor continentului american, tratate atât de succint în „Istoria universala“. Conform identificarii facute de editor, originalul traducerii românesti îl reprezinta lucrarea diplomatului italian Giovanni Battista Ramusio, care aduna si traduce, la rândul ei, toate memoriile de calatorie, de la Marco Polo pâna la cele despre Lumea Noua. Chiar daca, pentru cultura noastra, glosarul este o întreprindere exotica, el ramâne una dintre cele doar doua variante ale vocabularului pierdut odata cu primul volum al memoriilor de calatorie ale lui Jacques Cartier, descoperitorul Noii Frante.
Volumul al treilea, de a carui editare s-au ocupat Emanuela Timotin si Andrei Timotin, cuprinde editia traducerii din germana a unei „Istorii universale“, text conservat în misceleaneul 68, la arhivele de stat din Venetia. Botulescu este cel dintâi carturar care transpune o istorie universala în limba româna. Din pricina dimensiunii sale extinse (aproximativ 1000 de pagini), n-a putut fi publicata în acest volum decât prima parte a lucrarii, anume cea referitoare la Asia. La baza traducerii lui Botulescu a stat un original german înca neidentificat, dar care a fost tiparit – ne informeaza editorii, în urma studierii datelor oferite de text – între 1741 si 1745.
Textul este precedat de o prefata, realizata în registrul confesiv, care cuprinde consideratii despre motivele si greutatile traducerii, despre utilitatea studiului istoriei, precum si câteva lamuriri geografice privind întelegerea istoriei. Traducatorul deplânge putinatatea limbii române, întelegând totusi efortul depus ca pe o datorie obsteasca. Ideile enuntate aici nu sunt originale, regasindu-se si la predecesorii sai, stolnicul Constantin Cantacuzino, Grigore Ureche si Nicolae Costin, precum si la unul dintre contemporani, Constantin Cocorascu, cel care îl va traduce din neogreaca pe Rollin, peste numai câtiva ani.
De mentionat ca textele editate în cele trei volume de scrieri reprezinta, fara exceptie, còpii ale traducerilor efectuate de carturar în perioada încarcerarii.
Talmacirile logofatului constituie, fara îndoiala, cea mai valoroasa productie literara din epoca veche a unui scriitor aflat în detentie. Ramâne sa ne întrebam care ar fi fost destinul literar al lui Vlad Botulescu de Malaiesti daca, renuntând la slujirea crezului protectorilor sai si bucurându-se de libertate, s-ar fi apucat, în loc sa traduca, sa-si scrie propriile memorii. Cu siguranta, cel putin materia de studiu n-ar fi fost una saraca…