Dorin Tudoran, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, editie îngrijita si prefata de Radu Ioanid, postfata de Nicolae Manolescu, Iasi, Editura Polirom, Colectia „Document“, 2010, 592 p.
Dorin Tudoran nu a fost disident. Disident a fost la un moment dat C. A. Rosetti fata de I. C. Bratianu. La fel au stat lucrurile cu M. Kogalniceanu în relatie cu ceilalti doi. Toti erau liberali, dar nu ajungeau la consens în aplicarea doctrinei. Pentru istoria postbelica a P.C.R., un caz l-ar întruchipa Constantin Pârvulescu. Reprosurile adresate lui Nicolae Ceausescu la Congresul al XII-lea (noiembrie 1979) se legau de faptul ca presedintele tarii încalca statutul formatiunii politice, pentru a fi confirmat ca secretar general: „De ce Ceausescu se sustrage ca sa fie ales membru în Comitetul Central si din cadrul membrilor Comitetului Central sa fie reales? De ce? Pentru ca Ceausescu se sustrage controlului partidului…“ (http://www. youtube.com/watch?v=UXjlz5S0JGQ). Dintre scriitorii cu optiuni de stânga, Paul Georgescu a ramas marxist totdeauna, dezavuând neostalinismul, neofascismul si neoproletcultismul de dupa 1971, sperând ca, în cele din urma, utopia socialista se va concretiza. De ce nu, Alexandru Ivasiuc, care a decedat la cutremurul din 1977 încredintat ca s-a numarat printre victimele inevitabile ale comunismului, impuse de „necesitatile“ istorice disecate în romanele sale.
Câteva distinctii
Dorin Tudoran nu a crezut în comunism. Calitatea de membru al P.C.R. nu l-a contaminat. Nu si-a pus intrebãri despre disjunctiile între teoria si practica sistemului, blamând conducerea statului doar pentru abaterile de la buchia tezelor lui Marx. Dorin Tudoran a fost un rezistent. S-a luptat pentru o literatura neinfluentata de comenzile oficiale. A realizat reportaje în care nu ocolea probleme regionale, contrazicând imaginea fastuoasa impusa de autoritati: „Am uitat sa precizez ca din volumul «Martori oculari» au fost scoase toate interviurile (sau aproape toate) cu primii secretar ai Judetenelor de partid care vorbeau si de unele greutati si lipsuri din zonele respective, motivându-se atmosfera «sumbra» pe care o creeaza acestea, desi toate interviurile respective, aparusera în presa, pe de o parte, iar pe de alta ele, chiar grupate, nu lasau impresia acuzata, de «sumbru»“ (p. 67). S-a ridicat contra încalcarii documentelor de organizare a Uniunii Scriitorilor. În general, acestea erau modalitatile prin care literatii îsi exprimau dezacordul cu regimul. Atunci, toate gesturile care respectau sau nu regulile impuse aveau caracter politic. Cu atât mai mult deviza „autonomiei estetice“. Refuzul de a urma limba de lemn, scrierile omagiale si publicistica aservita minciunii aruncau pe oricine în tabara nesupusilor. Neadmitând pluripartitismul, orice regim totalitar îsi cauta în permanenta inamicii. Si, asa cum sesizeaza Radu Ioanid în prefata, scriitorul intrase în colimatorul mai multor sectoare ale M.A.I. Concentrarea unor efective masive arata ca politia politica se temea de impactul discursului intelectualilor umanisti: „Primul plan de masuri al DSS privindu-l pe Dorin Tudoran, elaborat la 3 august 1980 de UM 0800 SMB (Securitatea Municipiului Bucuresti) si aprobat de general-locotenent Iulian Vlad, adjunct al ministrului Nicolae Plesita, era contrasemnat de sefii UM 0800, UM 610 (Directia I de Informatii Interne, care se ocupa de disidenti, oponenti politici etc.), UM 0625 (Directia a III-a Contraspionaj Intern) si UM 0544/ 225 (Centrul de Informatii Externe/ Emigratie)“ (p. 22).
Dorin Tudoran a fost un opozant. A luat pozitie civica împotriva abuzurilor dictaturii. A renuntat la carnetul de membru al P.C.R. Conduita lui publica sau privata nu s-a limitat la apararea libertatilor scriitoricesti. Memoriile depuse pentru recuperarea drepturilor de a lucra si de a publica, discutiile cu diferite persoane aflate în functii de conducere, interviurile acordate jurnalistilor straini, scrisorile difuzare la „Europa Libera“, agresiunile suferite în timpul anchetelor devin marturii incontestabile. Mai ales daca ele au devenit probe pentru dosarul de urmarire informativa gestionat de Directia Securitatii Statului, care a pastrat mostre ale comportamentului intransigent al obiectivului „Tudorache“, în D.U.I 153657, din care au fost publicate selectii (vol. 1-5). De pilda, cererea de emigrare în SUA a fost catalogata un delict, la un an distanta, de Seful Directiei de Pasapoarte: „Eu as vrea sa precizez cu aceasta ocazie, dupa ce dvs. îmi confirmati ca afirmatiile va apartin, ca în eventualitatea când dv. nu renuntati la aceste amenintari, personal am obligatia sa încunostintez Procuratora/ Aceste aspecte constituie fapte de natura sa tulbure ordinea si linistea publica si va precizez ca ele cad sub incidenta legii penale. Va rog sa retineti foarte atent acest lucru“ (4. 04. 1985, p. 466). Codurile se inversau în dialogul anterior, fiindca asa-zisul acuzator era somat sa renunte la proteste. Mai grav, predictia functionarul s-a împlinit. Pe 8 aprilie, poetul s-a prezentat la sediul Procuraturii, fiind prevenit ca ar executa o detentie de drept comun, ceea ce i-ar fi periclitat „“statutul detinutului politic“ pe care îl doreste, în ideea de a obtine viza de intrare în S.U.A“ (p. 471).
Dorin Tudoran a fost un opozant sincer. Nu a dorit sa devina lider informal a scriitorilor. A oferit un exemplu al resorturilor care impun acuzarea masurilor represive din tara. Pentru mine, modelul reprezentat de poet se impune prin decizia de a respinge orice nu se potriveste cu propria structura psihica. Actiunile lui s-au decantat pe fondul neîmpacarii între sine si mizeria întretinuta de Nicolae Ceausescu. Este evidenta aceasta stare în scrisoarea adresata dictatorului (1 august 1984): „Luând act de profunda incompatibilitate dintre propria constiinta si aceste realitati, convingându-ma definitiv ca în România de azi nu exista o sansa ca statul sa respecte obligatia fundamentala a oricarei structuri social-politice – aceea de a nu sili omul sa traiasca în contradictie cu credintele sale cele mai profunde –, am ales solutia pe care o refuzasem cu îndârjire ani la rând: în ziua de 7 aprilie 1984 am depus – eu si sotia mea – optiunile de a emigra împreuna cu fiica noastra“ (p. 524). A face o alegere pentru ca altfel nu ne simtim bine atesta o fibra morala zdravana, dar usor de maltratat. Fiintele cu înclinatii tiranice nu înteleg ca nu teribilismul sau îngâmfarea declanseaza anumite manifestari ostile. Este, probabil, unul dintre motivele principale care i-au împiedicat pe unii sa-i perceapa corect pe Paul Goma, Doina Cornea, Dan Petrescu sau Luca Pitu. Tot o problema de constiinta l-a determinat pe Dorin Tudoran sa-si citeasca si sa-si publice sectiuni masive din dosarul sau de Securitate, excluzând transcrierea convorbirilor telefonice interceptate: „spun pe sleau ca, pâna la desecretizarea integrala a acestor dosare si deconspirarea tuturor ofiterilor, rezidentilor, «cârtitelor» si turnatorilor ce m-au lucrat în interior si exterior, eu, unul, ma consider înca «obiectiv» al serviciilor secrete românesti si nu le pot trata decât exact cu respectul ce li se cuvine“ („Ghid pentru cititorul de cursa lunga“, p. 32). De aici reiese credinta în perpetuarea unor metode care ar fi trebuit sa ramâna specifice pâna în 1989. I se asociaza insinuarea ca nedeconspirarea tuturor agentilor (unii cu activitate industrioasa: „Zaharia“ ori „Grigoriu Sorin“) are la baza preluarea lor în structurile actuale ale serviciilor secrete: „Ce am de spus despre faptul ca identitatea unora dintre cei mai aprigi informatori, persoane de sprijin si rezidenti ai Securitatii, nu mi-a fost deconspirata pâna în momentul în care scriu aceste rânduri, din cauza protejarii faimoaselor «interese de securitate nationala»?“ (p. 44). Totodata, îsi nuanteaza opiniile despre tipurile de turnatori, desi nu afirma concret ca Mihai Botez a dat declaratii fara nume conspirativ. Situatia nu era tocmai aberanta, nici pentru dosarul lui Dorin Tudoran, nici pentru altele. Mentionez numai amanuntul ca în D.U.I. 120450 (despre I. Negoitescu, f. 25 si f. 26-27) se gasesc doua note informative, dactilografiate, în care semnaturile Z. M. si M. Zaciu nu poarta semnele citarii – sigilii ale identitatii conspirative acordate de Securitate.
Vieti paralele
În editia „Eu, fiul lor“ impresioneaza, înainte de toate, abilitatea lui Dorin Tudoran de a întelege modurile de întrebuintare ale dosarelor din custodia C.N.S.A.S. Nu le absolutizeaza importanta biografica. Nu le minimalizeaza aportul la cunoasterea contextelor comunismului românesc. Le socoteste documente de neeludat atât prin omisiunile, cât si prin exagerarile pe care le cuprind. Multi dintre cei care au consultat materiale din arhiva Securitatii au punctat dificultatile în discernerea informatiilor: Gabriel Andreescu, George Ardeleanu, Ioana Diaconescu, Clara Mares, subsemnatul. Prudenta nu prisoseste. În ciuda inventarelor incomplete, a mistificarilor, a dezinformarii practicate de obiective, de surse, dar si de ofiteri, fondurile C.N.S.A.S. sunt fragmente indispensabile în reconfigurarea istoriilor personale, asa cum precizeaza Bujor Nedelcovici: „trecutul îmi apartine, face parte din fiinta mea, asa cum ar fi un brat sau un ochi, nu pot sa-l neg si nu am dreptul sa-l uit“ („Un tigru de hârtie. Eu, Nica si Securitatea“, 2004).
Or, în acest punct se demonstreaza decisiva interventia lui Dorin Tudoran. Publicarea actelor din D.U.I 153657 este menita sa clarifice destule dintre metodele Securitatii si dintre propriile reactii din perioada filajului si a anchetelor. Ieri, ca si azi, fostul director al elegantei publicatii „Agora“ stie în ce mediu înoata. Senzatia transmisa de comentariile lui este aceea de ratacire în larg fara gasirea malului. Atunci se numea dictatura. Azi, tranzitie. Remarca fundamentala, facuta în secventa „Preambul & Concluzie“, vizeaza raptul savârsit asupra identitatii. În dosar, Securitatea l-a sortit trairii unor vieti paralele. Efectul catrastofal consta în depersonalizare si în ruperea de familie: „De la o vreme, nu am mai fost fiul mamei mele – Maria – si al tatalui meu – Gheorghe. Am fost înfiat ilegal, practic rapit, de femei si barbati foarte interesati de grupa mea de sânge si profund iritati de structura mea genetica“ (p. 9-10). Si pentru ca trebuia sa poarte un nume, i-au spus „TUDORACHE“. Si pentru ca trebuia sa-si justifice existenta si rolul de garant al integritatii statale, Securitatea recurgea la propaganda. La dezinformare, adica. Arata ca lucreaza. Îl încadrau pe suspect în diferite tipuri de suspecti, inventându-i la un moment dat si o descendenta legionara. Apelau la plastografii, expediindu-i la Heidelberg o epistola semnata de „Mircea Dinescu“, în legatura cu altercatia celor doi cu Iulian Neacsu. Ceea ce nu însemna ca Dorin Tudoran nu-si dasea seama în ce vremuri se afla. Cunostea de atunci tertipurile supraveghetorilor: „Baietii au chef de distractie – o sa-i distrez eu! O copie dupa aceasta scrisoare (sper ca-ti dai seama de urmatoarele doua lucruri: 1) «Iscalitura» o «imita» – jalnic – pe a ta. 2) Tu lipsesti din «scrisoare», ca si eu si Neacsu numai… realizezi ce baieti „destepti“„ (p. 169).
Iar „baietii“ au interceptat mesajul. Îi încredinta ca urmaritul este la curent cu multe dintre strategiile aplicate. Excesul de zel se concretiza în baliverne. Mai ales în notele dactilografiate de ofiterii responsabili cu observarea cazului, în urma întâlnirilor sau discutiilor la telefon cu informatorii. Era obisnuita, observa Dorin Tudoran, practica de a transforma o relatare în functie de interesele angajatului M.A.I. Toate alineatele sunt înecate de jargonul ideologic. Orice detaliu dobândeste semnificatie „dusmanoasa“. Nenorocirea fabricarii documentelor devine un fenomen comun cu interpretarea în cheie marxist-leninista a declaratiilor obtinute prin forta sau nu de la detinutii politici. Asistam însa si la utilizarea de catre victima a arsenalului deprins de la pradatori. Astazi, tehnica ar echivala cu siretenia sau cu inconstienta/ naivitatea de a juca renghiuri cerberului, momindu-l. Atunci, procedeul însemna o lupta de gherila pentru supravietuire. Adversarii îsi anticipau miscarile: „DORIN TUDORAN foloseste în convorbirile (telefonice) cu MIRCEA SANDULESCU si cu alte legaturi apropiate un cod, respectiv «divulga» unele date pentru a fi cunoscute de organele de stat si fabuleaza pentru a crea piste false“ (p. 467). Actualitatea si posteritatea necesita precizarile care înlatura zgura depusa cu atâta zel si ura deasupra adevarului. Astfel, sunt demontate povestile despre posibilitatea ca poetul sa urmeze a fi angajat la „Europa Libera“ sau sa beneficieze de un medic în perioada cât a stat în greva foamei.
Scrieri cenzurate
Securitatea era principala institutie care se ocupa de cenzura. Ea dirija. Ea monitoriza. Conducatorii diverselor sectii ale Directiei Generale a Presei si Tipariturilor, ale Comitetului pentru Presa si Tiparituri, ale Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste purtau dese discutii cu ofiterii M.A.I. în legatura cu pasajele discutabile din manuscrise. De asemenea, anuntau daca dezbateau cu autorii sau cu terte persoane problemele ridicate de editare. De altfel, sub raportul istoriei literare, printre datele imposibil de omis se numara cele privind operatiunile cenzorilor. Amânarile, neconcordantele între diverse institutii, schimbarile bruste de orientare ideologica, înlaturarea din sumare a unor scrieri care aparusera cândva în reviste contureaza din plin epoca suspiciunilor, când, potrivit cuvântarii lui Doinas de la Colocviul National de Poezie (Iasi, 18 octombrie 1978), metafora devenise mai periculoasa decât foarfecele. Cred ca tot Securitatea i-a ridicat lui Dorin Tudoran dreptul de semnatura (1982), imediat dupa tiparirea volumului de versuri „Nostalgii intacte“ (Ed. Eminescu) si a culegerii de reportaje „Adaptarea la realitate“. Despre dificultatile si nevoile aparitiei cartii de poezie ne încredinteaza o scrisoare trimisa de scriitor lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii, ajunsa la cunostinta politiei politice prin „amabilitatea“ sursei „Radu“. Rândurile au menirea de a contracara zvonurile raspândite de Securitate si de a semnala urgenta tiparirii manuscrisului, în conditiile paupertatii iminente. Si Dorin Tudoran, si supraveghetorii lui stiau ca tergiversarea însemna înfometare si, în consecinta, degradare umana. Scenariul preconizat de agresori tintea umilirea „obiectivului“. Eufemismele marcate prin ghilimele certificau, din nou, ancorarea poetului în lumea româneasca: „Daca voi trece cu bine si examenele de la sfârsitul lui februarie, sunt sanse sa mai ramân aicea înca o vreme. Desi viza mea (valabila pâna la 1 mai 1981) n-a expirat înca, «voci» obisnuite cu «palavrageala» m-au si «anuntat» ca… ramas aici. Lucrul ma amuza, în general. Nu si atunci când e vorba de aspecte mai serioase ale vietii. Si unul dintre acestea sunt cartile. s…t/ Desi nu sunt bursier al statului român, ci al celui german, leafa mea a fost blocata. Singura posibilitate a familiei mele de a se întretine sunt drepturile mele de autor, pentru care am lasat procura. Daca dintr-o suspiciune mai tembela ori mai… interesanta, cartile mele aflate în lucru ar «îngheta», familia mea s-ar afla într-o situate nu tocmai vesela“ (p. 170-171). Pâna la urma, proiectul s-a împlinit. La revenire, Dorin Tudoran nu a fost reîncadrat în redactia „Luceafarului“. Iar numirea în cadrul Asociatiei Scriitorilor Bucuresti a fost revocata în trei saptamâni (12-31 mai 1983).
Revenind la materialele confiscate de Securite, descoperim poeme expediate spre publicare. Cele destinate „Convorbirilor literare“ (p. 107-111), se bucura si de sublinierile hermeneutice ale ofiterilor. Pacat ca nu aflam detalii despre notatiile de pe marginea textelor (daca vor fi fost). Asemenea detalii sunt relevante în stabilirea profilului salariatilor M.A.I. si a culpelor de care Dorin Tudoran s-ar fi facut vinovat în optica lor. Aceasta scapare este remediata de referintele la grupul de apartenenta intelectuala: „În tara DORIN TUDORAN se afla în anturajul scriitorilor GEO BOGZA, EUGEN JEBELEANU, NICOLAE MANOLESCU, STEFAN AUGUSTIN DOINAS, DAN HAULICA si DAN DESLIU, cunoscuti cu atitudine negativa la adresa politicii culturale a partidului nostru, motiv pentru care, atât el, cât si ultimii patru din cei mentionati mai sus, sunt în atentia organelor de securitate“ (p. 323). Fondul epistolar este mai generos si ilustreaza o gama vasta de sentimente: de la admiratia domolita diplomatic, trecând prin înversunare, ajungând pâna la deferenta simulata.
În „Eu, fiul lor“, umanitatea lui Dorin Tudoran resimte o criza înca nedepasita. Scriitorul se raporteaza la o „familie“. Necunoscându-si toate „rudele“, ci mai degraba un generic unchi Secu’, scriitorul se vede iar vitregit, ca în urma cu trei decenii. Pâna la urma, întâlnim un nou impas al limbajului de lemn. În absenta identificarii faptasilor, se mentine riscul perpetuarii „lor“, acel pronume colectiv care, desi denunta atrocitatile, nu are forta sa le pedepseasca. Aflarea si rostirea numelor ar fi cea mai drastica sanctiune. Câta vreme „ei“ nu exista, „el“ ramâne captivul clanului.