Manuscrisul poemului al cărui prim vers este „Poate că nu-mi lipseşte, ca să te cânt, vioara“ are patru file, scrise cu cerneală neagră, numerotate cu creion roşu 1a, 2a, 3a, 4a, având o grafie cu un duct identic, precum un argument că fac parte dintr-o unitate coerentă logic şi retoric. În ediţia de la Arad, la paginile 212-219, fiecare filă este considerată în mod greşit câte un poem separat, fragmentând astfel în patru, cu totul nemotivat, un singur poem ce are o cursivitate evidentă, dincolo de limitele fiecărei file. E bine, totuşi, că au fost puse în volum unele după altele cele patru presupuse părţi, facilitându-ne astfel reconstituirea întregului şi semnalarea gravei erori.
Prima filă, numerotată cu creion roşu 1a, are 18 versuri aproape definitivate şi se încheie cu versul „Împodobiţi cu bete şi flori de trandafir?“. După versul al 12-lea („Cărau povara vieţii pe spete-ngenunchiate“) sunt tăiate, dar lizibile, două versuri la care autorul renunţă: „Bordeiele ascunse de frică şi ruşine/ Ce-i bucuria voastră în zi de sărbătoare“. Deasupra unei linii orizontale sunt adăugate în susul paginii 1a, cu un scris mai mic, patru versuri străine de acest poem: „Şi care-i datoria? S-o baţi cu foc şi cureţi. –/ – Cei talentaţi sânt proştii, cei înţelepţi măgarii./ Cu duh sânt râmătorii şi cei viteji sunt laşii./ – Îmbătrâneşti vremelnic şi-mbătrânit eşti mort“. Preferinţa pentru forma „sânt“ din întregul manuscris aparţine autorului. Aceste patru versuri, deşi transcriu aceeaşi stare de spirit, se situează în mod clar înafara conţinutului tematic al poemului care urmează după o linie orizontală de delimitare. Ele au un corespondent, o continuare, în pagina următoare.
A doua filă, notată cu acelaşi creion roşu 2a, are întâmplător tot 18 versuri, ca prima, începe cu versul „Bătrânii arătară prin salcii şoldul văii“ şi continuă, în mod evident, acelaşi poem din fila anterioară, atât prin conţinut, cât şi prin sistemul rimelor abab. Se încheie cu versurile: „A celui ce sămânţa ţi-o zvârle pas cu pas/ Şi-şi seamănă cu dânsa sudoarea frunţii eşti?“. Corecturile sunt numeroase, dar pot fi relativ uşor înţelese şi transcrise. În susul paginii, deasupra unei linii orizontale, se află alte patru rânduri, în prelungirea celor din prima filă, partea de sus; primul vers nu este vizibil în facsimil, iar următoarele trei sunt: „ – Poetului nevoia să-nceapă prin satiră./ – Morali sânt ucigaşii, deştepţi sânt cei obraznici./ Şi socoţi că-mi cade de drag să-mi spurc eu ţara?“. Înaintea ultimelor două versuri de pe fila a doua (pe care le-am citat anterior) există în manuscris un vers în paranteză, o variantă abandonată în vederea versiunii finale: „Eşti oare brazdă de-aur a celui ce te-a tras?“, înlocuit cu următorul, preferat: „A celui ce sămânţa ţi-o zvârle pas cu pas“. Ediţia de la Arad îl menţine în transcriere, creând redundanţă în versificaţie. Cu versul „Să-ţi cânt de ceri belşugul din grânele înalte“ ar începe strofa a doua, nu suficient de categoric despărţită de un spaţiu alb de versul anterior, dar, oricum, argumentabilă logic, ca unitate de sens a celei de-a doua părţi a discursului poetic, foarte bine organizat.
Fila a treia, numerotată 3a cu acelaşi creion roşu ca şi cele anterioare, are la început şase rânduri tăiate, un fel de însemnări brute, neglijabile, uneori disparate, pentru versurile următoare: „Să-mi stea vioara moartă atâta vreme cât/ Ce a muncit românul în ţara lui (furată)/ Hrăneşte din hotare afară/ Ce fructul Bucatele pe care le/ Munceşte pe moşie ca să-şi desfete streinul,/ Bucata de pâine munceşte…“ Primul vers validat din fila a treia este „Rumânul îşi priveşte cum holda-i din hotare“. Fila a treia cuprinde 12 versuri, până la „Şi oameni pe de lături cu feţele mirate.“ În această a treia filă s-ar încheia a doua strofă şi începe a treia strofă, delimitată indubitabil printr-un rând alb.
Ultima filă, a patra, notată 4a, cuprinde ultimele 10 versuri: şase din strofa a treia şi patru din ultima strofă, concluzivă. În susul paginii, e notată cu alt creion (gri) o sugestie de rimă: „Minciuna/ Nici-una!“. După ultimul vers, e notat un exerciţiu din alt poem: e încercuită sintagma „Şi vinovat“, după care urmează stingher versul: „Aci însăşi veselia răsună ca prohodul“, cu un adaos în paranteză „(Pe unde altădată)“ şi cu notarea rimei posibile „norodul“, la „prohodul“.
Cea mai gravă eroare făcută în transcrierea acestui poem în ediţia de la Arad este fragmentarea lui în patru poeme independente, în conformitate cu cele patru file pe care le-am descris. Nu va fi nevoie să arăt în ce constă eroarea, după ce cititorul va parcurge versiunea noastră şi va observa construcţia unitară a discursului poetic. Sunt însă şi destule alte erori de lecţiune, care denaturează poemul. Ediţia de la Arad citeşte greşit chiar primul vers: „Poate că nu-mi lipseşti, ca să te cânt, vioara“ („lipseşti“ în loc de „lipseşte“, cum e corect). În versul 9 este schimbată derutant persoana verbului: în loc de „Când am trecut prin sate“, se transcrie „Când au trecut prin sate“. Ediţia de la Arad preia hiperconştiincios şi eronat şi varianta secundară la versul „Ca mierlele de-o vulpe“ (cel definitiv, scris cu cerneală neagră, ca tot manuscrisul): „<Ca> de-un strigoi şi-o vulpe“ (scris cu creion gri). În mod evident prima opţiune e mai bună pentru ideea de urmărire a uncheşilor „de-o umbră duşmană şi-aţâţată/ Ca mierlele de vulpe“. Ar fi trebuit să fie evident pentru editori că nu pot fi acceptate amândouă variantele în egală măsură, adică transcrise una după alta, fără alegere. Alegerea a făcut-o autorul, când a lăsat-o pe cea abandonată înscrisă cu un creion mai slab. Perla erorilor de lecţiune e citirea substantivului „bete“ (fâşii de lână colorată cu care femeile sau bărbaţii se încing peste mijloc) ca „fete“(!), furnizându-ne, în versurile 17-18, ideea ilariantă că femeile şi flăcăii sunt „împodobiţi cu fete şi flori de trandafir“. Al cincilea vers de la urmă, adică ultimul din penultima strofă, este şi el citit greşit: în loc de „Ca să-i sortească drumul“ (cum e corect), ediţia de la Arad transcrie „Ca să-i şoptească drumul“. Mai sunt şi alte lecţiuni greşite (ca de pildă „spate“ citit în loc de „spete“, „pulpă“ în loc de „pulpe“, dar fiind mai de amănunt nu le comentez). Sunt destule neglijenţe care afectează logica, metrica, rima sau punctuaţia, creând o falsă impresie de imperfecţiune a versului în detaliu şi a poemului în ansamblu. Dacă poemul arghezian pe care îl transcriem aici nu era chiar versiunea finală, era foarte aproape de final. Mai avea nevoie de câteva retuşuri şi de un titlu. Ideea poetică, structura discursului şi versificaţia sunt clar conturate.
Vioara ca metaforă a poeziei este destul de frecventă în creaţia argheziană, în artele poetice şi în psalmi. Dau numai două exemple, dintre cele mai semnificative: unul din Testament – „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară“, altul dintr-un psalm, primul din Cuvinte potrivite – „Aş putea vecia cu tovărăşie/ Să o iau părtaşa gândurilor mele/ Noi viori să farmec, nouă melodie/ Să găsesc – şi stihuri sprintene şi grele.// Orişicum lăuta ştie să grăiască,/ De-o apăs cu arcul, de-o ciupesc de coarde“. Vioara sau lăuta sunt un echivalent al cântecului care farmecă şi transmite mesajul într-o formă greu definibilă, situată dincolo de cuvânt. Poetul este posesorul privilegiat al acestui instrument miraculos. Acum însă, în situaţia istorică din acest poem, poetul este în impas. Se află într-o stare de perplexitate în faţa unor realităţi deprimante, ce blochează cântecul. Ţara e victima unui dezastru politic. Nu e nimic de cântat, în sensul unei ode a bucuriei, totul e de bocit, în tonalitatea celei mai sumbre tristeţi. Vioara se dovedeşte inutilă, nu are ce cânta, bucuriile au dispărut, rămâne de comunicat numai jalea unei ţări devastate. Este, în mod evident, situaţia României după 1944 şi, mai precis, după 1947: cimitire cu multe morminte proaspete, sărăcie, export în contul despăgubirilor de război. Peisajul dezolant este descris prin detalii simbolice în poem. Constrânsă să exprime ceva, colindând satele pustiite, vioara nu poate strânge, nu poate smulge „Din ţarini şi bordeie <decât> un hohot larg de plâns“. Durerea este generalizată pe întreg cuprinsul ţării:„Durerea-n tot obrazul îşi sapă buba seacă“. Dumnezeu însuşi pare a-i fi ostil ţăranului român, căruia i se ia totul. Poetul nu are ce cânta, are însă ce blestema, din răzbunare şi revoltă. Ţăranului nu-i rămâne decât soluţia exodului la oraş (gând profetic în anii 1948-1950, când pare a fi scris poemul!), unde există mai multe biserici şi mai mulţi clerici, care îl pot proteja de soarta nefastă.
Într-un mod ingenios, prin construcţia discursului poetic, o artă poetică se prezintă, camuflat, sub forma unui poem politic. Mesajul poate fi dedus din dedesubturile metaforei: în vremuri de restrişte poezia este imposibilă altfel decât ca formă disperată şi obstrucţionată a unei libertăţi suprimate. Vioara a amuţit. Se simte şi în acest poem fiorul unei disidenţe mocnite. Nu e greu de imaginat ce ecou ar fi avut un asemenea mesaj difuzat în samizdat sau citit la „Europa liberă“.
<Poate că nu-mi lipseşte, ca să te cânt, vioara>
Poate că nu-mi lipseşte, ca să te cânt, vioara,
O, ţara mea de holde şi ţara mea de munţi.
Dar pot atinge strune ca să-i deştept comoara
Când stau plecate-n jale atât de multe frunţi?
De capătul viorii atârnă-un văl de crep,
Arcuşul înfloreşte cu-o panglică de doliu,
Şi cântecele toate ce-aş vrea ca să le-ncep
Sânt gemete, sânt lacrimi (purtate pe-un linţoliu).
Când am trecut prin sate la horă să le cânt
Dumineca pustie se întindea pe sate.
Uncheşi – căciuli şi plete – cu ochii la pământ,
Cărau povara vieţii pe spete-ngenunchiate.
Privirea lor secată, obrajii lor ca huma.
Cămaşa spartă-n coate, izmana zdrenţe-n pulpe;
Urmaţi pe brânci de-o umbră duşmană şi-aţâţată
Ca mierlele de-o vulpe.
– Unde vi-s bucuria, femeile, flăcăii,
Împodobiţi cu bete şi flori de trandafir?
Bătrânii arătară prin salcii şoldul văii
De fiecare parte de sat c-un cimitir.
Dar haide-oricum! Vioara punându-mi-o-n grumaz
Smulsei din ea cântarea ce zi cu zi mi-am strâns.
Şi-n loc de-a sparge chinul, zbucni ca un talaz
Din ţarini şi bordeie un hohot larg de plâns.Să-ţi cânt de ceri belşugul din grânele înalte
În care fulgul serii se lasă adormit
Dar cum pot pune coarde şi le întinde calde
Când stau flămânzi alături acei ce l-au muncit?
Să-ţi laud bogăţia mi-e drag şi mi-este sete,
Mi-e dulce să-ţi văd brazda curgând subt fier de plug,
Şi rapiţa deschisă, şi şesul val de plete
Arzând în miezul zilei la soare ca un rug.
Dar în folosul cărui (trudit), pământ, eşti gras?
Cui dai dobânda muncii, pe cine mulţumeşti?
A celui ce sămânţa ţi-o zvârle pas cu pas
Şi-şi seamănă cu dânsa sudoarea frunţii eşti?
Rumânul îşi priveşte cum holda-i din hotare
Se duce să hrănească mulţimile streine;
Lui îi rămâne paiul, coceanul şi-o-ntrebare,
Puternice din ceruri, ce-ai pus de gând cu mine?
Îmi voi întinde coarda, şi-o să ridic vioara,
Şi strigătele toate în jur o să le chem,
Flămânzii cu lopata şi vulturii cu ghiara,
Nu ca să-ţi cânt ruşinea, dar ca să te blestem.Şi m-am uitat în lungul moşiei spre hotar
Pe căi de praf cât zarea, trec carele-nşirate,
Cu cai mărunţi cât câinii şi boi cu pasul rar,
Şi oameni pe de lături cu feţele mirate.
Durerea-n tot obrazul îşi sapă buba seacă,
E-n ochiul trist al zării şi-n creanga ce nu se mai apleacă,
E-n cumpăna fântânii pe cerul ca un scrum.
Tot spini şi mărăcină pe unde trece omul,
Ca să-i sortească drumul şi ţinta lui de tot.Unde vă duceţi, oameni? Ne ducem la oraş.
Se-apropie oraşul, cu coşuri şi biserici.
Cetatea e cinstită şi nu e om pizmaş
Acolo unde-i număr de-atâtea cruci şi clerici.