Viitorul se numara în multiplu de 2 x 12

S-a încheiat al doilea stagiu al proiectului Practica Teatrala în Regiunile Centru si Nord-Vest, organizat de Teatru-74 în parteneriat cu Universitatea de Arte Tg. Mures. Principalul sau scop este cel de a face mai usoara tranzitia studentilor de la scoala la viata activa, ajutând la „absorbtia tinerilor pe piata de munca“. E vorba despre acel proiect care a reusit performanta de a obtine 830 000 euro din fondurile UE, ocupând locul al doilea pe axa sa si al saselea între toate proiectele din 2007-2010 finantate din fonduri europene si gestionate de Guvernul României. La el participa 248 de studenti din anul terminal sau de la Master, cu toate specializarile Facultatilor de Teatru din Universitatea de Arte Tg. Mures, Universitatea „Babes-Bolyai“ Cluj si Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu.
În a doua etapa douasprezece companii virtuale de teatru s-au înfiintat pentru a produce un spectacol cap-coada. Adica începând de la scrierea textului (au rezultat cam zece texte noi) pâna la materialele promotionale care invitau publicul la teatru sau la managerul ce saluta politicos spectatorii la intrare. Aceiasi manageri avansasera la începutul celor trei saptamâni de practica proiecte serioase în functie de care managerul întregului program, Theo Marton, si expertul economist Stela Vatamanescu au bugetat fiecare companie în parte. Deocamdata simulare, în curând realitate, caci cel putin trei trupe  vor deja sa se constituie de-adevaratelea: juridic, cu alte cuvinte.
Spectacolele au fost evaluate de cincisprezece membri ai juriului (un numar impresionant, sa recunoastem!), printre care si reputatul actor Bogdan Zsolt, nominalizat si anul acesta la Premiile UNITER. Pentru o acuratete cât mai mare a notarii, fiecare membru al juriului a evaluat doar pe specialitatea sa. Primele trei spectacole din clasament au câstigat participarea la Festivalul International de la Sibiu. Va invit de acum sa le retineti numele si sa le cautati în programul de la Sibiu caci merita vazute: „The H(eden) Garden“ de Alexandra Pâzgu, regia Medeea Iancu, Teatrul C’Arte, „Flori de mina“ de Székely Csaba, regia Alexandra Felseghi, Compania Dupblat, si „Joc fara manual de întrebuintare“ de Roxana Magdalena Pântice, regia Timur Felix Mihancea, Teatrul Not. Toate textele au plecat de la rescrieri ale pieselor clasice. Din lipsa de spatiu voi discuta aici numai sase dintre ele.
The H(eden) Garden
Plecând de la tema memoriei si a copilariei din „Livada cu visini“, „The H(eden) Garden“ de Alexandra Pâzgu, regia Medeea Iancu, produsa de Teatrul C’Arte, a avut cel mai complex spectru emotional. Fragmentele biografice ale actorilor – care au contribuit la scrierea textului -, au injectat o cantitate substantiala de adevar si au brodat pe carnea duiosiei. Rezultatul a fost un spectacol bine asamblat, cu o proportie de aur între comicul jocurilor nevinovate ale copilariei si tulburarea care se insinueaza în public încet-încet, cu o gradatie de zile mari. Regia lui Timur Felix Mihancea schimba permanent ritmul, îl accelereaza, îl dilueaza sau îl lasa, dupa caz, sa curga. În tot acest timp regizorul jongleaza cu registre afective extrem de diverse, de la spontaneitatea si ingenuitatea infantila, uneori comica, la stinghereala si apasarea relatiilor dintre adulti. Summum al întregii emotii – cu adevarat coplesitoare în final –, ramâne monologul de sfârsit al actorului Vlad Nemes. Cu amestecul de omenie si pustiu afectiv care face ca personajul sa devina nostalgic dupa prieteniile nemânjite ale primilor ani, actorul zgribuleste porii sensibilitatii în oricine îl vede si îl asculta. Singuratatea dureroasa si tânjirea dupa caldura celuilalt, ramasa la vârsta maturitatii doar o amintire din copilarie, sunt rostite fara nici o emfaza, cu sinceritate zdrobitoare. De altfel, toti actorii, George Dometi, Fulvia Folosea, Alexandra Odoroaga, Florin Calbajos si Ioana Predescu (clasa prof. Miklos Bacs), au stralucit de adevar si spontaneitate, schimbând registrele afective cu o usurinta remarcabila.
Flori de mina
Al doilea spectacol, clasat la numai 31 de sutimi de primul, în conditiile în care media fiecaruia s-a facut cam din saptezeci de note, a fost „Flori de mina“ de Székely Csaba, regia Alexandra Felseghi, produs de Compania Dupblat. Daca montarea a ramas în memorie ca una matura, demna de orice scena profesionista, aceasta s-a datorat în primul rând textului construit cu o coerenta uimitoare, cu personaje  consistente, evoluând natural între realism cinic si sagacitate, pentru a aluneca, pe nesimtite, catre comic. Piesa pleaca de la „Unchiul Vanea“, dar retine doar personajul doctorului blazat, satul de satul în care esuase („comuna“, cum îl va corecta tot timpul prietenul sau Ivan), care îsi atenueaza lehamitea cu palinca. În fond, cu exceptia unui singur personaj, toate celelalte beau de sting în comunitatea care se rarefiaza în numar, dar si în omenie, dupa ce mina unde lucra majoritatea populatiei masculine s-a închis.
Textul balanseaza expert între tragismul implicit al pierderii valorilor umane – toate personajele sunt structural cinstite si atente fata de aproape -, si cantitatea exploziva de ironie implicita. Ivan, cel ce-si îngrijeste de doi ani tatal imobilizat în pat care se agata obstinat de viata, îi cere doctorului sa-i sisteze medicamentele pentru ca bolnavul sa crape mai repede. Apoi revine asupra intentiei, dar o treapta a degradarii fusese deja consumata. Orbán Levente, actor de factura speciala, cu fata sculptata si un amestec de nepasare si agresivitate când latenta, când manifesta, alaturi de umor continut, ramâne în memorie prin stiinta de a furniza „la pachet“ violenta, amareala si deriziunea. Vecinul sau, bun la suflet (Kovács Károly, pedalând mai mult pe comic), singurul cu structura solara din realitatea mlastinoasa din jur, se va sinucide ca sa-si elibereze sotia îndragostita de vecin.
Toate acestea se petrec în spatiul bine exploatat (teatrele din Cetatea de la Tg. Mures sunt generoase în acest sens), între parterul destinat actiunilor principale si mini-etajul alocat tatalui nevazut si celei de a doua familii. Regizoarea Alexandra Felseghi stie sa concerteze muchiile dintre realitatea tragica, pe care satenii o sting cu alcool, si deriziune, apoi sa detalieze prin gesturi mici, sa puna tensiune în situatii si sa duca la bun sfârsit logica personajelor. E experta în a sugera, fara sa insiste, promiscuitatea erotica a acestei comunitati închise si haul afectiv al tinerelor femei (Szász Reka si Kelenhegyi Olga, cu partituri bine lucrate). Si mai ales se pricepe sa speculeze fin umorul, dupa cum se vede si în secventa de final, când în satul respectiv, zona de referinta pentru rata mare a sinuciderilor, apare televiziunea cu reportajele ei stas, în care satenii îmbracati în costum popular, „pentru camera“, cânta cântece populare si povestesc viguros despre traditii. O ultima referire trebuie facuta la caietul program al Siminei Corlat, în care prezentarea sintetica si consistenta a intentiilor e dublata de fotografii expresive ale tinerilor artisti.
Joc fara manual
de întrebuintare
Locul al treilea a fost ocupat de „Joc fara manual de întrebuintare“ de Roxana Magdalena Pântice, regia Timur Felix Mihancea, Teatrul Not. O piesa delicioasa cu care orice teatru ar face sali pline si ar garanta cascade de râs. Scris cu arta si cu stiinta nuantelor si a subtextelor, textul lasa loc de partituri actoricesti menite sa câstige pe loc simpatia publicului.
Doua cupluri aflate în vacanta se ratacesc pe drum si ajung sa ceara gazduire la un personaj exotic, de film, un guru feminin cu betisoare parfumate în par (Cristina Iusan). Aceasta, criptica atât cât trebuie, le complimenteaza vizitatorilor aura, propovaduind armonia universala, în timp ce se pune la curent cu mersul afacerilor citind „Saptamâna financiara“. Ca urmare a curentilor indusi de personajul misterios, cele doua cupluri se pun pe treaba în slujba iubirii cosmic-terestre si se dedulcesc, pe rând, cu toate swing-urile si rotirile posibile între parteneri. Unii au probleme, la ceilalti chimia sexuala functioneaza demential.
Oana Galan, cu o prezenta scenica buna si o fata suficient de acra ca sa-si sperie iubitii, plictisita si stapâna pe sine, e completata în oglinda de Bianca Holobut, plina de viata si de curiozitate. Baietii (Andrei Chiran si Radu Tudosie, toti din clasa prof. Monica Ristea), chiar daca nu ramân egali cu ei însisi pe tot parcursul spectacolului, întregesc spuma comica a tabloului. Regizorul Timur Felix Mihancea stie sa speculeze elementele de suspans, cu bautura ciudata si lumina care se stinge, cu mirari si nelamuriri care se abat peste personaje, si mai ales sa faca sa curga râsetele în suvoi. Mai mult nu spun, caci ar fi pacat sa stric un spectacol atât de amuzant despicând firul comic în patru.
Mede-Ea sau Despre fericirea conjugala
O montare de mare impact, cel putin pentru publicul feminin, s-a dovedit „Mede-Ea sau Despre fericirea conjugala“ de Roxana Marian, regia Elena Butusina, de la Teatrul TINTA. Textul sau poetic acceseaza un strat lingvistic mult mai bogat decât o face de regula teatrul contemporan. Cuvintele vii, nuantate ajuta la intensificarea dramatismului. Personajul principal, o Medee moderna, apare încarnat de trei actrite care îsi spun monologurile fara sa interactioneze. În afara de acestea, pe scena mai exista o fetita cu pampoane, o proto-Medee, aflata la vârsta la care seninatatea pare garantata pe viata iar „fericirea – mai importanta decât Dumnezeu“. Actrita (Corina Visinescu), dulce în ingenuitatea ei, care vorbeste ca o copilita, va deveni naratorul spectacolului. Traseul sau îl va urma probabil pe al celorlalte Medee, de la convingerea în iubirea pura la angoasa fericirii standardizate din jurul barbatului. Este vorba de un Iason modern (Ioan Paraschiv) ce îsi mutileaza afectiv partenera pe care o iubeste potolit, oferindu-i cea mai anosta armonie domestica si, din când în când, o aureoleaza cu câte o partida de sex în pauza de  meci. Parcursul interior al femeii începe cu amintiri ca „întunericul (din jurul tatalui, n.n.) mirosea a alcool si a transpiratie“ si cu imaginea mamei cu venele taiate în baie, continua cu scurta efervescenta a tineretii, pentru a se îndrepta catre dezmembrarea interioara si propria sinucidere. Pâna la momentul ultim, cele doua sexe se divinizeaza, se pângaresc, se adora si se terfelesc. În scenografia lui Torok Ilka Erzsebet, care delimiteaza bine spatiul de joc, nisipul (destul de putin exploatat, însa) maculeaza iubirile pure iar cele trei arhetipuri de Medee stau la pastrare, în cutie, asteptând sa le vina rândul la vesnica întrupare.
Medeea descompusa în trei (Mihaela Sandulescu, Catalina Sima si Alexandra Ceaca, cu partituri extrem de puternice) se va dovedi de un dramatism tulburator, mai ales datorita miezului ei (actrita din mijloc), care emana valuri de energie interioara si tensiune muta. Cu privire intensa, atintita înainte si  concentrare exemplara, partenerele dubleaza (de fapt, tripleaza) de fiecare data gesturile celei care joaca.
Méd(e)ia
În „Méd(e)ia“ de Bertóti Johanna, regia Csiki Zsolt, produsa de Zoom, toate actiunile se desfasoara într-un pat cu asternuturi roz (scenografia Lukácsy Ildikó). Când nu performeaza, actorii ramân întepeniti în cele patru colturi ale patului, uitându-se fix, cu priviri electrice. Tensiunea musteste incandescent, cam ca într-un spectacol de Strindberg montat ca la carte. Iar spatiul mic o propaga la cote înnebunitoare în acest tip de teatru care se foloseste de multe dintre conventiile grotescului, cu personaje râzând, urlând, isterizându-se sau scotând limba. Ritmul cunoaste schimbari furtunoase, amplificând accentele puse pe relatia dragoste-ura. Pe fondul scandalului – amplificat de gustul pentru senzational si de superficialitatea din media -, între Iason-Creon, Creon-Medeea, Medeea-Iason, trupurile se afla în continua viermuiala, printre sau deasupra asternuturilor matasoase. Textul urmareste manevrele politice, trocul între Consilierul Iason si Primarul Creon, care îi cere celui dintâi, pe pozitii de forta politica, sa divorteze de Medeea pentru a se însura cu fata lui. Vrea, Iason devine primar. Refuza, zboara din Consiliu. Autoarea se foloseste de toate cliseele lumii noastre: sondaje de opinie, scandal, pofta distructiva a mediei. Coperta de început si de sfârsit dezvolta terminologia specifica jocului de carti ca leitmotiv pentru bârfa si pentru vulgaritatea din presa, adevarate borne de hotar ale mentalului colectiv de azi.
Pescarusul
Un spectacol savuros care a mizat mult pe capacitatea de improvizatie a actorilor si pe joaca spumoasa, de umor suculent, a fost „Pescarusul“ de Beata Adorjan, regia Jenniffer Corrales, Compania C.O.J.O.N.E.S. Montarea se construieste din mers, dupa reteta infailibila a dedesubturilor comice din repetitia/proba de teatru. Pretextul: actorii dau probe pentru singurul loc care a mai ramas în teatrul de stat (!). Ca atare, toate personajele vor fi Nina sau Treplev din „Pescarusul“. Situatiile parodice imaginate de Jenniffer Corrales speculeaza comic relatia de putere între director de scena si actor, ca în scena delicioasa în care regizorii, diavoli pur-sânge, îsi tortureaza actritele pentru a spune replicile dorite de ei, anesteziind prin teroare cerbicia interpretelor. Facut din momente separate, care probeaza talentul si virtuozitatea actorilor, spectacolul se transforma într-o infailibila parodie a ineptiilor pe care le cer regizorii punându-i pe actori ba sa joace o potârniche, ba sa-si mute nasurile dupa aroma samovarului cehovian, ba sa adulmece imaginar… orgasmul partenerelor. Si pentru ca bascalia sa fie totala, concurentii cauta o noua forma de teatru. Dar totul  se termina serios, cu statement-ul, venit cam pe nepusa masa, dupa care artistii ar trebui sa educe publicul, si nu sa raspunda la nevoia sa de distractie vulgara.
„Pescarusul“ de la C.O.J.O.N.E.S. – un spectacol de maxima prospetime, care a injectat doze tari de energie si vitalitate în vena spectatorilor. Eu l-as mai vedea. Ca de altfel, pe multe dintre spectacolele de la Târgu-Mures.