Vietile cartarilor de ieri si de azi

Magda Ursache exprima foarte simplu ceea ce simtim probabil toti cei care comentam periodic ori sporadic aparitii editoriale: „Sunt carti care te îmboldesc sa scrii despre ele“. O asemenea carte este si cea pe care ea însasi a publicat-o recent la Editura EIKON din Cluj-Napoca – „Vietile cartarilor contimporani, dupa Magda U.“, parafraza inspirata a unui alt titlu, memorabil, care repovesteste o lume. Este, în fapt, un volum de eseuri literare si de istoria culturii, scrise cu o verva molipsitoare si cu un enorm apetit polemic, pe care, din generatia noastra, poate doar Mircea Iorgulescu îl mai avea. În pagina de revista sau între copertile unei carti, textele Magdei Ursache nu te lasa indiferent, te trezesc daca picotesti, te incita si te implica; îti merg la suflet sau te trasnesc în moalele capului. Ele îmi evoca, dar într-o cheie grava, asta si sub influenta admirabilului eseu despre Caragiale al lui Mircea A. Diaconu, replica lui Conu Leonida la îndemnul din gazeta pe care i-o citeste cu dictie consoartei sale: „Natiune, fii desteapta!“. „Si noi dormim, domnule!“, zice, dezolat, dar si iluminat ca prin farmec, personajul caragialian, în care, în treacat fie spus, Mircea A. Diaconu vede si o ipostaza a criticului literar. Într-adevar, dormim ori ne lasam furati si naclaiti spiritual si moral de asurzitoarea zarva, de „marea trancaneala“, pierzând din vedere nu doar copacii, ci si padurea care este defrisata, la propriu si la figurat, cu o tenacitate diabolica. Sigur, Magda Ursache va fi având momente când, ca multi dintre noi, constata, precum Ileana Malancioiu, ca a scrie astazi, în România, pentru a apara traditia, valorile, a denunta hotia, furia demolarii, impostura elitista e, din pacate, un fel de „a vorbi într-un pustiu“. Dar, dincolo de momentele de lehamite si de neputinta, Magda Ursache e printre putinii oameni ai scrisului care nu abdica, nu se lasa nici intimidati, nici ademeniti de vreo gasca literara, politica sau de alta natura. Este intratabila când e vorba de parvenitii si de napârlitii de dupa „lovilutie“, de „cominternistii mutanti“, de cei care tradeaza si sunt gata sa-si vânda si mama, nu numai sufletul, daca îl mai au, pe un pumn da arginti (a se citi functii, salarii nesimtite, burse în Strainezia, unde, cu o veche si verificata vorba româneasca, multi se duc boi pentru a se întoarce vaci etc.).
Exista la Iasi, în mediul universitar, dar si în cel scriitoricesc sau publicistic si editorial, destui cei pe care Magda Ursache i-a cautat, asa-zicând, la talent, la competenta si la caracter, demascându-i, inclusiv într-un roman nonfiction („Universitatea care ucide“). Unii publicisti sau scriitori cu carnet pe care i-a tras nu o data „pe râzatoare“ (termen marca Luca Pitu) ar fi în stare s-o expulzeze din Cetate si sa scape de „killer“.
Exista în volumul ce îmi prilejuieste aceste însemnari o anumita monotonie tematica, nu si stilistica. Vreau sa spun ca sunt câteva teme obsedante în eseistica si critica Magdei Ursache. Unele puncte de vedere ale sale privind o tema sau alta, un autor sau altul, nu le împartasesc. Nu cred, de pilda, ca scrierile de sertar, atâtea câte au fost, au facut vreo gaura în cerul literaturii române. Daca tragem linie si socotim, putem lesne constata ca operele importante ale literaturii noastre din a doua jumatate a secolului trecut sunt cele aparute, unele cu foarte mari dificultati, chiar în timpul regimului totalitar. Are dreptate însa Magda Ursache privind „tema literaturii subterane“ când observa: „Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esential la inexistenta literaturii samizdat“. Ea îsi pune apoi întrebarea la care da un raspuns ce pare sa contrazica propria-i observatie: „Tine numai de «lasitatea la români» faptul ca n-a existat o literatura samizdat? Multi s-au opus cu demnitate, exemplar, raului si oricât s-ar cârcoti, avem o importanta literatura de sertar, de rezistenta si de supravietuire prin scris./ Regret cartile nescrise sau cele scrise în mintea autorului lor. Dar gânditi-va câte carti n-ar fi putut sa apara daca nu se sfârsea regimul ceausesc“.
Marturisesc ca ma numar printre „cârcotasi“. Ca a existat si o rezistenta tacuta, „de sertar“, nimeni nu poate nega, dar cea care a contat realmente a fost rezistenta materializata în opere remarcabile pe care le datoram unor mari poeti si prozatori, câtiva dintre ei nobelizabili, dar si unor critici si eseisti, si pe care le-am putut citi atunci când s-au produs. E o diferenta enorma între a rezista „în sertar“ si a rezista pe baricade. Cât despre a judeca, daca poate fi vorba de judecata aici, dupa principiul „ce ar fi fost daca…“ mi se pare ca e total neoperabil. Ce ar fi fost, nu-i asa?, daca… n-ar fi fost Al Doilea Razboi Mondial?! Cum ar fi scris, se întreba si ma întreba Nichita Stanescu, într-un interviu pe care i-l luam la mijlocul anilor ’70, Arghezi, Blaga, Ion Barbu – „nu spun Eminescu – nuanta creatorul „Necuvintelor“ – fiindca Eminescu a scris etern“ – daca ar fi avut în spatele lor, precum Labis de exemplu, cel mai cumplit viol asupra umanitatii care a fost Al Doilea Razboi Mondial? Cine poate raspunde? Si chiar daca s-ar putea da un raspuns, la ce ar mai folosi el?! Ceea ce s-a pierdut, daca s-a pierdut (iata, nu scapam de „daca“), s-a pierdut pentru totdeauna. Paradoxal, numai ce s-a câstigat s-ar putea sa nu fie câstigat pentru totdeauna! Magda Ursache, un intelectual foarte învatat, care îti lasa impresia ca nimic din ceea ce s-a petrecut în cultura, literatura si, în ultima instanta, în istoria mare nu-i este strain, stie, chiar daca suna fatalist, ca orice opera se produce într-un anumit loc de pe pamânt si într-un anumit moment al istoriei, ca ea e rezultatul unei conjunctii multiple, este ca un dat. Nu strica sa fim putin filosofi, în sensul în care ne îndemna Calinescu. A regreta cartile scrise sau nescrise doar în mintea autorului lor e, cu o expresie pe care o foloseste parca si Magda Ursache într-un alt context, vânare de vânt.
O alta tema predilecta în eseistica si publicistica Magdei Ursache este tema traditiei. Ea îl aproba pe Nicolae Breban pentru ca „vede traditia în cheie pozitiva, constructiva“ în contra a ceea ce proclama „noua voce critica“ si europenii nostri de nicaieri, cu formula lui Octavian Paler, care nu fac în fond decât sa „îsi taie criteriul de sub picioare“. Remarca si fermitatea cu care marele romancier apara în cartile sale de eseuri valorile nationale si demnitatea scriitorului, altminteri facuta tandari în postlovilutie. Cât priveste grupul literar constituit pe baza afinitatilor elective si a unitatii de ideal estetic, la rolul si importanta caruia Breban s-a referit de atâtea ori cu autoritatea celui ce are o experienta invidiabila si fertila în aceasta privinta, Magda Ursache subscrie la ideea ca el, grupul literar, e tot ce poate fi mai opus gastii veleitarilor, „bisericutelor ce se cred catedrale“ si europenilor de nicaieri. În paranteza fie spus, un alt prozator de prim plan, Constantin Toiu, cu decenii în urma, îi caracteriza pe români ca fiind europeni rau plasati. Acum, avem si români dislocati…
Multe capitole si subcapitole ale volumului „Vietile cartarilor…“ – între care cele intitulate „Agresori, victime, martori“ sau „Certoteca“ (limbajul autoarei abunda în formule acrosante si scaparatoare inventii lexicale: democratura, postlovilutie, papirosfera, calinescita, zetetica, bookatarie, alambicotheca, privilighentie etc.) – sunt niste show-uri superioare, uneori la limita frivolului, o succesiune de episoade ce compun fascinantul spectacol al literaturii si al vietii literare de la noi ori de aiurea, din diferite epoci istorice, cu lumini, cu umbre, cu figuri triste si chiar tragice. Identificând câteva din maladiile scriitorului de pe plaiurile noastre, autoarea conchide: „Pare ca-n literatura româna nimeni nu rezoneaza cu nimeni“, iar evenimentele, cartile, denunturile, personajele pe care le evoca în aceasta idee îi sustin convingator asertiunea. Largind permanent sfera, Magda Ursache descrie o atmosfera eminamente conflictuala si contureaza o imagine elocventa a ceea ce numeste „razboiul român-român“ de pe scena literara a mai multor epoci. Explicatia: „Scriitorului român îi vine greu sa accepte valoarea celuilalt: i se pare ca, acceptând-o, îsi neaga propria valoare. Mai „natural“ este sa-l insulti pe autor, nu ce afirma el; ori sa-l scuipi si sa-i zici ca ploua. Vorba lui Teodor Mazilu: «eu i-am dat o palma si tot el spune ca i-am dat o palma»“. (Va urma)