Viata si opera

Exista pe vremuri o colectie la nu mai stiu care editura: Scriitorul X. Viata si opera. In general colectia respectiva era calauzita de ideea ca viata trebuie sa-si merite opera si viceversa, opera incununeaza cu merele de aur ale Paradisului imaculata biografie a respectivului scriitor: concordanta dintre fond si forma era perfecta, potrivit normei estetice a lui Nedosivin si a ucenicului sau autohton Baleanu („Continut si forma in arta“, 1959) conform careia opera e forma, iar biografia – continutul. Respectiva estetica uitase dupa Marea revolutie socialista din octombrie 1917 ca un client al puscariilor ca François Villon sau un „aurolac“ notoriu ca vesnic drogatul Baudelaire contraziceau vehement norma concordantei realist-socialiste dintre forma si fond, dintre opera si biografie. O puzderie de scriitori români contrastau si ei cu stralucire contrarevolutionara inacceptabila cu noua directie estetica dupa pravila leninista. Cum erau morti, multi au scapat de puscarie. Au fost arestate doar cartile: „Cartea cartilor interzise“ s-a ingrosat intr-un cincinal (1948 – 1953) cât o trilogie epopeica, inghitind cam tot relieful inalt al literaturii române si pastrând doar ciulinii baraganului. Blestemul biografiei se tine scai pâna azi de opera unor mari scriitori. Iti vine sa crezi ca scriitorul e mai bine sa fie doar o parere de om, ca marele Bacovia, incât biografia lui de om muscat de dintele istoriei sa nu-i mai fie scoasa pe nas in detrimentul operei. Dar si „parerea de om“ Bacovia, judecând dupa cartile celui mai important exeget al poetului din Bacau, Constantin Calin, are o biografie consistenta si chiar incarcata, nu lipsita de câteva grave „compromisuri“, repede semnalate de noua critica literara anticomunista: intr-o anumita parte, finala, a vietii si operei lui Bacovia, acesta s-ar fi facut sluga comunistilor. De un Arghezi ori G. Calinescu ce sa mai spunem?! Un „cameleon“, primul, un „valet“ obedient, al doilea – dupa opinia unor critici ori filozofi intransigenti si reciclati de dupa 1989… Despre aceasta veche si neistovita tragere la raspundere a operei de catre biografie scrie, in „Saeculum“, Dumitru Radu Popescu intr-o epistola catre Constantin Trandafir: „Arghezi, Ungaretti, Baconsky si merele“. Ce cauta „merele“ aici? Prozatorul o ia de departe, de la Adam si Eva care, nu-i asa, trec printr-un episod biografic nefericit, cel cu merele din Eden impinse catre ei de cuvântul „sâsâitului“, sarpele ce le stârneste pofta si orgoliul cunoasterii divine: marul otravit al ispitei va fi muscat pricinuindu-le prabusirea. De ce a recurs Dumnezeu la aceasta ispitire a creaturilor lui prin interventia sarpelui introducând in „biografia“ lor curata marul otravit al macularii si caderii din rang? Prozatorul nu ne spune. Putem doar banui, pe urmele poetului din Lancram, ca ar putea fi vorba aici de o carenta de incredere a Creatorului divin in propria lui creatie: ispitirea primului om vadeste nesiguranta Divinitatii ce-l supune astfel, prin ispitire, la un examen al fidelitatii. Altfel, sigur pe perfectiunea creatiei sale, de ce ar mai fi simtit Marele Orb (cf. Lucian Blaga) nevoia sa-i ispiteasca pe primii oameni punându-le la incercare credinta si momindu-i sa cada in pacat mâncând fructul oprit?! Carenta de incredere a Creatorului in creaturile lui pare vadita. Si de „pacatul“ biografic vor suferi toti cei ce vin dupa Adam si Eva, inclusiv, ori mai cu seama, cei alesi: poetii, gânditorii si chiar sfintii, ca sa nu mai vorbim despre puscariasii de drept comun. „Nu incape indoiala ca – scrie undeva Lucian Blaga – ispita de care poetii, sfintii si gânditorii sunt incercati de a dezvali, de a „descoperi“ chiar Cuvintele dumnezeiesti, este „draceasca“ (…) Lucreaza, din adâncul lor demonic, in sufletul acestor poeti si sfinti si gânditori, nazuinta secreta si uzurpatoare de a iscodi cuvintele cu care Dumnezeu a facut tot ce este.“ Asa incât, spune D. R. Popescu, de la ispita sarpelui, a sâsâitului, se trage totul: „Sa retinem faptul ca intreaga existenta tragica a stramosilor nostri este marcata de Cuvântul sarpelui diabolic – nu de Cuvântul prin care Dumnezeu a facut lumea… Marul, fireste, le va aduce cunoasterea propriilor lor prabusiri si va fixa borna de inceput a istoriei omenirii“. Asadar, povestea ori legenda marului otravit pune prima „pata“, de nesters, pe biografia primilor oameni si a tuturor celor veniti (cazuti) dupa ei. In fine, revenind la ponoasele pe care le trage opera din pricina biografiei prozatorul nostru coboara „nitel cu picioarele pe pamânt – si privind prin timp si prin secolii trecuti – observam ca biografiile si operele unor oameni nu se-mbuca, ba chiar au valori deosebite, asemeni diferentei dintre marul masticat de Adam si Eva si marul de aur de care se bucura Sfântul Ilie“, cel „angajat – mai spune marele prozator – in toate zilele sale intru apararea dreptei credinte“. Ei bine, cu acest Sfânt Ilie „angajat“ sa apere cu tunete si fulgere „dreapta credinta“ cu merele lui de aur, e o problema: „am inceput sa descopar ca exista in cântarele pamântesti kilograme si grame felurite pentru biografii si opere, pentru mere pacatoase si mere de aur!“ Acesti sfinti Ilie deveniti exterminatori, judecatori intoleranti, cu masuri si talere diferite ai unor opere excluse fiindca nu „se-mbuca“, vai, cu biografia „pacatoasa“ a celor ce le-au scris. Acesti sfinti Ilie mai mult sau mai putin literari devin „cocosi nevoie mare când se apuca sa priveasca in trecut cu mânie. O, Ion Barbu s-a dat cu legionarii si i-a inchinat o oda lui Hitler. Rebreanu, fascist, a tradat poporul român, Sadoveanu a ajuns in Marea Adunare Nationala, iar G. Calinescu s-a dat cu vajnicii reprezentanti ai realismului rosu, cadelnitându-l la Academia Româna pe A. Toma, dupa ce in „Istoria literaturii române…“ nu-i acordase nici macar un rând. Despre A. E Baconsky s-au scris in ultimii 20 de ani destule mârsavii. Nu s-a tinut cont in ce an doldora de proletcultism si de socialism brucanian a trait poetul – si nici macar de faptul ca dupa ce a fost dat afara din functia de redactor sef al revistei „Steaua“, inainte de 1960, a ramas somer pâna in 1977, când, la cutremur, murind, calitatea sa de somer s-a incheiat. Se citeaza versuri despre „lupta de clasa“ (care are o teribila ironie ascunsa pentru basbuzuci!), dar nu se scoate o vorba despre „Fluxul memoriei“ sau despre romanul „Biserica neagra“, in care ar putea fi evident pâna si pentru basbuzucii vechi si noi ca dincolo de temelia si zidurile negre ale bisericii e vorba si despre o credinta neagra – si despre un Dumnezeu – minotaur negru!“ Doua adnotari as face pe marginea acestui paragraf ce acuza cu just temei omisiunile vinovate pe care unii sfinti „angajati“ le comit asupra operei si biografiei unor mari scriitori. Prima: sa te fereasca Dumnezeu de a fi fost „cadelnitat“ la Academia Româna asa cum a fost „cadelnitat“ A. Toma de catre G. Calinescu: l-a pus pe urmasul bacanului din Urziceni la umarul genialului fiu al caminarului de la Ipotesti, aruncându-l astfel pe primul intr-un ridicol fara scapare. A doua: nu-i adevarat ca in „Istoria literaturii române…“ divinul critic „nu-i acordase nici macar un rând“. I-a acordat doua rânduri, cu ocazia precizarii ca Virgiliu Moscovici-Monda „E nepotul de frate al lui A. Toma, bunicul fiind Leibu Moscovici (1837 – 1908), mic bacan in Urziceni“. Revenind la A. E Baconsky si la tema „merelor“ biografice, D. R. Popescu scrie: „A. E. Baconsky nu se uita de sus la tinerii scriitori pe care-i angajase la Steaua. Juca volei cu noi, in curtea redactiei, ne recomanda si ne oferea carti, discuta cu noi despre marii scriitori ai secolului XXI. A. E. B. ne vorbea despre marii poeti italieni, din care si traducea: Ungaretti, Saba, Montale, Carducci, Quasimodo. Dar niciodata nu l-am auzit vorbind despre biografiile lor. Azi biografiile fac zarva mare – cariera mare, mare, mare, pâna la Premiul Nobel“. N-a aflat prozatorul nostru decât zilele trecute ca „extraordinarul Ungaretti a fost fascist!“ Dupa câteva fragmente din poemele lui Ungaretti autorul „Vânatorii regale“ scrie: „Traducerile ii apartin lui Geo Vasile, de la care am aflat ca Ungaretti a plecat voluntar in 1914: experienta razboiului l-a facut sa scrie un volum de versuri ce va fi reeditat, in 1923, cu o prefata de… Mussolini. In 1925 Ungaretti trece la fascism, semnând «Manifestul intelectualilor fascisti»“. In 1960 primeste Premiul Montefeltro, in 1968 Premiul Etna Taormina. Geo Vasile ne mai spune ca la funeraliile lui Ungaretti (Roma, 1970) nu a participat niciun reprezentant al guvernului italian“. Spre deosebire de soarta marelui poet italian, aceea a lui Ernst Jünger a fost ceva mai buna: „Spre sfârsitul vietii, scrierile sale au fost apreciate la justa lor valoare. Germania – si nu numai – pretuindu-i opera“. Cu toate acestea, piatra de moara a biografiei unor mari scriitori apasa asupra operei lor. „Ungaretti, americanul Ezra Pound (plimbat intr-o cusca de circ prin pietele din Pisa – n.n.), frantujii Malraux si Celine, Jünger si destui alti mari scriitori nu s-au putut apropia de Premiul Nobel din cauza biografiilor, in schimb alti condeieri au fost onorati pentru biografiile lor“. Cu atât mai rau pentru Premiul Nobel! „Daca pentru unii scriitori biografia a fost muma, iar pentru altii ciuma – mai scrie D. R. Popescu – iata ca au fost si cazuri când soarta a fost mai diplomata… Ce parere aveti despre poeta Wislawa Szymborska, poloneza care, atrasa de ideile comuniste ale vremii, s-a inscris in Partidul Muncitoresc Unit Polonez si a publicat poezii pe linie, neuitând sa le dedice ode liderilor sovietici Lenin si Stalin. Peste ani se va rasuci si se va inscrie in sindicatul Solidaritatea. In 1996 primeste Premiul Nobel pentru literatura. Nu stiu cum este privit astazi, in Italia, Ungaretti. Ma intreb: ce s-ar intâmpla daca, astazi, ar invia Ungaretti, Baconsky, Arghezi, Calinescu – iesind din pamânt precum mortii din Cimitirul Buna Vestire? Arghezi ar fi din nou arestat? Oare cuvintele sale n-ar fi taxate drept nepotrivite si s-ar fi dus sa vada orasul lui Brâncusi, Târgu Jiu? In lipsa lui Killinger, Mussolini, Hitler, Stalin, Brucan etc. cine ar putea fi astazi Baronul?“