Din revista „Steaua“ de la Cluj aflam ca dl Nicolae Prelipceanu, laureatul pentru Opera omnia la a XXII-a editie a Festivalului Eminescu de la Botosani, si-a tinut alocutiunea pe versurile lui Mihai Eminescu: „Alocutiunea lui Nicolae Prelipceanu, neconventionala, dezinvolta, asa cum ne-a obisnuit, de fapt“ – scrie dl Adrian Popescu in editorialul revistei – „a constat din citirea adecvata, contemporana ai zice, a unui Eminescu mai putin cunoscut. Plin de lirismul specific, dar pigmentat de umor si verva, textul eminescian «Umbra lui Istrate Dabija-voievod» a fost citit impecabil de premiant, cu o evidenta familiaritate cu ritmul si muzicalitatea poemului. Semn ca strofele au fost recitate ascultatorilor – ma numar printre ei – de foarte multe ori, de foarte mult timp“. Poetul de la „Steaua“ confera acestei alegeri si „citirii adecvate“ a textului eminescian o functiune adeziva: umbra lui Dabija lasa mostenire un apel la solidaritate si, cum scrie poetul clujean, o „pledoarie pentru o lume civilizata a literelor contemporane, unde vanitatea celor ce-si neaga inaintasii literari devine ridicola“. Mesajul lui Istrate Dabija-voievod e, intr-adevar, unul profund pacific, plin de intelepciune si umor, contine un indemn melancolic la stingerea trufiei si vanitatii in taria ametitoare a butoaielor cu vin din pivnita domnasca: „Cum trece-n lume toata slava/ Ca si un vis, ca spuma undei!/ Sus, in cetate la Suceava,/ Eu zic: Sic transit gloria mundi!/ Pe ziduri negre bate luna./ Din vechi icoane numai pete,/ Sub mine-aud un glas ce suna,/ Un glas adânc zicând: «Mi-e sete.»/ Si vad iesind o umbra alba./ Mosneag batrân, purtând coroana…“ Mosneagul – umbra lui – lasa dupa sine un testament, „mioritic“, de stingere a certurilor si a trufiilor vane: „Se certe ungurii si lesii…/ Ce-mi pasa mie? La Cotnari/ Eu chefuiam cu cimpoierii,/ Cu mascarici si lautari:/ Si sub umbrarele de cetini/ Norodu-ntreg juca si bea,/ Iar eu ziceam: sa bem prietini,/ Sa bem pân-nu vom mai putea“. „Umbra“, nepasatoare, il prevesteste si ni-l evoca, precum un avatar rasturnat, pe Hyperion din inalturi, adresându-se „cercului strâmt“ din viitorul poem „Luceafarul“: „Rapiti paharele cu palma,/ Iar pe pahar sa strânga pumn/ Si sa cântam cu toti de-a valma/ Diac tomnatic si alumn;/ Cântam adânc un: De profundis./ Perennis humus erit rex./ Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?/ S-au dus pe veci! Bibanus Ex“. In umbra mosneagului bahic poetul incrusteaza o veritabila arta poetica: „ars longa, vita brevis“. In realitate poemul nu e, cum pare, doar o evocare nostalgica si plina de umor a trecutului (si vietii) ce nu se mai intoarce, dar o afirmare energica si orgolioasa a puterii artei asupra vietii celei de obste, iute trecatoare, careia ii mai da o sansa de renastere si supravietuire: in „poloboacele“ din pivnita lirismului eminescian se ascunde taria unor parfumuri nepieritoare pe care bietii pamânteni n-au ajuns a le cunoaste si simti. Sub resemnarea aparenta a celui ascuns in umbra mosneagului Dabija clocoteste si iese la iveala incredintarea poetului genial, pur si absolut, ca arta lui, precum vinul vechi, e mai presus si mai durabila decât vanitatile efemere si ridicole: „Cum trece-n lume toata slava/ Ca si un vis, ca spuma unei…“ Intr-o lectiune paralela cu aceea literala, „umbra“ nu-i chiar a mosneagului Dabija, ci a poetului insusi, care-si strecoara si face auzita vocea „metatextuala“ a viitorului Hyperion „nemuritor si rece“… Laureatul ultimei editii a Festivalului Eminescu de la Botosani si-a ales bine alocutiunea, citind „adecvat“ – cum observa Adrian Popescu – „un Eminescu mai putin cunoscut“: poate chiar necunoscut. Tot in „Steaua“ clujeana citim relatarea lui George Chiriac dspre ceremonia conferirii titlului de Doctor honoris causa al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj– Napoca lui Nicolae Manolescu. Evenimentul s-a petrecut la mijlocul lui decembrie anul trecut. Marta Petreu – spune reporterul – a rostit „o superba Laudatio, facând o puternica vivisectie a volumelor semnate de Nicolae Manolescu (…) Dupa calculele Martei Petreu, Nicolae Manolescu este cel mai prolific critic, insumând prin ceea ce a publicat in «România literara» un text de aproximativ 16 milioane de semne“. Scriitoarea Marta Petreu mai sustine faptul ca volumele lui Manolescu publicate pâna la aceasta data, puse in linie dreapta, ar depasi lungimea de un metru. Finalul conturat de Marta Petreu atinge apogeul evenimentului: «Nu sunt multe personalitatile dintr-o epoca despre care sa poti sa spui: daca nu ar fi existat, epoca ar fi aratat altfel. Si anume, cu mult mai rau»“. Criticul a dezbatut liber – spune reporterul – o problema despre care a marturisit ca il obsedeaza – autoritatea in scoli. Intr-adevar, disolutia autoritatii profesionale din scoala româneasca este probabil cel mai grav simptom al saraciei din România, ca fenomen previzibil pe termen lung. „Lumea de mâine va arata cum o facem azi“ – a spus criticul, sceptic cu privire la viitorul invatamântului românesc.
Cum este sau incepe sa fie lumea de mâine pe care o facem azi rezulta si dintr-o foarte instructiva ancheta a „Stelei“ intitulata „Fenomenul Facebook“. O trasatura comuna aproape a tuturor interventiilor la tema provine din maniera „ludica“ a abordarii, lucru aproape firesc atâta vreme cât nivelul intelectual al „contributorilor“, cu totii tineri, atinge cel mai des excelenta. In al doilea rând, se poate observa ca putine opinii – si acelea doar partial – se livreaza cu entuziasm necritic fenomenului discutat. Ruxandra Cesereanu noteaza intr-o spirituala si plina de umor introducere a anchetei din „Steaua“: „Ca megashow al umanitatii internautice, in mod cert cel mai spectaculos teatru de tip panopticum in miscare, pe banda rulanta, de pâna acum, cu actori maximali, dar cu si mai multi actori infinitezimali, fenomenul Facebook are un impact aparte in România datorita specificului de causerie al natiei, datorita histrionismului si exhibitionismului care le sunt in oase si in sânge românilor intr-un procent debordant“. Cu alte cuvinte, „fenomenul“ ii atrage pe români din cauza unei trasaturi accentuate a specificului lor national: placerea nepotolita a vorbariei de care e plin Caragiale. „Românii“ – scrie Ruxandra Cesereanu – „vor sa vorbeasca toata vremea, sa flecareasca, sa traga cu ochiul prin toate gaurile cheii si pe sub presuri. Românii vor sa sfatuiasca si, uneori, sa primeasa sfaturi, sa trancaneasca, sa faca mutre, grimase, pozne, sa se expuna si sa-i devore pe cei expusi“. Românii ar fi astfel niste „copii teribili“ capabili de pozne si „cruzimi“, curiosi pâna la indiscretie grosolana si vârâti pâna-n gât in „marea trancaneala“ cu aspecte teroriste catre care-i imping pe nesimtite noile tehnologii si manipulatorii acestora. Incet-incet, o trasatura a „specificului national“ ce poate fi chiar simpatica prin aparenta ei tinerete si pofta de „copilarire“ se transforma intr-un veritabil drog al mintii si al vietii sufletesti, cu efecte imposibil de controlat: „Viata intima, viata cerebrala, individual vorbind, dar si vietile sociale, politice ori culturale colective, toate acestea stârnesc un carusel al informatiei si al imaginii, un carnavalesc aluvionar sufocant, dar care creeaza dependenta acuta, fie ca aceasta dependenta este recunoscuta sau este negata cu aplomb. Facebook este heroina pura, LSD, marihuana and C. Se ingereaza cu seringa in vene, cu pipeta in ochi si in gura ori se aspira cu narile. Publicitarea adictiei facebookiste este ea insasi o modalitate de supravietuire intre ceilalti drogati-internauti care rivalizeaza adesea, fiindca se afla intr-o competitie mini-existentiala ca la un joc de ruleta sau, dimpotriva, ca in culisele unei campanii electorale (…) Un Parlament Facebook nu exista inca, in schimb exista o subtil-fatisa politie care monitorizeaza membrii organului FCB deoarece indivizii adicti au alcatuit deja un urias popor de buna voie in sclavie“. Intrat de buna voie in sclavie, „poporul FBC“ si-a creat si o limba „Facesperanto“(!) usor de invatat si de predat: „Dar mai departe de toate acestea sau dincolo de ele, ce anume ramâne? Cât, cum si de ce? Acesta este rostul prezentului numar tematic din revista «Steaua»“ – precizeaza Ruxandra Cesereanu, avertizând totodata ca e bine „sa observam aceste texte sub lupa valabila doar pentru oarece vreme“, deoarece totul e in miscare intr-o lume in care si „nimica misca“! Sub aceasta buna rezerva, ancheta se poate desfasura. Radu Vancu scrie sub un titlu generos: „Aristotel si Facebook-ul. Un status despre prietenie“. Il citeaza pe Ion Muresan, poet care una spune in public – „Internetul, ca si poezia, face spiritul vizibil!“ – pentru ca, intr-o marturisire facuta in particular „sa-mi produca teoria riguros antinomica, dupa care Internetul corupe spiritul si-l opacizeaza“. Curat poet! Fortata mi s-a parut in schimb, de nu-i tot de factura strict poetica, intentia lui Radu Vancu de a-l „imprieteni“ pe Aristotel cu… Internetul! Respectiv, crede ca in „Etica nicomahica“ stagiritul „produce una dintre cele mai exacte descriptii imaginabile ale Facebook-ului“! Isi ia, ce-i drept, precautia ca, inainte de a da citatul despre prietenie si comuniune din Aristotel, sa precizeze ca „in cele ce urmeaza o sa dau in gropi de-a dreptul…“. Gura… poetului adevar graieste. Toate raspunsurile – opiniile – inscrise in aceasta ancheta de mare interes contin idei si observatii pline de umor, inteligenta, remarcabila mobilitate spirituala, in fine, arata o mentalitate deschisa noutatilor, partial preocupata de si precauta cu semnificatia si urmarile „socializarilor“ si „imprietenirilor“ pe Internet, in larga, infinita lume virtuala a „democratiei absolute“ cum n-au visat-o nici macar marii clasici ai utopiilor cunoscute pâna acum. De departe, una din cele mai echilibrate si profunde tinute intelectuale vadeste in raspunsul sau Niculae Liviu Gheran, care, printr-o parafraza a celebrului „Cuget, deci exist“, isi intituleaza articolul „Habeo Facebook ergo sum!“. De la titlu si pâna la ultima fraza e vizibil umorul subiacent ca masura tactica de distantare de subiect, altminteri tratat cu seriozitate, chiar cu o faconda academica, de cercetator stiintific, de sub care, ici si colo, in punctele esentiale, sclipeste scânteia câte unei ironii menite sa mai descreteasca fruntea cititorului predispus sa citeasca prea „academic“: „Odata cu globalizarea, deconstructia granitelor nationale si internationale, precum si progresul tehnologic al ultimilor ani, a aparut si fenomenul retelelor de socializare. Acestea sunt un adevarat melting pot civilizational (nu neaparat civilizat, depinde de la caz la caz), in care fiecare om isi poate manifesta/construi/deconstrui identitatea dupa bunul plac…
…Un spatiu virtual utopic al democratiei perfecte unde, de la gunoier la profesor universitar sau chiar mare demnitar, toti avem aceleasi drepturi si oportunitatea de a ne exprima“. Prima intrebare ce-mi vine in minte dupa aceste rânduri despre „democratia perfecta“ si egalitatea egalitarista dintre gunoier si profesor universitar este aceasta: mai e om – omul din spatiul virtual al socializarii intru „democratie perfecta“ asaltata de o polarizare in ritm catastrofal datorata, paradoxal, informaticii, una din cele mai mari cuceriri ale mintii omenesti?! „Initial“ – arata Niculae Liviu Gheran – „site-ul (al lui Mark Zuckerberg, initiatorul FB in 2004 – n.n.) era menit sa functioneze cu circuit inchis… Lucrurile s-au schimbat in timp si la ora actuala aproximativ un miliard de oameni in intreaga lume sunt utilizatori FB. Nimeni nu e trist, nimeni nu arata rau in poze, nimeni nu sufera in Facebookotopia sau, daca sufera, sufera pentru ca este absolut necesar ca prietenii virtuali sa fie constienti de asta, spectatori la teatru si eventual sa puna un „J“ in dosul postarii, viata privata incepând incet-incet sa dispara, lasând loc trairilor de grup la distanta“. Daca „viata privata“ nu e – nimic nu e! – ar spune personajul lui Marin Preda. Cum este noua tara sau ultimul continent ivit pe harta, „Facebookotopia“ (alta „Kakanie“?!), in privinta numarului de locuitori? Si ce loc au românii in acest continent? „Conform statisticilor realizate de site-ul www.socialbackers.com, România se poate lauda cu un numar destul de ridicat. Tara noastra este pe locul 9 in Europa, 34 mondial (cu 5.175.760 utilizatori), aflându-se momentan pe un trend ascendent ce arata o crestere rapida de 220.000 de noi utilizatori doar in ultimele trei luni. Nu doar numarul mare surprinde, cât si raportul dintre acest numar si populatia tarii, 23% dintre români având cont pe site-ul de socializare, procentaj similar inregistrat de tari aflate in topul 5 european precum Franta, Germania sau Italia. România este astfel la doar un loc distanta (in topul european) de Federatia Rusa (care are o populatie de 143.200.000 de locuitori). Facebookistii români reusesc astfel sa surclaseze ca numar pe fratii lor intru tastatura din Irlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Belgia, Portugalia, Ungaria, Grecia, Elvetia, Austria, Bulgaria, Ucraina, Moldova etc. Vaticanul se afla pe ultimul loc in lume cu doar 20 de utilizatori FB! Avem asadar mai multi utilizatori decât au Norvegia (2.000.280) si Danemarca (3.005.040) puse la un loc, aproximativ unul din patru români având cont pe site-ul de socializare“. Ce dovedeste aceasta elocventa statistica? In primul rând ca România reala se depopuleaza, globalizându-se in continentul virtual. Si, in al doilea rând, confirma sustinerea Ruxandrei Cesereanu, conform careia „Românii vor sa vorbeasca toata vremea, sa flecareasca, sa trancaneasca“. Pe scurt, românii se „socializeaza“ si traiesc din ce in ce mai bine pe site-uri. Explicatia pe care Niculae Liviu Gheran o da acestui mare pas inainte pe care-l fac românii internauti este demna de tot interesul: „Este oarecum fascinant contextul românesc al problemei, deoarece românul traieste perioada de dupa cei 50 de ani de comunism in care a trait cu anxietatea ca cineva, undeva, la o usa, din spatele unui colt intunecat ii va raporta activitatile. Acum, majoritatea utilizatorilor români nu au nici o problema in a raporta orice de buna voie si nesilita de nimeni pe FB, anihilând tocmai ideea de viata individuala si privata de care s-a facut atâta caz justificabil. Ce rost mai are existenta unui sistem totalitar care investeste timp si resurse pretioase in supravegherea individului când, acum, indivizii pot sa se supravegheze intre ei, singuri, gratuit. Ai un nou amor? Trebuie revizuit profilul pe FB? Te-a inselat cineva? Poporul trebuie sa stie. A decedat un membru din familie? Plângem impreuna ca in traditia strabuna! Nu stii cu cine sa votezi? Aceasta veche dilema caragialiana poate fi rezolvata tot pe FB pentru ca aici toti prietenii au grija sa-ti recomande cu cine cam de patru ori pe zi, Doamne fereste sa faci vreo prostie si sa gândesti sau sa alegi singur. Unde lucreaza membrii familiei, ce fac in timpul liber, ce filme, muzica si carti consuma? Pamântul pare a nu se mai invârti fara ca prietenii tai virtuali sa nu poata sa aiba acces la toate aceste informatii printr-un simplu click al mouse-ului. Românul foloseste FB cel mai abitir dintre toti, el are cel mai detaliat profil, este cel mai social dintre socializatori. O fi mult elogiata noastra fire prietenoasa de ginte latina?“. Toate celelalte informatii si opinii din care am citat suna la fel. Consideratii consistente se fac si pe seama „prezentei FB“ in lumea literara, a institutiilor ei. Observatia ca „in Occident cartea incepe sa fie perceputa din ce in ce mai mult ca simplu produs de consum“ laolalta cu „un televizor, o canapea, o vaza“ cumparate dintr-un magazin online – aceasta observatie se poate extinde si asupra românilor care astfel devin si ei din ce in ce mai occidentali. Meseria de scriitor – scrie autorul – devine si ea „o meserie ca oricare alta, fie ca medic, dulgher, farmacist, fierar-betonist – scriitorul devenind un simplu prestator de servici care satisface o cerere de viata specifica a populatiei“. Desi in aceasta privinta nu i-am ajuns inca pe occidentali, sunt sperante ca in spatiul virtual al socializarii ii vom ajunge si poate ii vom si intrece. Textul lui Niculae Liviu Gheran imi pare a demonstra si demonta chirurgical o monstruozitate. Una care vine cu pasi repezi, cam ca o armata de ocupatie: daca nu cumva ne si calca fara ca o sa simtim. Sunt silit sa inchei aici darea de seama despre fascinanta ancheta din „Steaua“: o bucata – probabil la fel de consistenta – din ea a sarit, ca si cum n-ar fi, din revista, de la pag. 16 la 21. Cu regretul ca nu-i pot sti autorul, mai citesc in chip de concluzie aceasta constatare de la pagina 21: „Si totusi, dincolo de atractiile sale, Facebook-ul mi se pare un fals mijloc de comunicare. Nu e comunicare, e «socializare», un salon digital in care intri pentru a face piruete de efect, nu a cutremura constiinte. Esti «aici», peste tot si cu oricine“. Admirabil si inspaimântator: „un salon digital“, salonul umbrelor. Nu mai esti cu nimeni când esti cu prea multi, nici cu tine nu mai esti fiindca te imparti tuturor ca azima, pâna la pierderea de sine. Intrebarea Ruxandrei Cesereanu ne face melancolici: „Dar mai departe de toate acestea sau dincolo de ele ce anume ramâne?“. Simplificând si eliminând patetismul nostalgic, noua lume a Internetului si Facebook-ului devine ori poate deveni victima confuziei dintre mijloc si scop, precum si a aceleia dintre informatie si cunoastere: stii (afli) din ce in ce mai multe lucruri pe care nu le cunosti si ajungi sa vorbesti usor despre multe pe care nu le intelegi. E forma de alienare a lumii ce vine.
P.S. Cititorul intâmplator e rugat sa nu tina seama de prea multele semne de intrebare din aceasta dare de seama: sunt semnele unui retrograd, ale unui analfabet care tine cu dintii la analfabetismul sau.