ALINA PARTENIE
În Sala Italiană a Muzeului Naţional de Artă, Portretul lui Carlo Broschi numit Farinelli, tabloul lui Jacopo Amigoni (1685-1752), pictor italian din perioada barocului târziu şi a rococoului, impresionează, la prima vedere, prin dimensiuni: 277 x 186 cm. Un portret în mărime naturală pornind de la cunoscutul muzician al epocii, cu o biografie provocatoare. Dar nu un portret obişnuit, cu scopul de imitare simplă a realităţii. Muzeul Naţional de Artă adăposteşte o suită de portrete de certă valoare, dar cel realizat de Jacopo Amigoni oferă o viziune inedită asupra portretului în pictură. Căci Farinelli nu este singur şi nici înconjurat, ca în alte portrete realizate de acelaşi artist veneţian, de prieteni sau de pictorul însuşi. Îi sunt alături muza muzicii, Euterpe, şase îngeri şi Faima, care îi trâmbiţează numele către ceruri şi către eternitate. Artistul impresionează prin aspectul fizic, Jacopo Amigoni încercând, poate, o personificare picturală a artei.
Ceea ce sare în ochii lectorului tabloului, fie el şi inocent, este amestecul de culori realizat în spirit baroc. Se reunesc albul imaculat al chipului, reprezentându-l pe Farinelli, şi al muzei, care pare o sculptură mitologică, nuanţat de albul, rozul şi albastrul veşmântului epocii din care provine Farinelli. De asemenea tabloul implică o lectură pe verticală. Un înger se află jos, la picioarele artistului, ţinând în mână un semn de apreciere faţă de acesta. Alţi doi, în dreapta, pe acelaşi piedestal cu el, par să citească o partitură. Iar sus, în ceruri, o femeie cu aripi de înger, cu o baghetă sau o trâmbiţă este acompaniată (sau dirijată?) de alţi doi îngeri, ale căror priviri arată implicarea şi dăruirea lor în spiritul artei. Aceştia pot fi consideraţi ca aparţinând unei alte picturi de fundal, menite să comunice cu prim-planul. Euterpe, lângă Farinelli, ţine în mâna stângă un pergament cu portative. Cele ale lui Farinelli sunt căzute. Interesant este că nu se induce nicăieri ideea de dezordine, cu toate că foile sunt căzute pe trepte. Totuşi, această carte se păstrează deschisă (opera aperta, oare?), iar o alta (caiet de note?) se închide deasupra ei. Totul este într-o perfectă ordine şi armonie/ euritmie.
Cine este Farinelli? Un rege al muzicii am putea spune, dacă ne luăm după cununa de lauri cu care Faima şi Euterpe îşi dau mâna pentru a-l încorona. O secundă oprită de Jacopo Amigoni, cu o linişte şi o serenitate cum rar pot fi transmise în alte tablouri baroce. Emoţiile îi trădează dispoziţia, căci un roz diluat exteriorizează starea de spirit, în evidentă complementaritate cu nuanţa pe care o are părul artistului. Totuşi, din această solemnă ceremonie s-ar putea deduce şi o uşoară ironie: preocupat de coroana de flori care îi înconjoară trupul, cântăreţul pare să fi uitat de caietul cu portative scăpat pe trepte. Este pe punctul de a fi încoronat sub privirea statuii lui Apollo, parte dintr-un empireu roman cu coloane, statui şi balustrade. Apollo este un alt rege, deja încununat cu lauri, care asistă, din plan secund, de această dată, la o nouă încoronare. Pictat din profil, pasiv şi încruntat, el se află, de această dată, în semiobscuritate.
După ce am citit şi am izbutit să decodăm personajele, vedem cum pot fi situate la alte niveluri de ficţionalizare. Cert, Farinelli este singurul cu existenţă reală şi verificabilă. Euterpe apare şi ea umanizată, dar culoarea în care este pictată aminteşte de Venus din Millo. Faima este deopotrivă înger şi femeie, făcând legătura cu micii îngeri. Apoi, există o reprezentare de gradul al doilea: nici Apollo n-a avut existenţă reală, dar este prezentat ca statuie, într-un dialog al artelor, într-o încălcare a limitelor acestora.
Care să fi fost scopul lui Amigoni? Lui Carlo Broschi zis Farinelli i-a mai realizat şi alte portrete, altădată, semn că era unul dintre apropiaţii acestuia. Să fi vrut să facă un elogiu artelor şi epocii sale? Ca să demonstreze, oare, faima artei în acele veacuri? Sau, poate, forţa omului-artist, singurul care mai poate întruchipa prototipul de uomo universale, centrul universului în Renaştere? Căci fiinţe mitologice îşi îndreaptă privirea şi, poate, încrederea doar către încoronarea artistului. Pătrunderea imaginarului în realitate, coexistenţa celor două planuri care, altădată, părea imposibilă fac parte, pesemne, din recuzita barocului.
Tabloul realizat de Jacopo Amigoni restabileşte rolul artei în epocă: transmite un ideal de frumuseţe şi conturează comuniunea şi comunicarea dintre om şi mitologic. În ceea ce priveşte tehnica picturală, se pot remarca nuanţele pastelate care îl înconjoară pe Farinelli şi nuanţele închise (culorile neutre) dedicate acestuia care conturează planul secund al tabloului. Culorile calde – roşu, albastru, roz – sunt o caracteristică a barocului. De asemenea, tot în spirit baroc este realizat portretul cântăreţului într-un mod expresiv, transmiţând, parcă, dincolo de pânză, importanţa unică a momentului încoronării sale. În spirit baroc scena poate fi văzută ca o parte din theatrum mundi. Mai mult, apariţia îngerilor este o trăsătură a rococoului.
Astfel, din Sala Italiană de la Muzeul Naţional de Artă a României, tabloul lui Jacopo Amigoni nu poate trece neobservat. Poartă în sine întrebarea „Vezi?“ şi îndemnul către o altfel de privire. Vizitatorul nu rămâne indiferent. Fără să ştie cum şi de ce, a devenit cititor de imagine într-un dialog al artelor şi al cuvintelor. Căci modul în care tabloul este realizat şi amestecul de culori încearcă să transmită un mesaj. Poate fi acela că tabloul poartă în sine, ca un tot autosuficient, empatia cititorului. Şi dacă ne văităm de dificultatea de a ne transmite propriile sentimente astăzi este şi pentru că nu am fost învăţaţi să o facem. Iar tabloul lui Jacopo Amigoni tocmai aceasta face: conduce cititorul în lumea lui. Şi comunică mai mult decât se poate vedea. Trebuie privit extrem de atent, căci nu se ştie niciodată câte cuvinte se vor găsi ascunse în spatele unei simple imagini.
