Destul de multă agitaţie pe aleile care duc spre sălile Teatrului Naţional, sâmbătă seara, în ultima zi a lunii februarie. Se aud frecvent tocuri şi se simt miresme felurite de parfumuri. Paltoane negre sau bleumarin nu ascund îndeajuns fustele în pliuri sau cămăşile cu gulere albe. Unii se grăbesc să ajungă la spectacol, alţii discută pe băncile din lemn, aşteptând să se formeze întregul grup. Teatrul Naţional este invadat de lumini blânde, uşile sunt larg deschise, iar până la intrarea în sală poţi surprinde toalete atent alese şi auzi cuvinte rostite în şoaptă sau întrebări legate de spectacol.
Dacă te apropii de Sala Mică, însă, o muzică puternică te uimeşte. Aici se joacă Ziua în care nu se cumpără nimic de Kim Atle Hansen, povestea unor tineri nemulţumiţi de valorile şi idealurile societăţii actuale, dornici să aibă un rol activ în schimbare. Regia îi aparţine lui Horia Suru. Nimic mai potrivit pentru un spectacol din 9G (Noua generaţie) decât să se adreseze tinerilor în limbajul şi ritmurile lor. Eşti invitat să te îndrepţi către locul tău, pe ritmurile unor mixuri house. Acolo, în sală, actorii stau pe nişte cuburi mari (scenografie, arh. Bogdan Costea), inscripţionate cu semne precum ?, + sau ?, aşezate unele peste altele, aşa încât să formeze un perete în spatele lor. Lateral stau agăţate de tavan astfel de cuburi lipite între ele, iar la mijlocul distanţei dintre acestea, un urs polar de pluş. În spatele ursului, dj-ul mixează din cabina lui mică. Actorii se mişcă pe cuburi în ritmul muzicii, în vreme ce imagini reale din societatea contemporană rulează pe panourile mari care îngrădesc scena în stânga şi în dreapta. Videoproiectarea lor are loc pe întregul perete de cuburi şi pe actori, sugerând amprenta societăţii actuale asupra vieţii indivizilor. Oprirea bruscă a muzicii este urmată de vocea rigidă care citeşte textul despre idealurile de frumuseţe ale societăţii noastre, text vizibil publicului-spectator pe panourile laterale. Actorii ies pe rând din scenă, arătându-şi dezgustul faţă de mesajul vocii.
Intră Petra (Ilinca Hărnuţ) în scenă. Ca jurnalist la ziar, ea îşi doreşte să informeze asupra consumerismului şi exploatării, dar mai ales să facă ceva. Împreună cu Andrei (Rolando Matsangos), merge să-şi vadă mama biologică. Femeia, oarbă şi vizibil exploatată la locul de muncă, este dată afară din caminul fabricii de pantaloni la care lucra. Furia Petrei este alimentată de acest fapt, aşa încât aceasta se entuziasmează de ideea lui Andrei de a pune bombe în magazinele de haine din mall, mişcare de protest împotriva sclaviei capitaliste.
Irina (Olivia Alexandra Niţă) şi Kati (Cristina Găvruş) vor cânta la un concert organizat în scopul salvării animalelor de încălzirea globală. La evenimentul din mall, intitulat Salvarea urşilor polari, vor fi prezenţi toţi colegii lor. Dacă Irina reprezintă idealul feminin de frumuseţe şi perfecţiune, Kati este sora tăcută, aflată întotdeauna în umbra Irinei. Repetiţiile pentru concert sunt un motiv de ceartă între cele două. Irina vrea să conducă totul şi să iasă în evidenţă, iar Kati se simte inferioară. Aceasta din urmă îşi propune să-şi cumpere haine noi, sexy, pentru a se ridica la nivelul Irinei. La magazinul de haine se întâlneşte cu Ana (Simona Cuciurianu), care îi aminteşte de alergia Irinei la alune.
Regizorul Horia Suru se joacă cu ritmurile şi cu convenţiile spre deliciul publicului.
Unul dintre cele mai amuzante momente ale piesei a fost transformarea rapidă a hainelor actorilor, aşa încât aceştia să devină bătrâni la un azil. Toma (Andrei Morariu) şi Petru (Emil Măndănac) sunt infirmierii de serviciu, nemulţumiţi de condiţiile de lucru. Ei decid să facă o grevă în faţa primăriei, cooptându-i şi pe bătrânii senili ai azilului. Dansul pe muzică house al vârstnicilor stârneşte la fel de multe râsete ca sloganurile de la grevă: Nu suntem prizonieri, Vrem respect! Cine pune plosca, atunci când corpul e defect?, Jos textila, sus pastila!, Babe demente vor medicamente! Mişcările pe ritmurile house şi strigătele entuziaste iau o pauză la auzul cuvintelor îngheţată la mall.
Fiecare dintre numeroasele personaje are probleme de adaptare la societate. Ana (Simona Cuciurianu) stă în pat şi se uită pe pereţi. Nu este urâtă şi nici proastă, dar nu reuşeşte să se integreze în societate. Face rost de o armă de la Andrei, cu care vrea să-i ucidă pe toţi ce-i ies în cale. În acţiunea sa de revoltă, îşi doreşte ca unul dintre gloanţe să aibă o destinaţie specială: Irina.
Firele narative, până acum separate, se împletesc şi se unifică în scena petrecută la mall. Dinamica evenimentelor surprinde criza alergică a Irinei după ce mănâncă sandvişul cu alune oferit de sora sa şi spitalizarea sa pentru traheoctomie, incendiul provocat de o lumânare care cade şi arde bannerul cu ursul polar, bomba aruncată de Andrei în magazinul cu haine, rănirea şi spitalizarea Petrei în urma setării incorecte a timer-ului bombei, eliberarea tuturor animalelor de la Pet Shop de către Kati, fuga Anei cu Andrei. Finalul aduce cu sine schimbări în viaţa personajelor. Irina nu mai vrea să depindă de bani şi decide să producă cele necesare existenţei la ferma bunicilor. Pe panourile laterale apare un font mare, alb pe negru: Schimbarea nu este niciodată plăcută.
Deşi în final lucrurile nu ies tocmai bine, tinerii merg pe principiul că este mai important să faci ceva, orice, decât să nu faci nimic. Orice schimbare porneşte de undeva.
Actorii joacă impecabil, fiind, totodată, şi naratorii poveştilor de viaţă ale personajelor pe care le reprezintă, reuşind să transmită întocmai mesajul piesei. Costumele (Anca Miron) sunt în concordanţă cu perioada evocată, iar efectele scenice depăşesc aşteptările ca atunci când, spre surprinderea publicului, peretele de cuburi se prăbuşeşte peste actori, la explozia bombei în mall. Fumul gri cuprinde întreaga sală, iar semnalul de alarmă invadează urechile spectatorilor.
Ziua în care nu se cumpără nimic este un spectacol despre tineri, ce funcţionează ca un îndemn către schimbarea de orice tip, cu sau fără aliaţi, cu sau fără resurse.
