Ajuns la ediţia a cincea, Festivalul de Jazz de la Ystad e considerat deja de către establishment-ul cultural autohton drept cea mai importantă manifestare de acest gen din Suedia. Judecând după ceea ce am constatat la faţa locului, estimarea e justificată. Timp de cinci zile, în vechiul port din extremitatea sudică a frumoasei ţări scandinave au evoluat numeroşi interpreţi, de la nume de referinţă ale scenei mondiale până la formaţii de adolescenţi şi chiar copii. Principalele concerte s-au ţinut pe scena Teatrului Municipal din Ystad, amplasat într-un graţios edificiu de la finele secolului al XIX-lea. Însă reprezentaţii atractive au avut loc şi la Muzeul de Artă, în parcuri, cafenele, săli de cinema sau în pavilioanele staţiunii balneare din învecinata „Pădure pe nisipuri”. (Apropo: am constatat cu surprindere că în august 2014 temperatura Mării Baltice depăşea cu şapte-opt grade media de abia 19-20 grade Celsius înregistrată de obicei în zona plajelor de lângă Lisabona).
De la bun început m-a frapat atmosfera de convivialitate ce avea să domnească pe parcursul întregului festival. Contrariind prejudecăţile referitoare la rigiditatea comportamentală a suedezilor, publicul s-a dovedit nu doar receptiv, ci şi… cald, întocmai ca în cvasitotalitatea contextelor similare de pe glob. Mi s-a reconfirmat astfel convingerea că jazzul poate fi la fel de persuasiv, indiferent de locul unde se cântă. Spre satisfacţia organizatorilor, practic toate concertele şi-au epuizat biletele. Celor aproximativ 30.000 de locuitori ai străvechii urbe li s-au adăugat numeroşi „turişti culturali”, veniţi special să asiste la festival. Evident, un asemenea succes ar fi fost de neconceput fără un program judicios elaborat. Aici cuvântul decisiv i-a aparţinut directorului artistic, Jan Lundgren, pianist marcant pe scena jazzistică a secolului XXI. Opţiunile sale estetice s-au distins prin echilibru şi bun gust. Voi încerca să sintetizez, mai jos, cele văzute şi ascultate în cadrul concertelor la care am reuşit să asist.
Joshua Redman Quartet este una dintre cele mai stabile formaţii din peisajul neo-bop american. Fiu al legendarului avangardist Dewey Redman, Joshua
(n. 1969) a avut o ascensiune rapidă, în anturajul „leilor tineri” de la finele se
colului trecut – Brad Mehldau, Mark Turner, Peter Bernstein, Roy Hargrove, Jordi Rossy. După cum au evoluat la Ystad, e clar că Joshua Redman & ai săi – Aaron Goldberg, pian, Reuben Rogers, contrabas şi Gregory Hutchinson, baterie – pot fi încadraţi printre „leii maturi” ai jazzului actual. De-a lungul anilor, cei patru şi-au constituit un apreciabil patrimoniu de compoziţii proprii, nutrite din tezaurul diverselor subspecii ale stilului bop. Piesele dezvoltă energie, îl captează pe ascultător prin sesizante întorsături de fraze, culminând în poante delicioase. Adeseori se produc acumulări de tensiune, urmate şi ele de rezolvări-surpriză. Tot acest arsenal de procedee se bazează pe (şi totodată stimulează) o interacţiune cvasitelepatică între interpreţi. Dincolo de impecabila prestaţie a saxofonistului-lider, contribuţiile partenerilor săi sunt în egală măsură notabile, demonstrând cât de mult a avansat noţiunea de cvartet de pe timpurile când instrumentul solistic făcea legea, iar secţia ritmică se mulţumea să-l acompanieze cuminte.
De altfel, exact aceeaşi concluzie s-a impus şi în cazul recitalului susţinut de Charles Lloyd New Quartet. La şaptezeci şi şase de ani, influentul lider continuă să impresioneze nu doar prin magnificenţa proprie – semnalată din start de timbrul aurit, precum foşnetul frunzelor târzii, extras din saxofon şi flaut –, dar şi prin exigenţa şi generozitatea cu care îşi selectează „complicii” mai tineri. Privindu-i în acţiune, mi-am amintit de inspiratele opţiuni ale lui Lloyd de la mijlocul anilor 1960, când descindea prin ţările din orbita sovietică (inclusiv pe la noi), promovând tineri precum Keith Jarrett sau Jack DeJohnette… Junii de acuma se numesc Gerald Clayton, pian, Joe Sanders, contrabas, Justin Brown, baterie. Dacă în recitalul antemenţionatului cvartet formatul era, în esenţă, cel al temei cu variaţiuni, cu piese de durată medie, în cazul lui Lloyd am ascultat lucrări extinse. Ele îmbrăcau forma unor suite pe care îmi permit să le numesc picareşti, datorită alternanţelor de dramatism şi de lirism epic. Caracterul predominant rămânea modalismul „spre toate azimuturile”, ce a marcat întreaga carieră a lui Lloyd. Nu pot ignora profunzimile rahmaninoviene ale solo-ului neacompaniat executat la pian de Clayton, continuat apoi pe fundalul contrabasului şi al bateriei, în sonorităţi aerate, purificate de noxe; de asemenea, esenţele de blues subliminal din pasaje de trio, aluzive la alt fenomenal octogenar – Ahmad Jamal –, cărora li s-a alăturat Charles Lloyd cu al său flauto dolce; solo-ul de baterie aluvionar al lui Justin Brown; bisul cu intonaţii imnic-religioase, asemenea unei rugăciuni terminate în suspin…
Alt personaj de referinţă al istoriei jazzului prezent la Ystad a fost Abdullah Ibrahim. Afirmat sub numele său real, Dollar Brand, în perioada imediat succesivă revoluţiei Free Jazz, iniţiate în 1960 de albumul omonim al dublului cvartet Ornette Coleman, pianistul a atins statutul de patriarh al jazzului din Africa de Sud (recunoscut, ca atare, prin invitarea sa la ceremonia de inaugurare a mandatului prezidenţial al lui Nelson Mandela). Aflat acuma în pragul celui de-al nouălea deceniu de viaţă, Ibrahim, alias Brand, ne-a propus la Ystad un fel de sinteză a propriei creaţii – o înşiruire de teme şi improvizaţii interpretate în tempo lent spre mediu, cu o mână stângă foarte discretă. Pentru un ascultător român, termenul de comparaţie familiar ar fi potpuriurile practicate de Harry Tavitian. În cele mai reuşite porţiuni, muzica astfel rezultată suna asemenea unor impromptu-uri chopiniene trecute prin filtrul lui Duke Ellington. Inevitabil, gândul mi s-a întors în timp la seminalul album de pian solo al lui Dollar Brand, anno 1965, unde el reuşea câteva memorabile reformulări de compoziţii ale Ducelui Jazzului. Păstrând metafora referitoare la Redman, aş zice că sud-africanul ni s-a înfăţişat asemenea unui leu ajuns în iarna existenţei sale. Din fericire, după suita-recital pe alocuri atinsă de astenie, la bis, Abdullah Ibrahim a cântat ca în zilele sale de glorie, încă o suită – de data asta, atent proporţionată –, cu jocuri înşelătoare de citate, invenţiuni şi fulgurante reminiscenţe (inclusiv din alt mare ellingtonian, Thelonious Monk).
Urmând prestaţiei camerale a pianistului sud-african, recitalul cvartetului american The John Scofield Uberjam Band s-a situat la polul opus al intensităţii sonore. Indubitabilele calităţi muzicale ale liderului au fost (auto)sabotate printr-un volum excesiv, cel puţin în condiţiile oferite de Teatrul din Ystad, cu a sa incintă oarecum asemănătoare ca dimensiuni cu Teatrul Thalia din Sibiu. În pofida sforţărilor evidente de a eluda rutina unui jazz-rock epigonic şi previzibil (îndeosebi prin adăugarea unei ghitare secunde, mânuite simultan cu sintetizatorul de către tânărul Avi Bortnick), repertoriul s-a dovedit trenant, iar mult aşteptatele solo-uri ale ex-colaboratorului lui Miles Davis, din anii 1982-85, eşuau repetitiv în tendinţa de a suplini prin stridenţă (?!) absenţa profunzimii. Impresia mea e că talentatul John Scofield a preferat o soluţie de coabitare cu dictatura sistemului comercial, din păcate defavorabilă pe termen lung propriei opere.
Un recital aparte ne-a oferit pianistul Jan Lundgren, pe care anul trecut îl admirasem la Festivalul Ethno-Jazz de la Chişinău, cu formaţia sa Mare Nostrum, alături de trompetistul italian Paolo Fresu din Italia şi de acordeonistul francez Richard Galliano. De data asta, Lundgren şi-a ales o secţie ritmică din Danemarca, alcătuită din redutabilii Jesper Lungaard, contrabas şi Alex Riel, baterie. Ca invitat special a apărut tânărul Gregoire Maret din Elveţia, la muzicuţă. Acesta din urmă îşi asumă deschis descendenţa din modelul trasat de belgianul Toots Thielemans, reuşind să atragă atenţia şi elogiile unui Stevie Wonder. De o certă versatilitate, Maret venea aureolat de colaborări cu Cassandra Wilson, Sting, Elton John, însă în contextul propus de Lundgard, demersul său a distonat printr-o anume monotonie, în contrast cu inventivitatea debordantă a celorlalţi trei muzicieni. Aflat deocamdată la debut, acest cvartet şi-a demonstrat potenţialul în emoţionanta baladă dedicată de Lundgren micuţei Alma, cu un solo demn de marea şcoală pianistică suedeză inaugurată de Jan Johansson (mort prematur, asemenea lui Richard Oschanitzky al nostru, după abia patru decenii de viaţă). La fel de convingătoare mi s-a părut şi exuberanta compoziţie Loveland, omagiu adus de Lundgren urbei în care trăieşte, Ystad, pe care a ridicat-o la rang de capitală a jazzului în Suedia. Dar punctul culminant al întregului recital a fost versiunea extrem de personală, densă, pregnantă, conferită de Jan Lundgren celebrei teme Round About Midnight de Thelonious Monk. Un motiv în plus de a-i asculta albumul solo All By Myself, înregistrat la Entourage Studios din Hollywood în 2014 şi editat de Fresh Sound Records, pe care figurează şi respectiva piesă.
Evoluţia cvintetului Enrico Rava Tribe la Ystad mă determină să consider formaţia italiană drept o serioasă candidată la titlul de jazz group of the year pentru proximul Down Beat Jazz Critics Poll (cel puţin asta va fi una dintre cele trei nominalizări pe care am dreptul să le propun, la fiecare categorie, ca membru al juriului). În pofida programării dincolo de miezul nopţii, formaţia s-a manifestat cu maximă energie. Epitetele ce îţi vin în minte ascultând-o sunt totodată superlative şi aproximative: muzicalitate, creativitate, spirit ludic, brianţă sonoră, rafinament stilistic… Materialul sonor e structurat în angrenaje de o năucitoare complexitate şi inventivitate. Diversele epoci ale istoriei jazzului transpar în captivante suite. Avanscena e dominată de Enrico Rava (trompetă) şi Gianluca Petrella (trombon). Atacul primului e patinat, ceva mai ezitant, dar foarte expresiv, pe când la al doilea emisia sonoră se produce intempestiv, stringent. Extrem de promiţător se manifestă junele Giovanni Guidi, practicând un pianism percusiv, cu linii abstracte şi dezvoltări tematice copleşitoare din care nu absentează rupturile interne. Guidi e capabil să dizloce o mişcare de grup cvasiexpresionistă, intervenind brusc printr-o cadenţă desprinsă din impresionismul pur, pentru ca revenirea la ansamblu să se producă în stil latino, de factură italiană, cum ar veni… tarantellizat. Pasaje melodice puternic conturate sunt „subminate” de ambiguităţi, cu inconturnabile aluzii la muzica lui Nino Rota. Am savurat, cu luminoase rememorări, reluarea unei teme de pe albumul The Plot, cu care Rava mă cucerise de la prima ascultare în urmă cu aproape patru decenii (fusese editat în 1976 la ECM, în compania lui John Abercrombie, ghitară, Palle Danielsson, bas şi Jon Christensen, baterie). Iar bisul de un ludic fellinian – parafrazând şlagărul Qizas, Quizas, Quizas – a fost un deliciu pentru toţi cei prezenţi. În privinţa fundamentului ritmic al grupului, acesta a beneficiat de eficacitatea realmente empatică a contrabasistului Gabriele Evangelista şi a bateristului Fabrizio Sferra.
Pe lângă antemenţionaţii colaboratori ai lui Lundgren, şcoala daneză a fost reprezentată la Ystad de vocalista Sinne Eeg. Născută în 1977, dânsa a reuşit să se impună la ea acasă, în pofida teribilei concurenţe din acest domeniu, şi dispune de calităţile vocale necesare (plus o prezenţă scenică… la înălţime), pentru o afirmare mai amplă. Versatilitatea cântăreţei şi coerenţa trio-ului de acompaniament, condus de un fervent adept al swing-ului – pianistul Jacob Christoffersen – au garantat succesul programului. În tot, o demonstraţie a felului cum muzicienii danezi ştiu să asimileze limbajul neoclasic al genului, pigmentându-l cu accente de show ce denotă un temperament aparte în familia scandinavă.
Gala finală de la Teatrul din Ystad a culminat cu fericita colaborare scenică dintre Bohuslän Big Band şi Jan Lundgren Trio, în formula actuală, cu Matthias Svensson la contrabas şi Zoltan Csorsz Jr. la baterie. Valorosul ansamblu de pe Coasta de Vest a Suediei a fost condus cu această ocazie de trompetistul, compozitorul şi aranjorul Bengt-Arne Wallin, activ pe scena patriei sale încă de la mijlocul anilor 1950. Repertoriul s-a axat în jurul sintagmei Swedish Folklore NOW! şi a cuprins prelucrări de o mare diversitate ale interesantului tezaur de melodii tradiţionale autohtone. Un rol similar doinei noastre e îndeplinit în etnomuzicologia suedeză de către un cântec popular cu accente nostalgice, numit visa, iar dintre dansuri am reţinut polska (omonimul suedez al polcăi). Explorări similare celor propuse de acest proiect fuseseră întreprinse încă de la începutul anilor 1960, când arhetipalul pianist Jan Johansson îşi lansase capodopera intitulată Jazz pa Svenska (Jazz pe suedeză). De altfel, una dintre piesele de pe acel album – Visa fran Järna – a fost reconfigurată cu această ocazie, într-un ravisant veşmânt postmodern, beneficiind de contribuţia plină de nerv a italianului naturalizat suedez Alberto Pinton, la clarinet-bas. El a fost doar unul dintre admirabilii instrumentişti ai big band-ului, ansamblu în care, pe lângă clasicele saxofoane, trompete şi tromboni, apăreau instrumente de coloratură precum tuba, flaute de diverse tipuri, clarinetul-bas, piculina, iar implicarea trio-ului condus de Lundgren a făcut ca pe scenă să cânte (uneori, simultan) trei basişti, doi pianişti şi doi baterişti. Intervenţiile lui Jan Lundgren au dat o turnură încă mai nuanţată peisajului sonor, oricum luxuriant, cu armoniile sale învăluitoare, iradiind dinspre teme către improvizaţii.
Distanţele dintre cele douăsprezece scene ale festivalului, multitudinea concertelor şi orarul lor (de dimineaţa până noaptea târziu) făceau imposibilă participarea la toate reprezentaţiile. Nu pot însă trece cu vederea şi alte importante prezenţe la acest festival: cvintetul trompetistului american Roy Hargrove, grupul Celestian Circle, al cunoscutei percuţioniste daneze Marilyn Mazur, pianista americană Diane Schuur, fadista portugheză Cristina Branco, francezii Anthony Caillet, Christophe Girard, Remi Panossian, Nicolas Gardel, Swedish Statesmen Jazz Group, sextetul saxofonistului suedez Fredrik Kronkvist, Afro Cuban Supreme, Jukka Perko Streamline Jazztet din Finlanda etc.
Ar mai fi un aspect, demn de emulat: nicăieri altundeva nu am văzut atât de mulţi voluntari. La parada finală am aflat că erau o sută douăzeci. Îi văzusem mişunând pretutindeni (cu maximă eficienţă), afabili, săritori, întotdeauna dispuşi să dea o mână de ajutor, de-a lungul zilelor şi nopţilor de festival. Se vede că preşedintele acestuia, Thomas Lantz, şi principalii săi asociaţi – dintre care am avut plăcerea să-i cunosc pe Bryan Ralph, Itta Johnson, Urban Nilmander – dispun de capacitatea rară de a transforma o asemenea ocazie jazzistică într-un eveniment cultural cu adânci implicaţii umane. Sincere felicitări!
