Gheorghe Doca, Eminescu. O perspectivă dialogică, vol. I-II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009;
„… Pe Eminescu, noi, poeţii tineri, / Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge” – scria realist şi premonitor într-un „cântec de pierzanie” tânărul poet Mihai Beniuc. Alături de preţuirea supremă, versurile lui Beniuc lasă loc şi inconfortului convieţuirii cu (în) umbra poetului naţional, inconfort pe care toate generaţiile din posteritatea eminesciană l-au resimţit, unele mai mult, altele mai puţin. Istoria e cunoscută: de la canonicul Grama şi eroarea fatală a lui Macedonski, detractorii lui Eminescu i-au însoţit, alături de cultul ce i-a fost dedicat, existenţa postumă.
Un nou asalt („asediu”?) asupra poetului naţional se dă şi după 1989. Asaltul vine din două direcţii. Prima, una mai primitivă şi, în fond, inocentă, priveşte mitul eminescian sub raportul ierarhic al întâietăţii (regalităţii) poetului naţional: tinerii, în special, se simt frustraţi de întâietatea lui Eminescu, nutrind temerea, falsă, că la umbra copacilor falnici nu mai creşte nici iarba. L-au „atacat” pe Eminescu în proiecţia lui fizică („e păros”, trăia „promiscuu”, „se spăla rar”), făcându-i, pe urmele lăsate de unii contemporani, un portret dilematic şi dizgraţios. Totodată, pe urmele lui Lovinescu despre Caragiale, au invocat „caducitatea” operei din pricina conjuncturii şi a contextului, radical schimbate. Altă prostie: actualitatea lui Eminescu nu e conjuncturală. Mai perfidă şi cu şanse sporite de victorie, momentană, este atacarea lui Eminescu dinspre prodigioasa lui operă gazetărească şi publicistică, plină de idei „incorecte politic” conform mentalităţii de tip extremist venite de peste Ocean şi din alte locuri: „incorect politic”, Eminescu discriminează violent, e naţionalist şi „huligan” antisemit, cum susţinuse vehement, spre sfârşitul anilor ’80, Moses Rosen. Poate concertate, încercările de eliminare a lui Eminescu din proiectul spiritual naţional primesc sprijinul unei părţi a elitei, snoabe şi cosmopolite, pretinzând alinierea subalternă la o nouă viziune, „europenistă”. Critici importanţi propun „uitarea”, temporară, a mitului naţional, lăsarea la o parte a publicisticii filozofice şi politice, precum şi „ofilirea” unor capodopere precum Luceafărul. E de observat şi declinul acut al „eminescologiei”. Unii descoperă „un nou Eminescu”, nu, ca Iorga, în lada (tezaurul!) cu manuscrise, ci în producţia lui „ludică” şi cu inflexiuni „pornografice” şi-l editează, după Perpessicius, exclusiv sub această „nouă” înfăţişare: ludic şi cam deşuchiat. Posteritatea lui e răscolită în cheie neagră de scenariul conspiraţiei şi al „complotului anti-eminescian” pus la cale şi dirijat din umbră de Maiorescu şi ai lui. „Complotul” nu s-a stins nici după moartea „complotistului” Maiorescu: N. Iorga, G. Călinescu şi alţi mari sau importanţi biografi, critici şi istorici literari sunt vinovaţi pentru că n-au luat în serios mărturia unui martor ocular (venită la peste 25 de ani după decesul poetului), care martor (un frizer) a pretins că Eminescu a sucombat lovit în cap cu un pietroi de un „nebun” ş.a.m.d. Un raft întreg de cărţi poliţiste „documentează” cu acribie detectivistică demnă de o cauză cu mult mai înaltă modul cum o mână de „complotişti”, nume mari ale culturii române, au pus la cale asasinarea civică, morală şi fizică a lui M. Eminescu, ziarist „nebun” de legat şi periculos pentru securitatea ţării Româneşti, în context sud-est-european: nebunia conspiraţiei şi a complotului e un vechi complex reanimat catastrofal de evenimentele din decembrie 1989. Un „nou Eminescu”, poetul naţional, nefrecventabil, zace de mult şi în „debaraua” lui H.R.P. Peste toate survine criza reală a eminescologiei, care constă în intrarea ei în cercetări de „nişă”, într-o distribuţie de preocupări ce vădesc specializarea îngustă în direcţii necesarmente utile, dar în care nu se mai întrevede factorul unificator şi de sinteză în cercetarea şi promovarea (da, „promovarea”!) operei lui Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii române”. Avem şi vom avea în acest fel un Eminescu „îmbucătăţit”, greu de restituit integral şi redat lui însuşi, cum îşi dorea (implora!) poetul într-una din capodoperele sale. În aceste condiţii şi pe fondul acestei situaţii dezechilibrate vin, cu un aer insolit, cercetările şi lucrările ample, documentate şi cu o privire totalizatoare ale eminentului filolog Gheorghe Doca. Importanţa (şi semnificaţia) lor poate fi sesizată şi măsurată luând în considerare şi contextul schiţat mai sus. Gheorghe Doca reciteşte integral opera lirică a lui Eminescu şi, fără a fi robul specializării înguste, îi propune cititorului relativ „înstrăinat” de poezia lui Eminescu o nouă lectură, intensă şi complementară. Cu remarcabil bun-simţ, Gheorghe Doca nu-şi arogă pretenţia de „eminescolog”, ci pe aceea mai modestă de cititor nesăţios şi neîntrerupt al poetului naţional şi pentru care, potrivit propriei sale declaraţii dintr-o importantă carte anterioară, „Eminescu n-a fost <…> un obiect de studiu, ci o fiinţă aievea. M-am simţit îngăduit, postum, de el, undeva, în preajma-i. Ecouri ale acelor trăiri empatice mă urmăresc în continuare şi, probabil, nu se vor şterge niciodată”. Continuarea despre care vorbeşte filologul Gheorghe Doca este tocmai această nouă lectură completă a operei lui Mihai Eminescu, lectură făcută sub unghiul unei teorii şi metode de o noutate pe cât de frapantă, tot pe atât de certă, acreditată în ştiinţa românească, între alţii, de ilustrul matematician umanist Solomon Marcus. Pusă „în oglinda fractalităţii”, după oglinda „dialogismului” din cealaltă lectură întinsă pe mulţi ani a filologului, poezia eminesciană, de o prospeţime eternă, ni se prezintă într-o analiză ce emană noi lumini ale unei opere vaste şi adânci, etern deschise generaţiilor şi lumilor ce vin. În dezacord implicit cu susţinătorii „învechirii” fatale a marilor scriitori numiţi „clasici” şi, mai nou, „canonici”, Gheorghe Doca pare a citi şi reciti întruna opera poetului naţional fără a-i sesiza ori găsi „vetusteţea” factice, „datarea” ori adumbrirea timpului ce a trecut peste ea: o operă rămasă vie şi proaspătă, operă deschisă – după ideea şi formula inspirată a lui Umberto Eco – tuturor privirilor, mentalităţilor şi „teoriilor, oricât de noi şi moderne ale celor ce vin, inclusiv ale cititorilor din acest veac electronic bântuiţi de teorii ale „haosului” şi altele ca acestea. Noua lectură a lui Gheorghe Doca nu este atinsă de melancolia mohorâtă ori tristeţea cenuşie a existenţei în umbra lucrurilor ce pier: cărturărească, ea nu este deloc o lectură plictisită de câte ştie, copleşită şi apăsată pedant de volumul şi importanţa întinsei ştiinţe acumulate şi împărtăşite cititorului cu degetul în ochi, ci o lectură empatică şi bucuroasă, subtilă şi vie, plină de încrederea luminoasă în steaua lui Eminescu şi în opera lui „deschisă” în continuare nesfârşitului şir de cititori ce vor urma, căci, la rându-i, acest mare şi fidel cititor-filolog erudit, la curent cu progresul ştiinţei în domeniul lui şi curios de multe altele, rămâne solidar cu destinatarul, şi aliat al visatului cititor de obşte pe care-l întruchipează strălucit şi a cărui vocaţie latentă de a citi vrea s-o pună la lucru dinamizând-o. Fiindcă, nu în ultimul rând, deşi construită în jurul unei „gândiri genuin fractalice” a lui Eminescu, lucrarea lui
Gh. Doca, având o însemnată funcţiune pedagogic-educativă, este şi o preţioasă antologie elocventă din opera poetului naţional (îndeosebi din postume) oferit şi astfel, par lui-même, destinatarilor săi de drept. În fine, caracterul complex, complet şi definitoriu în care Eminescu însuşi e înfăţişat, în viziunea lui Gheorghe Doca reia şi documentează dintr-un unghi inedit cel mai complet portret, neîntrecut, al geniului românesc, aparţinându-i lui G. Ibrăileanu: „Eminescu a fost – scria marele critic al Vieţii Româneşti – un organism complet. A avut totul, toată gama senzaţiilor, imaginaţia completă, inteligenţa înaltă. El a concentrat în sine vârstele omenirii şi vârstele omului. Emotiv şi imaginativ ca un primitiv, naiv şi curios ca un copil – nou în faţa universului el a fost în acelaşi timp înarmat de cunoştinţi ca un învăţat şi abstractor de idei ca un metafizician”
(G. Ibrăileanu, „Mihail Eminescu”, în Scriitori români şi străini). Cel ce a concentrat în sine vârstele omenirii şi vârstele omului trece, în noua carte a lui Gheorghe Doca, printr-o „vârstă genuin fractalică”, aşa cum le va purta şi pe cele ce vor veni: cartea lui este una din nesfârşitul şir al „vârstelor” lui Eminescu. Cititorii îmbătrânesc şi mor, Eminescu îşi sporeşte vârstele rămânând mereu tânăr, nemuritor şi rece.