Cataclismul politic petrecut în vara aceasta în România este, oricât ne-ar face placere sa credem contrariul, un simptom si nu o exceptie. Suspendarea presedintelui, înlocuirea ombudsmanului, substituirea celor doi sefi ai camerelor Parlamentului, organizarea referendumului, reactia masiva si partizana a unor institutii mediatice occidentale de prestigiu, presiunea diferitelor instante si a unor lideri UE, interventia fatisa a ambasadorului american, apoi a asistentului secretarului de stat Hillary Clinton etc. – toate acestea au oferit prilejul unei devoalari ca la carte. Devoalare a ce, veti întreba?
Ei bine, a situatiei existente în lumea occidentala, o lume ce abia de mai gâfâie în urma crizei economice si financiare pe care singura a generat-o si pe care tot singura o globalizeaza. De fapt, pentru mai multa precizie, trebuie spus ca nu Occidentul in corpore este responsabil pentru dezastrul mondializat, ci ideologia si politicile aflate la putere de mai bine de sapte ani.
Partidul Popular European, cu diferitele sale componente nationale, fie ele crestin-democrate, conservatoare, nationaliste etc., a cautionat o noua viziune asupra politicii europene, strâns legata de o suspecta reverenta în fata capitalului speculativ al marii finante. La rigoare, în Europa s-a întâmplat ceea ce Statele Unite traisera ceva mai devreme, cu deosebire ca între republicani si democrati diferentele ideologice sunt mai mici decât cele între centrul-stânga si centrul-dreapta de pe vechiul continent, fapt oglindit si în delirantele politici financiare ale administratiilor Clinton (al doilea mandat) si Bush jr.
Destramarea statului social, retragerea vadita a acestuia din politicile publice, întoarcerea atentiei institutiilor guvernamentale de la grija pentru cetatean catre promovarea minimei interventii, cultul exceptionalismului pietei libere, celebrarea initiativei private în domenii în care aceasta nu are ce cauta (sau nu în masura clamata de noii vizionari) au fost comportamente dirijate, sistematice si radicale. Criza mondiala, iscata ca o disfunctie structurala a sistemului capitalist, a relevat falimentul acestei ideologii si a seturilor sale de politici publice. De altminteri, este pur si simplu de neînteles cum de a fost posibil ca, dupa prabusirea „lagarului socialist“, ramas singur ca sistem economic mondial, capitalismul sa participe la o cursa solitara pe care sa o piarda glorios! Iar solutiile sale? Singura metoda de lupta contra efectelor crizei a fost promovarea unei austeritati dure si nedrepte, care nu a rezolvat nimic, ci dimpotriva, adâncind disfunctiile mecanismelor de functionare ale statelor membre UE (cazul american merita o discutie aparte ce nu îsi are locul aici), a contribuit la sporirea faliei dintre bogatii si saracii continentului. Europa s-a africanizat…
Ca natiunile vor respinge, mai devreme sau mai târziu, aceste initiative populare, era un fapt de evidenta. Si nu e vorba doar despre greci, români, slovaci sau despre natiunile sudice si latine, despre care se spune cu dispret ca „nu muncesc, ci stau cu mâna întinsa“ – într-o formula care daca nu ar fi tâmpa, cu siguranta ca ar fi de o ticalosie exemplara. Pretutindeni în Europa, de la Stockholm la Londra, de la Berlin la Haga, cetatenii realizeaza ca au fost înselati, ca popularii au fost tovarasi de drum ai finantistilor care au generat criza, iar astazi ei încearca sa rezolve imensele probleme economice obligându-i pe reprezentantii middle class sa subventioneze o viziune politica si financiara falimentara. Scrutinele din 2012, ca si cele care vor veni peste un an, este probabil sa arate ca vointa natiunilor nu suspina dupa austeritate, ci dupa siguranta sociala, iar melancolia lor nu se orienteaza în functie de slabiciunea statului, ci de taria si prezenta acestuia în societate.
Dar sa revenim la cazul românesc. Unul atipic si totusi tipic. Atipic, pentru ca, orice s-ar spune, este insolita, chiar daca perfect constitutionala, suspendarea presedintelui. Tipic, pentru ca, potrivit starilor de spirit si comportamentelor consacrate de PPE, interventia interna, daca interesele partinice transnationale o cer, s-a bucurat de o logica în perfect acord cu statutul, obiectivele si fantasmele popularilor europeni: conservarea puterii cu orice pret. Desigur, la Berlin sau la Londra, acest pret este mai mic si mai discret, dar la Bucuresti, oras aflat la Portile Orientului, este posibil orice, inclusiv ignorarea, cu legea în mâna, a vointei unei majoritati concludente a corpului electoral.
Presedintele în exercitiu trebuia mentinut cu orice pret în functie, chiar daca asta a însemnat denaturarea sensurilor formulei „lovitura de stat“, impunerea unui prag de participare electorala inexistent în momentul alegerii presedintelui si dispretuirea vointei unui electorat satul de varianta româneasca a politicilor populare de austeritate si restrângere a statului social. Democratie, adevar mediatic, discurs nealterat de dublul standard, respectarea suveranitatii nationale? Cuvinte frumoase, însa bune sa fie ignorate de catre înaltii oficiali de la Bruxelles. Acestia aveau nevoie în Consiliul European de votul neconditionat al popularului cu resedinta temporara la Palatul Cotroceni, deci scopul scuza mijloacele. Cine ce treaba are?
Morala: nimic nu e vesnic. Iar politica este ultima scena pe care s-ar putea imagina o piesa de teatru având ca eroina eternitatea. Prin urmare, popularii europeni depind imens de alegerile ce vor avea loc la anul în Germania. Daca Merkel va fi debarcata, iar social-democratii vor cuceri Bundestagul, atunci vara de la Bucuresti va deveni o amintire urâta. La fel ca si aceste jalnice figuri de dregatori UE, ca Barroso, van Rompuy, Reding etc. Despre replicile lor dâmbovitene nici nu se cade a vorbi. Nu merita, caci ceea ce se îndeparteaza de centru nu are nimic de-a face cu un miros diafan. Dimpotriva.