Valentin Lipatti

Generatia care a trecut prin racorile Razboiului Rece înca îsi mai aduce aminte de un eveniment capital al anilor ’70: Conferinta pentru securitate si cooperare în Europa. Daca l-am mai pretui ar trebui sa-l aniversam la fiecare 1 august, data încununarii cu succes a acesteia prin semnarea, la Helsinki, a Actului final. Pregatita si finalizata între 1972-1975, Conferinta pentru securitate si cooperare a fost la fel de necesara ca si Congresele de la Viena, din 1814/15, sau Berlin, din 1878, care au fixat, pentru un timp, conditiile pacii pe continent. Diplomatii si plenipotentiarii au calmat evolutiile tot mai belicoase si au oferit sefilor de stat si de guvern din Europa, Statele Unite si Canada posibilitatea sa adopte un document de valoare istorica. În acele împrejurari, România s-a facut remarcata pentru impunerea principiului tratamentului egal al statelor, indiferent de marimea lor. Între marii negociatori ai Pacii de la Helsinki s-a aflat si ambasadorul Valentin Lipatti. Îi consacru rândurile de mai jos cu convingerea ca el a contribuit la refacerea numelui bun de tara al României.

Descendent al unei familii cu stare, Valentin Lipatti, nascut la 26 martie 1923, îsi face studiile la Paris si Bucuresti si, dupa o cariera didactica universitara si una scriitoriceasca, ambele prodigioase, în 1964 intra în diplomatie. El parasise conditia boiereasca a familiei sale, conacul, mosia si casa de târgoveti din Bucuresti pentru a trai într-un univers paralel cu al familiei ramase în Elvetia. Pentru multi a fost o alegere ciudata. Fratele lui, Dinu, firav si bolnavicios, talent înnascut, a fost atras de arta devenind pianist de geniu. Valentin, atletul cu chip de Discobol, a fost tentat de teatru – chiar a urmat doi ani la Conservatorul din Paris –, dar va alege cariera universitara. Nici aceasta nu se va dovedi, pâna la urma, potrivita cu firea lui. Odata intrat în diplomatie, lui Valentin nu-i mai trebuia decât o simpla ocazie pentru a-si valorifica talentul înnascut de negociator. Doua cariere paralele. Dinu, un rasfatat al saloanelor si al salilor de concerte, Valentin, un redutabil luptator în transeele politice ale Europei, cum singur se defineste. Primul, artist indiferent la politica, al doilea, intelectual educat în  adolescenta si tinerete în ambianta Parisului, atras de ideile în actiune (iata o posibila definitie a politicii) ale stângii franceze. Cu putin înainte de a parasi lumea de aici, a tinut sa se confeseze: a fost si va muri un intelectual de moda franceza, adica de stânga. O marturisire asemanatoare o facea si Camus, pe care Valentin Lipatti l-a cunoscut, cred, doar din lecturi: „Je mourrai à gauche, malgré elle, malgré moi“.
În România comunista, cartea lui de vizita era, ca a multor intelectuali dupa razboi, de om greu asimilabil în sistem. Tradusese în româna din Molière, Hugo, Beaumarchais, Balzac, Louis Aragon, Jean Anouilh, Paul Vilar, realizase un volum „Teatrul francez contemporan“ iar din literatura româna tradusese în franceza opera lui Caragiale si romanul, „Rascoala“ al lui Rebreanu. Publicase, „Montesquieu, gânditor iluminist“, „Le Dix-huitieme siècle français“ si doua manuale de limba franceza. Spre deosebire de alti carturari care au murit în puscariile politice în anii ’50, el a fost ceva mai „norocos“: s-a salvat descarcând cartofi prin garile din Bucuresti. Studiile la Paris, pe de o parte, si întâlnirea cu Mihail Ralea îl ajuta sa iasa din conditia de „proletar cu carte“ si sa ocupe functia de secretar al Comisiei nationale române pentru UNESCO.
Odata cu venirea la conducerea Ministerului de Externe a Anei Pauker, în noiembrie 1948, diplomatia româneasca fusese acaparata de  ilegalisti, criteriul de selectie devenind exclusiv fidelitatea fata de partidul care urma sa se instaleze la putere foarte curând. Au fost mici exceptii, când regimul comunist a recurs la intelectuali pentru posturile de ambasadori: Mihail Ralea la Washington, Tudor Vianu la Belgrad, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara. Desprinderea de Moscova din anii 60 si orientarea nationala a politicii României le-au redeschis intelectualilor români portile diplomatiei. Aceasta este perioada în care Valentin Lipatti îsi începe cariera diplomatica. Francofon prin instructie si educatie, francofil în traditia românilor cu scoala la Paris, el va fi numit în 1965 delegat permanent al României la Organizatia pentru Educatie, Stiinta si Cultura – UNESCO, pozitie din care, pentru prestigiul pe care si l-a câstigat rapid, va fi ales, în 1976-1980, membru si apoi vicepresedinte al Consiliului Executiv al acestui forum universal. Etapa cea mai prodigioasa a carierei lui diplomatice se va dovedi cea de negociator sef al României la Conferinta de la Helsinki si sef al delegatiilor României la reuniunile care au urmat acesteia pâna când, dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice,  Acordul final va fi considerat caduc si inoperant pentru evolutiile de pe continent.
Ma opresc la un episod din timpul negocierilor la Helsinki elocvent pentru taria convingerilor lui Lipatti. În „Los Angeles Times“ din 27 iunie 1975, un ziarist american publica un amplu articol consacrat exclusiv lui, din care reproduc un scurt paragraf: „Un diplomat curajos de dincolo de Cortina de fier i-a facut pe rusi sa scrâsneasca din dinti… România a luptat mai puternic chiar decât puterile apusene pentru acordul Conferintei pentru securitate cu privire la notificarea prealabila a manevrelor militare la 150 de mile departare de orice frontiera europeana. Statele Unite nu erau deosebit de interesate în legatura cu aceasta problema, posedând metode de detectie prin satelit pentru supravegherea miscarilor militare. Pentru români însa, acest lucru era cel putin o forma de protectie împotriva unei „a doua Praga“ din partea aliatului sovietic“ (Valentin Lipatti, „În transeele Europei“, 1993). Acelasi ziarist noteaza: „un diplomat strain afirma ca Lipatti a mers atât de departe încât l-a dojenit odata, mai în gluma, mai în serios, într-o discutie particulara. El i-a spus ceva de genul: «Nu sunteti îngrijorat ca va veti trezi în fata unui pluton de executie când va veti întoarce acasa, dupa felul în care i-ati împuns mereu pe rusi aici?»“ (ibid.). Nu, Lipatti nu era timorat.
Ramâne de înteles corect preferinta politica a lui Valentin Lipatti. Ca om de stânga el nu are nici o datorie fata de Marx si Engels. În anii ideologiei staliniste, conferentiar la Facultatea de Limbi romanice si clasice la Universitatea Bucuresti, el a ales sa traduca si sa publice „Montesquieu, gânditor iluminist“ si „Valori franceze“ (1955). Nu a fost si nu putea fi un militant comunist de extractie dogmatica, un proletar care îndeamna masele la câstigarea puterii politice. Nimic din biografia lui nu-l recomanda pentru un rol de activist. Se misca liber în lumea ideilor politice asa cum se misca dezinvolt si elegant în lumea elitelor intelectuale. Ramasese ceea ce fusese: un burghez sau mai degraba, un boier valah crescut în saloanele pariziene.  Era un iscoditor si, dupa cum marturiseste în „Strada Povernei, 2366“ placerile lumii nu i-au fost indiferente. Se amuza pe seama originii lui grecesti, probabil nu foarte îndepartate, si spunea ca numele lui poate fi si Levantin Vipatti. Venea destul de des la Bucuresti pentru a analiza cu ministrul de Externe George Macovescu evolutiile negocierilor la Helsinki. Avea un dar de a face portretul unui personaj pornind de la ticuri lamuritoare pentru idei. Unele dintre acestea le-am regasit în jurnalul lui de negociator. „Delegatia Statelor Unite ale Americii era condusa de ambasadorul Arthur Goldberg, iar cea a Uniunii Sovietice de ambasadorul Iuri Vorontov, doi oameni cu reale însusiri, dar facuti parca nici sa poata, nici sa vrea sa se înteleaga. Goldberg era tipul pitoresc al avocatului palavragiu, pe care-l întâlnesti adesea în filmele americane. Îl poreclisem „Donald Ratoiul“ din pricina mersului pendulat si a comportamentului sau galagios ori de câte ori se lauda cu ispravile sale. Vorontov era, dimpotriva, o fire masurata si închisa. Privirea inteligenta si ironica nu-i trada niciodata gândurile. Îi spuneam „Ocna“. (În transeele Europei). O explicatie: convenise cu ministrul Macovescu un mod de a vorbi „flecar“ la telefon pentru a relata probleme urgente, iar poreclele aveau rostul lor în aceasta întelegere. Hazul facea parte din natura lui. L-am auzit amuzându-se pe seama trucului la care recursese pentru a scapa de capcanele ce i se întindeau prin obligatia de a-si scrie frecvent autobiografia. „Stiam ca asteptau o inadvertenta în scris, îi spunea lui Macovescu; ca sa preîntâmpin posibila eroare, mi-am facut o copie dupa autobiografie pe care o re-scriam fara nici o modificare“. Prin extrapolare, gluma trimitea la una dintre tehnicile de rezistenta care îi permiteau sa ramâna în limitele mandatului. În felul aparent amuzant, vorbea de truda lui de a-si convinge partenerii de negocieri sa accepte propunerile românesti pentru definirea conceptului de cooperare si securitate în Europa. El este unul dintre cei carora europenii le datoreaza, în buna parte, limpezirea principiilor de cooperare în Europa. Împreuna cu batalia pentru impunerea principiului unanimitatii – calea de a stopa tentatiile dictatoriale ale marilor puteri – convenirea conceptului de cooperare si securitate europeana ramâne una dintre victoriile semnificative ale diplomatiei românesti din anii ’70. În cartea  sa, În transeele Europei, Lipatti scrie : „Stilul negocierii trebuie sa îmbine fermitatea cu flexibilitatea. A nu ceda în problemele esentiale, a face, când e nevoie, concesii care sa nu prejudicieze pozitiile de principiu si interesele de fond reprezinta partea cea mai grea a muncii de negociere, în masura în care trebuie sa stii sa cedezi cât mai putin si numai la momentul potrivit“. Lânga Titulescu, cel care a dominat Societatea Natiunilor prin impunerea fortei dreptului, alaturi de Gafencu, cel care l-a înfruntat pe Molotov la Kremlin, Valentin Lipatti este românul care a contribuit esential la impunerea principiilor de cooperare între statele europene în conditiile Razboiului Rece. „Când vorbeste Lipatti, delegatii asculta“ scria în „Time Marsh Clark“.
Pastrez printre scrisorile mele de pret una în care Lipatti vorbeste despre boala care l-a tintuit în fotoliu în ultimii ani ai vietii. Reproduc doar o parte care prezinta interes pentru biografii lui. „Bucuresti, 31 august 1997 …Despre mine, ce sa-ti spun? La sfârsitul Conferintei de la Helsinki, am contractat, prin 1975, o boala cumplita – o scleroza în placi (multiple sclerosis), o boala a maduvii care mi-a afectat treptat mersul. În prezent sunt un handicapat neuromotor, care sta mai tot timpul în pat nemaiputând sa mearga. Asa ca, din globe-trotter diplomatic am ajuns ultimul român cu domiciliul obligatoriu… Providenta nu mi-a rezervat un sfârsit de existenta prea vesel…“.
Valentin Lipatti moare la 25 martie 1999. Daca ar fi trait, m-as fi bucurat sa-i duc o floare la aniversarea a 90 de ani.