Deunazi, un bun prieten mi-a reprosat ca editorialele pe care le public aici, in „Cultura“, sunt prea triste si ca, uneori, ma cam repet. Sigur, n-am nici un motiv sa-l contrazic, mai ales ca mi-au mai spus-o si altii, dar când vine vorba de societatea noastra, de politica noastra tot mai primitiva, nimeni nu-mi da niciodata macar un singur motiv de optimism. Desi pentru dureri si spaime ai toate cuvintele, dar foarte putine pentru bucurii, as fi facut imposibilul sa le gasesc pe cele capabile sa exprime cât mai bine aceste trairi.
Din pacate, in editorialele mele nu mi-am propus sa fac literatura, ci sa scriu ce vad, ce simt si ce cred despre societatea româneasca, despre semenii mei si despre ideile acestui moment. Nu urmaresc nimic, nu cer nici o functie, nici o recompensa materiala, nu astept aplauze sau felicitari si nici nu pretind nimanui sa ma urmeze. Sunt convins insa ca mâine, când lumea se va trezi, daca nu cumva are de gând sa se sinucida din prostie, lasitate sau frica, nu mi se va putea reprosa ca nu am spus ceea ce trebuia si nici macar ca nu am pus virgulele acolo unde le era locul. In aceasta ordine de idei, am suficiente motive sa sustin ca, deocamdata, nu mi-am pierdut nici memoria, nici luciditatea, astfel ca stiu prea bine ca uneori sunt obligat sa ma repet. Dar nu e vina mea, ci a realitatii, a climatului de la noi. „In România, spunea cu putin timp in urma un senator, nimeni nu mai crede in politica, in principii si in loialitate“. Intr-un asemenea context, de doua decenii, jocul national preferat, si incurajat, este cine va ocupa postul X si cine va fi dat afara, joc desfasurat zilnic, fara pauze, in fata opiniei publice, la toate televiziunile. Aici, „oamenii politici“ si cei din suitele lor – stiute si nestiute – isi expun la vedere mizeria morala si intelectuala precum odinioara, in filmele neorealiste italiene, lenjeria intima: in curte, pe garduri, in balcoane, la geamuri, oriunde, numai sa fie vazute. Din nefericire, nu intotdeauna unde e cultura, este si nici rusine. Exista nu putine momente in care nerusinarea este elementul predominant al aerului unor epoci triste, cum este si cea in care ne aflam. Sunt constient ca ma repet din nou, dar mi-e frica sa nu ne intoarcem de unde am plecat, insa pe alt drum. Si in acesti ani, exact ca in cei zisi de trista amintire, a fost deturnat sensul unor cuvinte fundamentale caci, nu stiu cum se face, dar mi se pare din ce in ce mai greu de contestat faptul ca, la noi, s-a rasturnat carul cu utopisti si oameni providentiali. Raposatul ne plimba spre „cele mai inalte culmi ale socia-lismului si comunismului“. Se subintelege, nu avea nici o idee cum vor fi aratand aceste culmi, altfel ne-ar fi comunicat si noua, dar cu cât eram mai umiliti si mai flamânziti, cu atât mai frecvent ni se propuneau acele utopice culmi salvatoare. Astazi, ni se flutura ideea modernizarii tarii care, fireste, este necesara. Dar in afara de niste legi improvizate, fuserite in buna traditie dâmboviteana, facute fiindca ne-a obligat adevaratul nostru guvern – Fondul Monetar International –, care a descoperit intr-o saptamâna ce nevoi avem (ceea ce guvernul actual n-a aflat de când e el), modernizarea ramâne o vorba goala. Mai inainte de a ne moderniza insa cu atâta vâlva ar fi, in sfârsit, momentul sa ne intrebam daca am ajuns cu ambele picioare in secolul 20. O alta intrebare, inevitabila si ea, ar fi in legatura cu capitala scumpei noastre patrii.
Periferia necanalizata, strazi care nu s-au despartit de epoca fanariota, obiceiuri si practici inghetate in acele indepartate timpuri ne arata mai mult decât limpede unde suntem cu adevarat. Chiar si in privinta moravurilor. Caci pe Dâmbovita, iobagia pare si astazi, in februarie 2010, o stare naturala. Premierul Boc, de exemplu, le spunea senatorilor cum ii va desfiinta, si cei din „partidul“ sau il ascultau resemnati. Spre deosebire de acestia, pâna si iobagii, la vremea lor, mai dadeau semne de nesupunere, iar uneori s-au revoltat de-a binelea. In ce directie, asadar, ne duce stapânirea nu e greu de ghicit. Iar pentru ca vorbeam de veacuri indepartate, e greu sa facem abstractie de drumuri si de mentalitati: in loc sa construiasca sosele, autostrazi, autoritatile numara, la propriu, gropile. In rest, sate neelectrificate, locuinte de ev mediu, scoli inchise, biblioteci desfiintate, valori fugarite din tara si tot mai numerosi analfabeti pe masura ce secolul inainteaza. „Sanatatea, educatia si cultura sunt la nivelul anilor ‘70“, scrie un ziar elvetian, dar, in multe privinte, observatia mi se pare destul de generoasa. Cu manierele politice parem uitati in anii comunismului primitiv de dupa ultimul razboi. Datorita inteleptilor neamului, producem valori care pleaca din tara alungate de niste legi imbecile, altele se pierd si mor in climatul de la noi, si numeroase nulitati ajung prea usor, practic fara nici o piedica, sa ne conduca, mai ales ca oferta este foarte limitata: intre corupti si incapabili. Mai demult, cum spunea Camil Petrescu, produceam grâu, petrol si eseisti. Si parca era, totusi, mai bine. Sigur, sunt constient ca iarasi ma repet. Exigentul meu prieten mi-a mai atras atentia ca ar fi bine sa ma vaicaresc mai putin deoarece avem ce am votat. Se subintelege, nu am cum sa-l contrazic. Totusi, inainte de a se experimenta pe noi si modernizarea – dupa ce a trebuit sa suportam socialismul –, as vrea sa sper ca vom ajunge in fine macar in secolul 20.