Sari la conținut
Autor: NICOLAE CONSTANTINESCU
Apărut în nr. 260

Urmariti, urmasi, urmari…

    Rar mi-a fost dat sa citesc, in vremea din urma, o carte mai pasionanta, mai captivanta si mai trista, in acelasi timp, decât aceasta reconstituire a vietii unei familii de intelectuali români din Bucurestii anilor 1948-1950 realizata de Sanda Golopentia „Viata noastra cea de toate zilele“, Editura Curtea Veche, 2009, 422 p., Seria  „Actual“. Colectie coordonata de Doina Jela) care transcrie, cu o fidelitate de etnolog /dialectolog, notele informative, de fapt rapoartele de filaj, ca si inregistrarile convorbirilor telefonice din perioada 20 octombrie 1949 – 19 ianuarie 1950,   intocmite de agenti ai Securitatii, tatalui sau, sociologul Anton Golopentia, la vremea respectiva director al Institutului Central de Statistica, apoi somer. Sigur, daca s-ar fi limitat la transcrierea, cu greselile de ortografie inerente si notarea eronata a unor nume proprii, a notelor de filaj scrise cu o scrupulozitate extrema de un numar de agenti care stateau cu ochii atintiti pe „sursa“ sau „obiectivul“ „A. G.“, in prima perioada (15 aprilie-14 mai 1948), apoi, in a doua (5 octombrie 1949-16 ianuarie 1950), „Galop“, ar fi rezultat un documentar sec si insipid, pentru ca „obiectivul“ avea trasee previzibile, „ticuri“ de functionar constiincios – merge la serviciu zilnic cu servieta de piele in mâna, pe jos, sau calatoreste cu tramvaiul, când nu se foloseste de automobilul pus la dispozitie de institutia al carei director era la un moment dat, cumpara ziare, le rasfoieste pe strada, intra in „anticarii“, zaboveste indelung la Biblioteca Academiei, se intâlneste cu colegi, prieteni, membri ai familiei, face rar vizite, isi scote copiii la plimbare, le da, in acele scurte excursii, lectii de botanica si de geografie, stiind (sau nu) ca este ascultat din apropiere, din spatele unui boschet sau de pe banca de alaturi.
    De ce s-a „bucurat“ de o asemenea atentie din partea organelor Statului, in anii instalarii „regimului democrat-popular“ din România, sociologul de stânga, in orice caz de orientare democratica, Anton Golopentia (n. 1909, in satul Prigor, jud. Caras-Severin – d. 1951, in inchisoarea de la Jilava), unul dintre reprezentantii de frunte ai Scolii sociologice de la Bucuresti, director, intre anii 1937-1940, al Institutului Social Român si redactor al revistei „Sociologie româneasca“ (1937-1942), si, in anii 1940-1948, director al Institutului Central de Statistica din România, organizator si participant, in anii 1942-1943, la campaniile I. C. S pentru recensamântul românilor din provinciile de la est de Bug (I.R.E.B.), ridicat, la 16 ianuarie 1950, de la Biblioteca Academiei, intemnitat, fara a fi judecat, la Jilava, unde a si murit la 9 septembrie 1951?
    Raspunsul, daca poate fi vorba de un raspuns, la aceasta chinuitoare intrebare, il dau volumele publicate, in ultimele doua decenii, de catre fiica sociologului, prof. dr. Sanda Golopentia, care duce la bun sfârsit incercarea temerara a mamei sale, Stefania Cristescu-Golopentia, de a publica, in 1977, la Editura Eminescu, un volum din corespondenta sotului sau, pastrata cu grija in arhiva familiei sau recuperata de la corespondentii sotului. Sub titlul „Ceasul misiunilor reale“. Editie ingrijita, introducere si note de Stefania Golopentia, volumul a aparut postum, tot prin grija fiicei celor doi sociologi,  la Editura Fundatiei Culturale Române, in 1999, la peste 20 de ani dupa ce fusese predat Editurii Eminescu, insotit de recomandarea profesoarei Zoe Dumitrescu-Busulenga, care, cu verva sa caracteristica, strecura argumente de care diriguitorii Editurii si functionarii Cenzurii ar fi trebuit sa tina seama: „Patriotismul lui Anton Golopentia, curat, izvorât din constiinta unei dainuiri de veacuri a poporului nostru intr-o conditie a spiritualitatii, vrednica a fi afirmata si comunicata, avea un nobil timbru al adevarului in anii aceia turmentati de atâtea deformari ale sentimentului patriotic. Si adesea intelectualul acela pasionat care gândea la educatia tinerilor, la mijloacele cele mai potrivite pentru dinamizarea constiintelor fragede, marturisea ritos necesitatea altor directii ale patriotismului, decât acelea fluturate de miscarile de Dreapta. De altfel, in materie politica, el ridiculiza regimul nazist, atunci chiar intronat in Germania si se pronunta impotriva Garzii de Fier“ (op. cit., p. 343). Dar in ’77-’78 asemenea argumente nu erau suficiente pentru a readuce in actualitate un „dusman al poporului“ care isi sfârsise zilele intr-o temnita comunista, la numai 42 de ani.
    In aceasta corespondenta se gasesc, firesc, trimiteri si la perioada campaniei initiate si conduse de Anton Golopentia in teritoriile de dincolo de Nistru, in cadrul misiunii care viza Identificarea românilor de la est de Bug (I.R.E.B.), mergând cu un pas in urma fortelor armate care inaintau pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, eliberând Basarabia, Transnistria, catre Crimeea si mai departe. Reconstituirea acestei epopei se gaseste in cele doua volume de peste 1500 de pagini, „Românii de la est de Bug“. Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2006 (vezi o ampla recenzie a noastra,  Parinti si copii (I), „Sud“. Revista lunara de cultura editata de Fundatia „Dimitrie Bolintineanu“, Bolintin Vale – Giurgiu – Bucuresti, anul 11, nr. 5 (106), mai 2008, p. 16; si (II), Idem, nr. 6 (107), iunie 2008, p.16 (despre mostenirea stiintifica a sociologului Anton Golopentia), cf. si „O remarcabila recuperare“, in Nicolae Constantinescu, „Citite de mine…Folclor, Etnologie, Antropologie. Repere ale cercetarii (1967-2007)“, volum editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Colectia „Anotimpuri culturale“ 5, 2008, p. 255-261).
    Investigatiile minutioase ale fiicei sale, Sanda Golopentia Eretescu, au scos la iveala intregul mecanism al incercarii de punere sub acuzare a marelui sociolog, volumul de fata – „Viata noastra cea de toate zilele“ – adaugând file noi la un dosar imens din care rezulta ca singura vina a tatalui sau, Anton Golopentia, a fost aceea de a se fi nascut si trait intr-o lume care se schimba dramatic, inainte si dupa Cel de-al Doilea Razboi Mondial. Altminteri, nimic din comportamentul, actele, faptele si zicerile urmaritului nu da nici cea mai mica dovada a „activitatii lui dusmanoase“, pe care trebuia sa o probeze urmaritorii. Ceea ce nu ii impiedica sa-l „ridice“ de la Biblioteca Academiei si sa-l inchida, fara a fi judecat, intr-o puscarie din Bucuresti, unde a si murit, in conditii suspecte.
    Munca fara preget depusa, timp de douazeci de ani, de fiica lui Anton Golopentia pentru a reconstitui, in cele mai mici detalii, viata tatalui sau (si a celor din anturajul acestuia, o adevarata pleiada de intelectuali, sociologi, oameni politici), si a aduce in fata contemporanilor fragmente din viata cotidiana dintr-o Românie aflata de rascruce de drumuri si de timpuri are o ratiune adânca, dincolo de latura ei sentimentala, familiala: „Volumele pe care le-am, nu atât editat, cât construit bucata cu bucata incepând din 1997 sunt carti care gazduiesc multimi, in care am incercat sa dau glas celor carora el le fusese retezat, lui Anton Golopentia, Stefaniei Cristescu si multor altora, dar mai cu seama sa ostoiesc apasarea care s-a incuibat in mine in anii de demult si a tacut indelung, nestiind cum sa iasa, sub ce forma, adresata cui“ – se confeseaza, gâtuita de emotie si de indignare, autoarea.
    „Viata noastra cea de toate zilele“ este reconstituirea unui trecut apropiat, dar invelit in straturi de uitare si indiferenta care il fac, pe alocuri, mai impenetrabil decât vestigiile de la Pompei sau de la Troia.
    Sanda Golopentia face un fel de arheologie a timpurilor moderne; sapa cu o tenacitate extraordinara in arhivele fostei Securitati si ale institutiilor in care a lucrat ilustrul sau tata, scoate la lumina documente sortite sa zaca in dosare prafuite intr-adins ascunse sau doar impinse de o mâna nevazuta in unghere impenetrabile si, in plus, executa o nemiloasa operatie de aducere aminte, de reconstituire, pe baza madlenei amare a notelor informative, a vietii cotidiene a familiei sale, a vecinilor, a cartierului, a scolii, a lumii bucurestene de la jumatatea secolului al XX-lea, a „anilor negri“ 1948, 1949, 1950, pe când martorul avea 8, 9, 10 ani, ca si fratele sau, doi copii, pe care parintii, tatal urmarit, mama persecutata, bunicii neputinciosi incercau sa-i protejeze de urgia care se abatuse asupra tarii. Profesoara de pragmatica literara, Sanda Golopentia experimenteaza in acest volum o tehnica narativa extrem de originala, intretesând documentele de arhiva (note de filaj, inregistrari de convorbiri telefonice, declaratii si depozitii ale celui urmarit etc.) cu propriile sale amintiri traite, vagi („Era o perioada a nedumeririlor…“) sau auzite („Cineva mi-a povestit …“, „Ne-am plimbat, aflu, cu tata …“) cu deductii ulterioare, rezultate din discutii cu membrii familiei sau cu apropiati ai acesteia.
    Unele amintiri au savoarea inocentei totale: primele banane gustate, aduse de tata de la Paris, in 1946, au fost o „deceptie totala“, „bananele se inscriau in categoria mamaliga“, iar o lozinca specifica vremii („Cine nu munceste nu manânca“) genereaza o intrebare plina de candoare: „Nu manânca ce?“. Interlocutorii sunt si ei surprinsi de intrebarea fetitei: „Cum adica ce?“ „Pai nu manânca supa, mâncare, ce nu manânca?“(2)
    Altele sunt pline de tristeti irepresibile, mai ales când este vorba de destinul nefericit al mamei, al bunicilor dinspre tata, al prietenilor sau colegilor acestuia, intrati toti in acelasi nemilos malaxor al istoriei. O istorie care a facut copilaria celor de atunci „palida“ si le-a conferit un titlu greu de suportat, titlul de „doctor in tacut“.
    O tacere vorbitoare acum, strigata uneori, soptita alteori, in sutele, in miile de pagini pe care urmasa celor urmariti le-a adunat cu truda, construind mici  monumente unor mari oameni cari au fost. Ce urmari va avea acest pilduitor travaliu ramâne sa vedem. Destinul brutalizat al celor evocati in cartile Sandei Golopentia nu mai poate fi schimbat. Dar cel putin numele lor pot fi salvate de la o prea repede si nedreapta uitare. Si, poate, chiar mai mult decât atât …

    Note:

    1. De la subst. urma, din lat. vulg. *orma = vestigium
    2. Imi amintesc ca, matur fiind, eu insumi aveam sa fiu pus in dificultate de lozinca respectiva. Ca bursier Fulbright la o universitate din S. U. A aveam obligatia de a preda si limba româna. Intr-o dimineata, il vad pe prof. T. P., seful departamentului de Central European Studies Center, care gazduia si lectoratul de româna, alaturi de cel de sârbo-croata, ca vine spre mine usor jenat. Il intreb ce s-a intâmplat, imi spune ca nu e nimic grav, totusi trebuie sa vorbim. Un agent F. B. I.  s-a interesat de continutul cursului meu la care as fi facut propaganda comunista scriind pe tabla un articol din Constitutia Uniunii Sovietice din 1923. „Care?“, zic eu. „Cine nu munceste nu manânca“. „Bine, replic, dar acesta este un proverb românesc , cunoscut de toata lumea, nu are nicio legatura cu propaganda comunista etc. etc.“ „OK, OK, don’t worry“, imi zice blândul Tom si cu asta incidentul s-a incheiat. Era in 1976 sau 1977, in Portland, Oregon, USA…