Profesorul Nicanor Rusu. Studii. Articole. Traduceri, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi texte stabilite de Andrei Crijanovschi, Tipografia „Profesional Service” SRL, Chişinău, 2011, 257 p.
La Chişinău a apărut un volum, tip „restitutio“, Profesor Nicanor Rusu, sub îngrijirea lui Andrei Crijanovschi. Editorul şi-a propus să scoată din conul de umbră nemeritat personalitatea ştiinţifică a fostului profesor de la universităţile din Iaşi, la debut, şi din Chişinău, în restul vieţii, victimă, în traiectoria profesională, a perturbărilor politice produse în urma celei de-a doua conflagraţii mondiale. În cele ce urmează încercăm să prezentăm cartea amintită, într-o manieră didactică, pentru publicul cititor din ţară.
Volumul pregătit, pentru centenar, în memoria profesorului Nicanor Rusu, de la Universitatea din Chişinău, de unul dintre discipolii acestuia, la rândul său, profesor, la aceeaşi instituţie, Andrei Crijanovschi, se deschide cu o parte introductivă de familiarizare a cititorului, Nicanor Rusu, omul… profesorul. Subdiviziunile acesteia: Cuvânt-înainte (pp. 8–10), Il destino di un italianista romeno di Bessarabia (pp. 11–12), Tabel Cronologic (pp.13–24), Notă asupra ediţiei (p. 25), sunt toate semnate de editor. Urmează secţiunile în care sunt grupate studiile de specialitate ori altele colaterale ale profesorului omagiat: Literatură italiană (p. 28–105), Literatură spaniolă (pp. 108–115), Literatură română (p. 118–127), Autori antici (pp. 130–143), Stilistică (pp. 146–176), Traduceri (pp. 177–207), Evocări (pp. 210–227), Un destin în imagini (pp. 243–257), Cuprins.
În Cuvânt-înainte, Andrei Crijanovschi, fascinat de personalitatea fostului profesor, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi, în 1937, apoi asistent al profesorului Iorgu Iordan la Catedra de Filologie romanică, colaborator asiduu al revistelor Însemnări ieşene, Italica, întreprinde o prezentare a acestuia ca om de ştiinţă, condamnat, parcă, la… nerecunoaştere şi necunoaştere, propunându-şi o tardivă „reparaţie morală“. În publicaţiile amintite, au apărut importante studii despre Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giacomo Leopardi, Gabriele D’Annunzio, Giovanni Papini ş.a., anunţând un promiţător italienist. La apariţie, dar şi cu ecouri ulterioare, a fost remarcat amplul studiu de literatură comparată, Coincidenţe: Eminescu şi Leopardi. Proaspătul asistent, în 1940, obţine o bursă a Statului Român pentru continuarea studiilor la Roma, unde, susţine doctoratul cu tema Limba operei lui Giovanni Verga, în 1941.
Din noiembrie 1944, odată cu revenirea în Basarabia, pentru Nicanor Rusu, începe calvarul. Arestat, captiv timp de patru ani, în lagăr, departe de ţinutul de obârşie, se întoarce acolo, totuşi, în mod nesperat. I se oferă funcţii minore, în raport cu orizontul său ştiinţific şi specialitatea, pentru care, în schimb, primeşte acuzaţii în permanenţă. Pentru epoca respectivă, în spaţiul pruto-nistrean postbelic, romanistul afirmat deja în lumea ştiinţifică din România şi din Occident constituia o adevărată rara avis din punctul de vedere al studiilor efectuate, al pregătirii profesionale. Începând cu 1955 se stabileşte la Chişinău şi abia din 1965 până în 1980, va funcţiona la Catedra de Filologie spaniolă şi italiană a Universităţii. Alături de Vitalie Sorbală şi Eugen Coşeriu, evident, în plan strict ştiinţific, Nicanor Rusu a activat în domeniul vast al romanisticii. Cei trei profesori basarabeni, uniţi prin specialitate, sunt despărţiţi prin destin: „frânte“ în primele două cazuri, împlinit în cel de al treilea.
Il destino di una italienista romeno di Bessarabia (pp. 11–12), în traducerea lui Achille Tramarin, constituie o revenire, peste timp, după o jumătate de secol de la afirmare, cu informaţii „la zi“ despre cariera ştiinţifică a unui ex-membru al şcolii române de la Roma, din perioada 1940–1941.
Tabel cronologic (pp. 13–24) urmăreşte activitatea profesorului în detaliu. Reţinem că a terminat liceul, cu distincţie, în calitate de bursier (1922–1930). Din 1930 devine student al Universităţii din Iaşi, la facultatea amintită, pe care a absolvit-o, în 1937, de asemenea, cu distincţie. Din 1938 va fi asistent al prof. Iorgu Iordan. În această calitate, în 1940 va pleca în Italia, unde obţine titlul de doctor în filologie al Universităţii din Roma. Sfârşitul războiului îl determină să se reîntoarcă în Basarabia, la familie, deşi între timp reintrase la aceeaşi catedră condusă de Iorgu Iordan. De altfel, acesta dezaprobă gestul elevului său şi îl sfătuieşte să nu plece. Tânărul asistent este convins că nu va avea de suferit ca fiu de ţărani săraci. Dar nu a fost aşa. Arestat de autorităţile sovietice, purtat din lagăr în lagăr, în localităţile Reni, Odessa, Jdanov, Poltava, Stalino, este salvat, în cele din urmă tot de Iorgu Iordan, de data aceasta în calitate de ambasador al României la Moscova, la a cărui intervenţie va fi eliberat. Revenit în Basarabia are de suportat „o lungă prigoană în libertate“ numai pentru vina de a se fi şcolit în lumea liberă. Locurile de muncă în care va fi încadrat, pentru început, sunt toate inferioare pregătirii sale, până în 1965, când va fi acceptat drept conferenţiar universitar ad interim la Catedra de Filologie Spaniolă a Universităţii de Stat din Chişinău. Aici va activa până în 1980, dată la care se va pensiona din cauze medicale, sănătatea precară impunându-i acest gest. După cum observă editorul, „Profesorul Nicanor Rusu, poate, mai mult decât alţii, a fost greu încercat de soartă, atât în viaţa privată, cât şi în ceea ce priveşte cariera sa profesională“ (p. 22). Fostul coleg al lui Eugen Coşeriu din perioada studiilor efectuate în Italia şi totodată fostul asistent al lui Iorgu Iordan la Universitatea din Iaşi, autocritic, făcea mărturisiri confidenţiale, în care gestul de a fi revenit în ţinutul natal îmbrăca aspectul unor păreri de rău copleşitoare. Amintindu-şi de perioada „romană“, întotdeauna vorbea cu admiraţie despre Eugen Coşeriu, pentru că „a avut minte şi noroc să nu se întoarcă în Basarabia, aşa cum am făcut-o eu şi, mai ales, fiindcă a ştiut să-şi croiască drum în toată libertatea“. Prin contrast, Nicanor Rusu, fostă speranţă a lingvisticii romanice, nu a fost lăsat să-şi regăsească propria cale şi nici să muncească pe măsura şi conform profilului ştiinţific, pentru care se pregătise.
Lucrările incluse în volum, riguros grupate, ilustrează plenar domeniile de activitate ale regretatului profesor. Este meritul editorului de a le fi separat, propunând astfel cititorului o imagine diversificată a unei activităţi profesionale barate, la tot pasul, de impedimente dintre cele mai imprevizibile. Cea dintâi secţiune, Literatura italiană, grupează majoritatea contribuţiilor din volum, dată fiind specialitatea autorului lor. Parţiala lor enumerare dă măsura interesului ştiinţific al prof. Nicanor Rusu: Centenarul lui Giacomo Leopardi, Poetul laudelor: Gabriele D’Annunzio, „Dante Vivo“ de Giovanni Papini, Coincidenţe: Eminescu şi Leopardi, Dante Alighieri şi opera lui, „Divina Comedie“, Francesco Petrarca etc., etc. Din Literatură spaniolă s-a oprit asupra unor teme majore: Cervantes şi Renaşterea, Comediile lui Lope de Vega, Don Quijote. Inseparabilă de acestea, literatura antică l-a atras pe italienistul în devenire, stăruind asupra lui Aristofan, Viaţa şi opera, Plaut, pentru aceleaşi domenii, Eschil cu tragediile sale. Literatura română nu ar fi putut lipsi din sfera de interes a cercetătorului. Temele care l-au captivat sunt emblematice prin componentele lor: Între Mioriţa şi Luceafărul, prin afinităţile spirituale cu scriitorul ales: Alecu Russo, artist al cuvântului. Nu întâmplător compartimentul de stilistică este dedicat tot literaturii române, respectiv, Vorbirea indirect liberă în opera lui Ion Creangă, Cu privire la limba şi stilul unor scriitori moldoveni contemporani, Despre expresivitatea limbii (române) vorbite. Secţiunea Traduceri încheie partea privind opera omagiatului profesor. Cea din încheiere, Evocări, după cum sugerează şi titlul, însumează o suită de portrete, în total optsprezece, în care, sub o anumită faţetă, este evocat, majoritar, „omul de la catedră“ Nicanor Rusu. Seria se deschide cu o contribuţie plină de semnificaţii: Iorgu Iordan despre foştii săi elevi şi colaboratori. Magistrul nu-şi uită discipolii, chiar atunci când aceştia s-au dovedit „neascultători“: „Nicanor Rusu, în prezent (1977), conferenţiar (cu doctoratul luat la Roma, unde a fost membru al şcolii române de acolo) la universitatea din Chişinău. Mi-a fost asistent la Catedra de Filologie romanică. Lucrează ştiinţific şi în momentul de faţă, mai cu seamă în domeniul istoriei literare romanice“ (p. 210). Evocările se succed în titluri care vorbesc „de la sine“: Cel mai mare italienist basarabean (Sergiu Pavlicenco), Eminescu vs Leopardi, în interpretarea lui Nicanor Rusu (Mihai Cimpoi), Nicanor Rusu, cercetător şi editor (Ion Ciocanu) Un model de cinstire şi de urmat (Vladimir Beşleagă), Un aristocrat al literelor (Raisa Ganea). Autoarea dezvăluie statutul real al strălucitului absolvent de la Iaşi şi Roma: „La Academie a venit în vizită un mare specialist în opera lui Jean-Jacques Rousseau. Unicul… pe care voia să-l întâlnească şi pe care îl ştia, după scrierile sale, era Nicanor Rusu. Nimeni nu putea să-şi amintească unde era domnul Rusu. I-a ajutat Securitatea. L-au adus la Chişinău, l-au «pregătit» şi l-au «sfătuit» să spună că a uitat acasă (ultimele publicaţii). Doi oameni de ştiinţă s-au întâlnit, dar au putut discuta numai în prezenţa unui «coleg» (= securist) „ – p. 252) ş.a.m.d.
Se cuvine să salutăm demersul editorului de a reabilita imaginea fostului profesor, „vinovat“ pentru formaţia sa la parametrii occidentali, de a revela adevărul despre una dintre victimele sistemului, persecutată tocmai pentru pregătirea sa „cu asupra de măsură“, în domeniu, de a atrage atenţia asupra opresiunii exercitate de un regim ostil şi a imposibilităţii de a se manifesta plenar a individului, în ciuda excelentelor sale studii, într-un astfel de context. Destinul profesorului „strivit“ ştiinţific de fostul sistem sovietic trebuie să constituie un memento pentru generaţiile viitoare. Mereu alături de fostul său profesor, Andrei Crijanovschi, prin materialele proprii, prin cele colectate şi prin felul în care le-a organizat, transmite cititorului un apăsător sentiment al nedreptăţii în care a trăit şi s-a sfârşit o speranţă a lingvisticii româneşti.