Iorgu Iordan se ocupa pe câteva pagini din „Stilistica limbii române“ (pp. 67-70, capitolul „Accent“) de interjectia „asi“, preluând definitiile si citatele din „Dictionarul Limbii Române“ (seria Al. Philippide) si etimologia data acolo, dar delimitându-se, propunând o etimologie proprie. Discutia este interesanta, si o urmarim – desi noi cautam, de fapt, altceva… Se va vedea. Dictionarul da, asadar, ca etimologie probabila interjectia turceasca „hasa!“, cu sensul „fereasca sfântul!, fereasca Dumnezeu!“. Iorgu Iordan: „Etimologia aceasta nu poate fi primita, mai întâi din motive principiale. Interjectiile nu se împrumuta, afara de împrejurari cu totul exceptionale, care trebuiesc, deci, lasate la o parte. E ca si cum am imita felul de a ne exprima durerea, bucuria, revolta etc., ceea ce, daca poate face un individ izolat, nu face niciodata o colectivitate întreaga. Afara de asta, cercetarile etimologice au dovedit mereu ca, pâna la proba contrara, doua cuvinte identice din punct de vedere fonetic au, trebuie sa aiba, origine comuna, oricât de mari sunt sau par deosebirile semantice. Aceste doua conditii se realizeaza pe deplin în cazul de fata. „Dict. Acad.“ însusi afirma ca „asi!“ suna si „asa!“, adica identic cu adverbul model „asa“, de care se apropie si semantic pâna la confuzie“. Mai interesante sunt citatele dictionarului, din care preluam: „“asa“ (accentuat „ása“: cu accentul principal pe silaba întâia si cu un accent secundar pe silaba a doua; de cele mai multe ori „s„ se pronunta lung, sau se face o mica pauza între primul „a“ si „s„ urmator)“. De pilda: „Socotiti ca-i scria ravasele frantuzesti, ca în ziua de azi? A ‘sa! Ma punea pe mine de-i cântam noptile pe sub ferestrele ei“.
Dictionarul gaseste, asadar, modalitatea de a scrie cum el însusi, dictionarul, spune ca se pronunta: „a ‘sa“, cu apostrof larg, ca pentru intonatie. Ei bine, iata, pe noi acest lucru ne intereseaza, si anume pentru un vers din „Scrisoarea IV“ de Eminescu. Poetul scrie: „A-si ! abia ti-ai întins mâna, sare ivarul la usa,/ E-un congres de rubedenii, vre-un unchiu, vre o matusa…“ El transcrie, deci, la 1880, silabic, exact cum cere „Dict. Acad.“ la 1938. Editorii sai nu vor, pun la unison „Asi!“. Iar Iorgu Iordan scrie, într-un tratat de stilistica, patru pagini despre acest cuvânt, citând dictionarul, adaugând citate din Petre Ispirescu, Tiktin etc. – fara a-l cita si pe Eminescu. Desigur, nu era obligat, pentru observatiile sale, sa treaca prin toata literatura. Nu era obligat nici sa-l cunoasca pe Eminescu; noi nu facem decât sa deplângem faptul ca nu l-a cunoscut, nu-l acuzam, fereasca sfântul! (cum zice… turcul de mai sus) pentru asta! Ce avantaje ar fi fost, însa, pentru cultura româna daca un lingvist de talia lui Iorgu Iordan s-ar fi aplecat asupra scrisului poetului national!
Mai mult înca: ma întâlnesc înca o data cu ruperea unui cuvânt în silabe la Eminescu în „Luceafarul“, finalul discursului lui Demiurg: „Î-ti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate./ Pamântu ‘n lung si marea ‘n larg,/ Dar moartea nu se poate“. Am citat dupa „Almanahul România Juna“ – si cer pauza de un respiro pentru a explica punctuatia de acolo. Noi avem gramatical (nu dupa Maiorescu, pentru ca acesta refuza strofa în editiile sale, nici dupa „Convorbiri literare“ care au asemanator, doar cu virgula în loc de punct dupa versul 2 – si, desigur, cu „Îti“ legat): „Îti dau catarg lânga catarg,/ Ostiri spre a strabate/ Pamântu-n lung si marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate…“. Iata, însa, cum „gramatical“ urmeaza ca Hyperion ar trebui sa strabata pamântul cu… corabiile si marea cu… ostirile! În punctuatia Almanahului „a strabate“ are pur si simplu sens absolut: a ajunge la acest scop, a razbate – iar pamântul si marea sunt complemente directe pe lânga acelasi îti dau. Demiurg repeta acest „îti dau“, „ti-as da“ de mai multe ori – iar acum, în final, concluziv, îl rosteste tare, suierat, amenintator: „Î-ti dau…!“ cu accent prelung pe „î“. Daca Iorgu Iordan ar fi comentat în 1944 locul – poate îl mai comenta cineva sincron cel putin, poate devenea un loc comun… Si asta te cam sperie la Eminescu: esti obligat sa constati la tot pasul ca „ai descoperit“, în sensul ca esti primul care discuti cutare lucru – si asta, dupa zeci si sute de reveniri în biblioteca…
În fine… Iata o observatie, tot a sa, tot dintr-o nota de subsol: „Înaintea lui Caracostea, s-a oprit asupra unor fapte de asemenea natura, existente la Cosbuc si mai ales la Eminescu, analizându-le cu mare patrundere si întelegere, G. Ibraileanu care, desi lipsit de pregatirea lingvistica necesara, a izbutit, gratie unor intuitii remarcabile, sa le interpreteze în general foarte just“ (p. 87).
Iata care este, în fond, „necazul“: de Eminescu (de editarea operei sale) nu s-au ocupat lingvistii, ci numai istoricii si criticii literari; nu s-a ocupat Iorgu Iordan, ci G. Ibraileanu. Daca ar fi citit versurile de mai sus ale lui Eminescu, Iorgu Iordan, ar fi exclamat, fara îndoiala, ca e bine scris „a-sa!“. Ar fi observat, apoi, cele doua grafii: „vre-un unchiu, vre o matusa“, si n-ar fi uniformizat, ca editorii poetului: „vre-un unchi, vre-o matusa“. Poetul vrea „unchiu“, cu citarea lui „-u“ final (ca „basmu“, în „Mortua est!“, ca „cinismu“, în „Scrisoarea III“). De ce? – Unchii, ei, sunt mai curiosi decât matusile, mai dornici sa prinda „flagrantul“ (îndragostitii singuri în camera sarutându-se); „un unchiu“ face cât mai multe matusi în aceasta privinta; printre rudele fetei sunt câtiva unchi – si o sumedenie de matusi. Oricare dintre aceste explicatii este valabila: oricum, trebuie pastrat „vre-un unchiu, vre o matusa“ – si recitat cu pastrarea ritmului, deci pronuntându-se „-u“ final silabic aici. Fantezia noastra latina cere sa nu vedem greseli, scapari – acolo unde nu au ce cauta.
Iar observatia lui Iorgu Iordan privind regimul interjectiei este actuala si astazi, când vedem cât de dificil le este chiar celor care vin din spatiul anglosaxon sa exclame americaneste: „Oauuu!“, „Naisss!“ etc.
MUSTATA CULINARA
Tot Iorgu Iordan, dupa câteva zeci de pagini pline cu citate din Bratescu-Voinesti, unde gasim vocale duble, puncte de suspensie la tot pasul, consoane duble, apostrof larg alternând cu cratima (mai rar, dar si apostroful strâns) – adica diverse, foarte diverse modalitati folosite de autor ca sa se indice spiritul lecturii: „Din punct de vedere teoretic“ – concluzioneaza el – „nu întâmpinam dificultati serioase la întelegerea situatiei; dar altfel, cu totul altfel, se înfatiseaza problema sub aspectul practic. Limba scrisa nu ne ajuta, si nici n’are cum: mijloacele grafice sunt putine si imperfecte (punctele de suspensie, singurul semn utilizat pentru indicarea pauzei, apar dupa orice fel de întrerupere, indiferent de natura ei)“ (p. 80). Daca ar fi cunoscut tipariturile lui Eminescu, mai ales textele poetului tiparite în „Convorbiri literare“, Iorgu Iordan ar fi vazut cât de des foloseste poetul linia de pauza pentru întreruperea discursului, si chiar linia dubla de pauza (doua dialoguri unul dupa altul, dupa care urmeaza textul cu majuscula). Doar ca acest semn grafic nu este îndragit de Titu Maiorescu si, pe urmele lui, de aproape nici unul dintre editorii lui Eminescu.
Poetul foloseste chiar ghilimelele pentru a atentiona asupra sensurilor unor cuvinte; nici acestea nu sunt primite de editori. Iata, suntem la „Scrisoarea IV“, câteva versuri dupa ce tânara pereche este surprinsa de unchiul si matusile fetei. Ce face personajul masculin? „– Tu cu mânile’nclestate, mai cu degetele depeni./ Mai suceste vre-o tigara, numeri fire de „musteti“,/ Si ‘n probleme culinare te încerci a fi istet“. Compare oricine cu textul de azi: „Mai sucesti vre o tigara, numeri fire de musteti/ Si-n probleme culinare te încerci a fi istet“.
Ce au editorii lui Eminescu împotriva ghilimelelor la „musteti“? Poetul le pune ca sa arate ca nu este vorba de mustata de deasupra buzei, de firele de la mustata barbateasca. De altfel, cum ar putea cineva sa suceasca o tigara, adica sa puna tutunul în foita, sa rasuceasca foita si apoi s-o lipeasca, si în acelasi timp sa-si smulga fire de mustata?! De unde si de ce? Nu, domnilor editori, „mustetile“ sunt aici, firele de tutun, vezi mustetile spicului de grâu, de pilda, si anume acele fire care se prefira/ strecoara afara din foita si pe care fumatorul le alege, le rasuceste si le îndeasa înapoi, în sulul de hârtie, cu vârful degetelor aratatoare de la ambele mâini (când nu taie, cu tacul, marginile tigarii).
De ce, apoi, acest prezent, „mai sucesti“, când avem forma „mai suceste“, atât de expresiva, care indica repetarea actiunii (forma de prezent iterativ) si care se poate folosi în româneste. Se zice, de pilda: „Mesteca eu în mamaliga, si tot mesteca, si iar mesteca – si deodata un strop sare din tuci“. Daca nu convine ca forma de prezent „tu (…) mai suceste“, poate fi considerata forma de imperativ hortativ. Sunt atâtea solutii pentru a întelege si pastra textul sub vointa autorului; de ce sa-l schimbam ca sa arate gramatical?
Mai sus avem forma „cu mânile’nclestate“, pe care editiile (pâna la desfiintarea apostrofului din scrierea limbii române, în 1953) o redau cu apostrof larg: „cu mânile ‘nclestate“ (chiar cu virgula: „Tu, cu mânile’nclestate…“). Forma conjuncta dorita de poet creeaza expresie de limba, „mâinile ca un cleste, folosite în chip de cleste“ – pe când apostroful larg descompune cuvintele si arata o psihologie, parca acel petitor ar fi apucat de cine stie ce friguri, parca i s-au întepenit, „înclestat“ degetele. De fapt, el doar tine, acolo, mâinile ocupate cu fabricarea tigarii.
Avem, în fine, apostroful distantat: „Si’n probleme culinare…“ pe care editiile îl pastreaza, dar atentie: dupa ce au scos virgula dupa „musteti“, din versul anterior. Dupa virgula, cum vrea autorul, „si ‘n“ are sens adverbial: „chiar si în“, „pâna si în“; fara virgula, cum vor editorii lui, este conjunctie si indica o enumerare – si chiar o concluzie, aratând ca petitorul este bucatar de profesie, aduce vorba la ce se pricepe. Sensul este ca vorbesti de toate, arati ca te pricepi la toate – pâna si la „de re cuquinaria“. Iar acest sens nu este unul ascuns, reiesind din interpretare teoretica, adaugata: dimpotriva, „se poate recita astfel“, autorul indica modul de accentuare a cuvintelor în fraza, instrumentele ortografice îl ajuta sa puna explicit în valoare acest sens. El face retorica ajutat de ortografie.
Iata, în numai doua versuri, vreo patru notatii care tin de stilistica limbii, pe care editorii nu le iau în seama si pe care lingvistii nu le studiaza, nu le cunosc. Si ne laudam ca avem cele mai multe studii, editii, interpretari despre poetul national. Si aceasta laudarosenie tine tot de spiritul latin. Nu e cazul sa scapam de ea, ne sta în fire ca si limba latino-româna – dar sa avem, cel putin, de ce ne lauda.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 301