(de la Habsburgi la comunism)
Petre Nemoianu, Amintiri, Editura Artpress, Timisoara, 2012
Constantin Nemoianu a reeditat, sub titlul general „Amintiri“, patru din scrierile carturarului si omului politic banatean Petre Nemoianu. Nu-i, insa, un simplu gest de pietate familiala, caci memorialistica strânsa aici are, dincolo de farmecul simplitatii evocative, un merit documentar ce trece mult dincolo de perimetrul biografic. Trei dintre titlurile incluse („Amintiri“, „Prizonier la rusi, rob la unguri“ si „Schite si evocari“, acestea, probabil, antologate) sunt reeditari (Petre Nemoianu le-a publicat intre razboaie, alaturi de multe alte carti si brosuri mai „tehnice“), iar al patrulea – „Calea fiilor satului“ – apare pentru prima oara, marturia fiind scrisa inainte ca Petre Nemoianu sa fie arestat si intemnitat (moare, de altfel, in inchisoare, la Aiud, in 1951, nereusind sa-si ispaseasca decât trei din cei cinci ani la care a fost condamnat). N-ar fi stricat sa se adauge acestora nici cele „Trei luni la Moscova“ (aparute in 1945), in care, presupun, e relatata experienta lui de sef al misiunii trimise acolo pentru a incheia un tratat (primul tratat) comercial cu URSS. Primul volum beneficiaza de un cuvânt inainte al lui Octavian Goga (cu care Nemoianu a fost prieten), in care poetul subliniaza identitatea aparte a propriei generatii („generatia noastra“, zice el, „reprezinta o psihologie mai complexa“ decât a celor morti inainte de Primul Razboi – p. 15) si apreciaza impactul pe care-l vor avea amintirile de sub Habsburgi, mai ales pentru „nepriceputii cari se pomenesc suspinând prosteste ca era mai bine subt unguri“ (p. 16). (Erau, deci, si din aceia – cum sunt azi nostalgici dupa comunism – printre dezamagitii vremii; oarece dezamagire se simte uneori si la memorialist, dar nu dupa vremurile imperiale, ci dupa idealismul de dinaintea unirii). Pentru cei de acest soi, pentru „nepriceputi“ adica, amintirile lui Nemoianu, zice Goga, vor servi „la o rectificare de constiinta“. Cu austriecii propriu-zisi Petre Nemoianu nu prea are treaba; cu ungurii are el ce are – si pe buna dreptate, caci acestia administrau Transilvania si Banatul si de ei s-a lovit tot mereu. Evocarile copilariei au, fireste, nostalgie, dar sunt in nota realista, fara tapaj samanatorist. Ba chiar cu destula ironie… comprehensiva. Primul din toata istoria familiei care merge la scoala, nici el nu merge cu tragere de inima, caci scoala de atunci era „un loc de cumplit supliciu pentru cei ce se hotarau sa-i calce pragul“, iar dintre metodele educative se aplica una singura: „bataia cea mai crunta“. Nu-i de mirare ca „la scoala confesionala din Petrila nu se adunau in fiecare dimineata roiuri de copii, ci pâlcuri de parinti cu copiii in spate, cari strajuiau la usa salii de invatamânt pâna când aparea invatatorul, caci altfel scolarii o apucau incotro vedeau cu cei doi ochi“ (p. 23). Nici alte pedepse nu erau cu mult mai prejos, caci, „daca se intâmpla (…) sa scrii gresit, invatatorul iti baga in gura fila scrisa cu o cerneala mizerabila si trebuia sa o sugi uneori câte un ceas, doua“ (p. 24). Oricât de dure, metodele nu prea dadeau rezultate, caci, mutat la scoala de stat din Biserica Alba, e silit s-o ia aproape de la capat (trei ani la scoala confesionala abia fac aici unul). Maghiara in care se preda la scolile de stat se prinde greu de el (dar pâna la urma tot se prinde; avea usurinta la invatatul limbilor straine, asa ca din prizonierat se va alege si cu rusa). Tatal e foarte decis in privinta studiilor si foarte pornit sa-si faca copiii „domni“, dar si foarte „cumpatat“ cu banii de buzunar. Era, altminteri, un om respectat in sat, propus mereu de primar (dar a refuzat de fiecare data, macar ca „legea administrativa ungara pedepsea pe cetateanul care nu voia sa primeasca aceasta sarcina“) (p. 44). Doar cu amenda, insa, si si aia neplatita, caci erau destui candidati. Educatia „patriotica“ de la liceu se facea cu sârg si cu foc; de câte ori nu stia lectia la istorie (a Ungariei, fireste), profesorul il intreba daca nu cumva are si el de gând „sa-si spele mâinile in sânge unguresc, ca Avram Iancu“. Asa a aflat Petre Nemoianu de Avram Iancu. Nici la universitate lucrurile nu se inmoaie, caci, „daca in licee sovinismul se practica cu scop preventiv, in universitati el avea un caracter represiv“ (p. 48). Unul dintre profesori din principiu nu le dadea „valahilor“ nota cuvenita, ci totdeauna dijmuita etnic. Cu atât mai mult va simti tenacitatea si vehementa „sovinismului“ unguresc in razboi, in calitate caporal, apoi de cadet in Regimentul „Papa Lapte“ din Caransebes. Razboiul lui Petre Nemoianu nu-i cu vitejii si strategii; e mai degraba o deruta generala, tragica si absurda deopotriva. Dupa câteva luni, e si luat prizonier si trimis intr-un lagar siberian, la Krasnojarsk. Pe rusi nu-i vorbeste de rau, iar scena caderii in prizonierat seamana cu cea din „Mitrea Cocor“, prima grija a rusilor fiind salvarea ranitilor (p. 91). Scenele din viata de lagar sunt „obiective“, fara resentimente – afara de cele privitoare la unguri, care au transformat lagarul intr-o „Ungarie de pe Enisei“ („A nu te considera ungur la Krasnojarsk era egal cu a te declara in afara de lege“, noteaza Nemoianu). Solidaritatea in rândurile armatei imperiale austriece e insa ca si inexistenta; bunaoara, ca sa-si asigure lor mai mult confort, ofiterii „i-au degradat“ pe cadeti, determinându-i pe rusi sa-i trimita intre soldati (desi acesta era primul grad ofiteresc; le va fi recunoscut prin proces si le va fi platita, retroactiv, solda cuvenita). Asta in vreme ce turcii prizonieri „procedau invers, avansând pe fiecare sergent mai rasarit la rangul de ofiter, intâi pentru a-i face lui insusi o situatie mai buna si al doilea, pentru a-si creia fonduri chiar cu ajutorul rusilor“
(p. 107) (prizonierii aveau solda, dupa rang, achitata punctual de rusi). Dupa doi ani de lagar (declarat, acasa, mort), Petre Nemoianu se inroleaza insa voluntar in armata româna, alaturi de mai toti camarazii sai „valahi“.
Cariera interbelica de avocat, dupa cum ne spune nota biografica de pe coperta, se intretaie cu cea politico-administrativa; a fost numit prefect de Caras-Severin (1920-1921), a fost deputat in legislatura 1926-1927, subsecretar de stat in câteva rânduri la agricultura, iar in 1944 – câteva luni – ministru al Agriculturii. E calitatea pentru care va fi arestat si condamnat. In asteptarea procesului isi scrie ultima sa marturie – „Calea fiilor satului“, in buna parte un examen al propriei vieti pentru a-si lamuri singur daca e vinovat sau nu. Tonul amintirilor nu se schimba, ramâne la fel de sobru, echilibrat, fara nimic patetic. Probabil nici nu credea ca va fi condamnat, caci „povestirile“ sunt chiar degajate. „Analiza“ se intinde si asupra realitatilor României interbelice, cu observatii destul de amare, concentrate intr-o gluma de secui: „un secui scriind rudelor sale la Budapesta le vesteste ca, in Ardeal, nu s-a schimbat mai nimic: in locul ungurilor au venit românii (din Vechiul Regat), iar valahii (românii localnici) tot valahi au ramas“ (p. 282). El insusi, analizând situatia provinciilor alipite, e silit a recunoaste ca unirea a fost in buna parte un fel de colonizare, caci „finanta liberala a privit Ardealul si Banatul din punct de vedere al exploatarii pur capitaliste“, „de elementul românesc“ având „nevoie“ doar „pentru fatada“ (idem). Cu umor abatut isi contempla propria situatie de „banuit“: „am inceput sa ma bucur de o publicitate crescânda si de o avansare in ierarhia economica si sociala cum nici nu visasem. Cele doua iugare de pamânt ale mele din dealurile Petrilei (…) se transformara peste noapte in intinse mosii; si ca pretinsa mea bogatie sa fie scoasa si mai mult in evidenta, mi se atribui si calitatea de mare exportator“ (p. 297). Biografia schitata aici e, fireste, si o pledoarie. Dar, desigur, inutila. In 1949 e condamnat, iar in 1951 moare in inchisoare. Nota finala a editorului mentioneaza ca a ramas condamnat si azi. Amintirile si marturiile lui Petre Nemoianu inchid un destin care incepe sub Habsburgi si se incheie intr-o inchisoare comunista. E, intr-un fel, un destin de generatie, caci mai toata generatia Marii Uniri il parcurge cam in aceleasi etape.