Aici de față nu e un text poetic. Nici teoretic (în clasicul tip al savantlâcului de ieri și azi: colaj istoric sau amalgam de informații așa-zis culturale). Să-i zicem reflecție liberă ori lejeră, meditație fără ifos. Și mai ales expozeu infografic, fotoreportaj. Cu imagini care, nefiind umpluturi ornamentale, se pretind analizate de-adevăratelea, chiar și-ntr-un context autonom (de unde și răvășirea lor în neconcordanță cu textul). Așa adeverind și adecvarea vorbelor – prin reținere, prin analogia cu suspinul în surdină sau microplângerea: tema, nu-i așa?, comandă forma.
De ce, în cimitire: predilecția față de marcarea mormântului tău cu chipul, bustul și chiar statuia unui trup integral de fecioară disperată? Plângând. Și, preferabil, goală, cât mai golașă cu putință. Iar, dacă nu, măcar cu-n sân (preafrumos) dezbrăcat. La nivelul acesta al pieptului preferabil fiind de fapt c-ambii sânuți să ne fie vizibili. Căci unul singur trimite la lactant și maternal, sugerând restrictivul, doar o pereche favorizând erotism degajat, lipsit de limite și obligații. Tot de dorit fiind ca goi s-apară și umerii, poate și-o gambă, un genunche ori amândoi. Și coapsa, mai ales coapsa (ai vrea tu: frecvent, cât mai frecvent!) nudă. Ici-colo câte-un pubis?… Uau!… Dar de ce-ar fi junețea și mai ales senzualitatea corporală egal confirmată și suspendată, expusă și pierdută, elogiată și ucisă odată cu moartea-ți?… Interesant: dacă-n orice-alte locuri publice și scene moralizatoare virtuțile au înveșmântări excedentare, iar viciile-s dezmățate, doar în contextul funerar virtuțile sunt (ideal) golașe. Desigur că bărbații, mai ales (poate și femei, dar încă n-am remarcat; iar când e vorba de familii e natural să intre-n aceeași groapă și soțiile ulterior decedate), se doresc plânși și regretați de varii îngerițe, fecioare, copilițe. Care pe urma lor nicidecum nu (vorb-aceea) „își vor reface viața”, ci le vor dedica numai și numai lor părul răvășit, fățuca superbă însă deprimată, lacrimile de neuscat, definitiva postare la cap sau la picioare de etern-plecat… Și mai presus de tot: lor dedicându-și nudul.
Veșnica pomenire este feminină. Cel mai abitir femei vrem să ne (de)plângă. Dispariția ta (poate chiar și râvnita-ți înveșnicire) se răzbună trăgând după sine și o Dânsă (anonimă desigur, însă cu iz suprem și rol secret de muză, zeiță, protectoare sau virgină jună) în sfârșitul sau neantul tău. Pentru tine valorând intim, dar contând social mult mai puțin, pentru ea însemnând „doar” abandonul vieții sau (ori mai ales) fidelitatea și devotamentul extrem, ba chiar sacrificiul suprem. Să nu mori singur, să te-nsoțească Dincolo nu un cerber sau câine hadesian ci-un sân maternal sau o preafrumoasă de vis persan: ce vanitate subțire camuflată…
Ciudat, în vorbe și sfaturi, în cărți și filme auzi adesea pe unii și alții, pe-unele/altele, afirmând că răposatul/răposata și-ar fi dorit să-ți continui viața, să fii fericit/fericită, să iubești mai departe cu ghiotura, să-ți vezi cu loialitate de propriul trup (cel încă plin de vână și râvnă) și suflet (cel constant tentat de pofte și amor). Viața să continue pentru vii! Oare cimitirul să fie mai sincer, ori ipocrit, narând în piatră altceva? Căci arta lui funebră trădează clar că dragii de defuncți adoră să ți-o termini și tu, stimată soțioară, mamă, fiică, odată cu ei. Fie-n mod fin, indirect sau distant, fie fără rezervă, necropolele încă ilustrează cruzimile altor civilizații vechi, prin care morților li se alăturau cu forța sacrelor obiceiuri și brutalități alți membri de familie, sclavi, slujitori și animale acompaniatoare. Indubitabilă confirmare cum că tare-am prefera, noi, bărbații mari și-adevărați, ca femeile rămase după noi în viață să ne rămână la dispoziție, neavând altă treabă decât să ne pomenească, venereze, viseze și deplângă. Antropografia artei funebre e ultrasensibilă, sublimă, emoționantă-n formă, în conținut plină de fantasme posesive, unilaterale, egofile. Cât despre estetismul ei erotic: să țină oare doar de memorie, de ce-ai avut făinuț și ai pierdut, sau de nădejde, de ce ți-ai dori să mai pupi și-ntr-altă viață?…
De ce n-ai să vezi pe morminte sau cripte și bărbați votivi (cel mult copii orfani sau băieței, cumva jelind)? De-i vorba de făptură omenească, dincolo de orice aluzie la locatarul subpământean, doar o femeie trebuie să plângă, să regrete, să bocească, să sufere și privegheze, să străjuiască, să se jertfească. Câteodată în vârf de cruci, în medalioane reliefate sau sculpturi rondbos poți fi tentat să crezi c-ar fi vorba chiar de Marea Fecioară, Maica Domnului, Ocrotitoarea Tuturor Muritorilor (invocată și practic obligată să funcționeze ca atare pentru absolut orice individ). De înțeles: mâna și opera creștinismului universalizat lucrează, prin substanța mistică personalizabilă fiecare credincios agățându-și destinul de Absolutul Chip Maternal. Care e totodată și cel al Jeluirii pentru Orișicine, al Plângerii Favorabile Fitecui, al parcă automatei asumări drept fiu personal, de către Mama lui Dumnezeu (așa își imaginează creștinul), a absolut oricărui nenorocit de șagă sau erou mortal. Dar înafara postării Mumei Arhetipale pe lespezi, fleșe sau frontoane, adesea chiar în lipsa oricărei cruci sau alt simbol/însemn comun, preferința e față de chipuri de copile, sau femei-femei, având portrete, postúri și trupuri mergând prin realism artistic de la un pic erotic până la erogen ferm.
Cu toate că ziceam: n-o să prea vezi copii/băieți (simulacre de potențiali bărbați), totuși vei observa-n iconografia funebră și ceva aducând a puberi, copii, prunci; însă e fie măruntă variație, fie doar o iluzie. O aparență. Asemănare ori metaforă, căci simbolicul recomandă, ba chiar impune, să vezi putti, eroși, îngerași propriu-ziși. Așadar nimic de masculinitate efectivă/eficace și nicidecum de vreo alură senzuală, lubrică, de magnetism viril. Aparentul ins masculin nu doar că trimite direct la paradisiacul asexual (și asexuat), extrem de des având trăsături feminine, simulând androginul. În faptul de efect sau impact (cel atingând barbarul nostru sexualism impur), anatomia sa debordând de feminitate. Îngerii sunt prin definiție exclusiv efebi, efeminări unisex.
Cimitirele sunt frecventate nu doar de oameni triști, familii îndurerate, paznici, peisagiști, gunoieri, ciocli și preoți care-și fac meseriile. Mai trec pe-acolo și inși relaxați, homleși refugiați, vizitatori ocazionali, turiștii autentici. Și desigur cupluri adolescente, căutând însingurarea în umbra, tăcerea și discreția perimetrelor fantomatice ce să le-acopere mozolul intimist. O diversitate psihosocială ce face ca percepția și propria oglindire în statuile funebre n-are cum fi pentru toată lumea-n conformitate cu comentariile și teoriile oficiale, proprii pe de o parte instituțiilor religioase, pe de-alta sofiștilor și ghizilor amestecând povești despre simboluri, mituri, legende, metafore, istorii. Unii trăiesc sentimente și senzații aparent improprii, alții își lasă cugetarea de la liberă până la libertină. (Arunce primul piatra cel care niciodată n-a bătut câmpii minții fantazând, fie și pe inversul disprețului, la sexu-n cimitir!) Mai mult sau mai puțin psihanaliști, esteții pot realiza că o pur-și-simplă invidie față de viața nefinită a altora și totodată că o iluzorie agățare de vitalism pot să îi caracterizeze și pe morți, nu doar pe muribunzi. Cum toți ruralii sunt convinși că strigoii, zburătorii, zombii, nelumiții și reîntorșii oricând pot să existe (și că aceștia nu-s interesați de „suflete”, ci-s cât se poate de organoleptici), urbanii culți ar trebui să știe că o revoltă sau lăcomie (mai mult sau mai puțin temperabile) față de juisarea erotică, ce n-a mai rămas de degustat, persistă și-n cam orice senior până-n chiar ceasul morții. Avem un cult al morților (și-acesta, în fond, bazat pe biografia biologică), în vreme ce biofilii morți au cultul vieții. Oricâtă dogmă, speranță și filozofare am nutri față de postumități pur spirituale, tot biologicul ne-ncântă cel mai aprig.
Ceva-ceva din toate astea, iată, sunt indiscutabil implicate, sublimate, așadar prezente-n toate sculpturile gingaș-lubrice din țintirime. Arta funebră care apelează la chipuri feminine sau dinadins efeminate și cu-atât mai mult la trupurile senzualității clare, prin goliciune explicită, e mare și tare tocmai prin tensiunea subliminală a prezenței sale, prin paradoxala ipostaziere a biologicului erogen în context tragico-funest, prin pretinsa trimitere spre idei religioase imateriale, angelice, nesenzuale și nonsenzoriale tocmai cu ajutorul ipostazierii carnalului care e intim reveriilor îndeobște pline de dezir umed și sex remanent/remisiv.
Absolut orice medic, soră sau asistentă din secția urgențelor, a morții iminente sau a-ngrijirii paliative o să-ți confirme că oricât de bolnave și-mbătrânite-ar fi, mintea și trupul omenesc tot se pot umple de sex până și-n ultima clipă. Nu toți murim „frumos”, calm zâmbitor sau în inconștiență, nu puțini plecând cu gânduri, vorbe, gesturi și reacții indecente. De nu-ntrebi pe destui bărbați în toată firea, să-ți spun-aceeași medici, îngrijitoare și maseuze câți pacienți nu prind chiar curajul să anunțe că și-ar dori să crape între craci de damă. Și caută până găsești pe una-2ă doamne ce-or fi pățit atare accident, să-ți confeseze cât de îngrozitor și traumatic fu pentru ele. (La înțelegere cu vreo rară prostituată… ca să consimtă ți-ar cere ori cât n-ai, ori poate totul.) Oare idealele june soții, luate de bătrânii cei bogați, sunt conștiente și dispuse a-mplini respectivul dezir, ori mai degrabă se pregătesc în tenace taină pentru a-l evita?…
Cred c-ar fi interesant un studiu sociologic care să se bifeze: (a) câți văduvi sau celibatari și-au comandat (sau le-au fost ridicate de către admiratori/admiratoare și îndatorați/îndatorate) statui feminine peste socluri și lespezi tombale; (b) câte vădane (triste ori vesele) vor fi comandat sau autorizat după decesul soților erectarea de monumente conținând îngerițe sau june femei mai mult sau mai puțin goale. Concluzionând (cu/fără procentaj) în ce măsură, odinioară sau recent, chipul senzual și trupul feminin plin de nuri nuzi, odată plasat în cimitir, va fi însemnat: (c) metaforă a nemuririi și fidelității idealizante, a neuitării și regretului poetic, respectiv (d) dovada unui mărunt profit de partea superiorității și pretenției patriarhale, a egoismului masculin și mai ales a lui nedezlipire de-atotputernicul frison libidinal.
