Alexandru Musina, Nepotul lui Dracula, Editura Aula, Colectia „Frontiera“, Brasov, 2012
Cu cât debuteaza în proza mai multi optzecisti, cu atât devine mai clar ca hainele scortoase de universitari nu-i prind deloc pe scriitorii deceniului noua. Fie si înregimentati institutional, subtituindu-i în cele mai oficiale functii tocmai pe saizecistii odinioara contestati si pentru monopolul detinut asupra majoritatii pârghiilor de decizie literar-culturala, „postmodernistii“ autohtoni nu pregeta sa însceneze un joc dublu fatis: din fruntea sistemului, ei se ipostaziaza în principalii critici ai acestuia. Daca, în ceea ce priveste activitatea stiintifica, aderenta lor la rigorile academice poate suscita dezbateri, fiind evident decalajul major dintre colegii de generatie, în spatiul fictiunii, unde chipurile intime si eurile autentice se manifesta aproape neîngradite, Universitatea are parte exclusiv de abordari parodico-satirice, de nu burlesti ori chiar bufe. Merita pomenite în acest sens mai ales proiectele romanesti partial reusite ale lui Andrei Bodiu, „Bulevardul Eroilor“ (2004), si Caius Dobrescu, „Teza de doctorat“ (2007), care pregatesc parca aparitia celei mai valoroase satire universitare postdecembriste, proza lui Alexandru Musina din 2012, „Nepotul lui Dracula“.
Vampirism epic
Nu-i vorba, romanul lui Musina este departe de a aspira la statutul de capodopera (cum –autoironic – ar lasa impresia recomandarile umoristice de pe coperta a IV-a), destule carente de constructie narativa afectându-i soliditatea artistica. Faptul a fost remarcat de mai toti cronicarii celor mai importante reviste culturale autohtone, acestia fiind îndreptatiti sa critice variatele scaderi estetice ale „Nepotului lui Dracula“: redundanta procedeelor epice si comice ce vadeste un spirit ludic prea putin strunit (Marius Chivu, în „Dilema veche“), stridentele butaforiei kitsch menite sa deschida fictiunea spre publicul larg (Claudiu Turcus, în „Observator cultural“), mostrele de ironie facila si copierea manierista a unor retete narative de succes (Stefan Baghiu, în „Cultura“).
Tot astfel, poetul, eseistul, teoreticianul si profesorul brasovean refuza sa se limiteze la o unica formula compozitionala, tematica ori stilistica, dimpotriva, romanul sau de debut pare mai degraba un exercitiu de defulare epica. De la „Prologul“ (inaugurat prin clasicul „captatio“ al scrierilor ce exploateaza disponibilitatea voyeurista a cititorilor naivi – „Aceasta e adevarata poveste a nepotului lui Dracula“), pâna la capitolul final (al VIII-lea, în care se desfasoara un macrantropic extaz textual sfârsit – evident – cu revarsarea primenitoare a fictiunii asupra întregului Univers), cele peste 400 de pagini ale prozei lui Musina înglobeaza pastise, travestiuri burlesti, înregistrari la firul ierbii ale argoului studentilor, calchieri ori transcrieri sarjate ale noii limbi de lemn impuse de structuralism/semiotica, fragmente de caracterologie realista, fantazari onirice, intrigi senzationalist-detectivistice, dialoguri polemice despre feminism, vegeterianism si vampirism, scrisori parca extrase din cronicile vechi, slogane, versuri si cântece patriotice.
Musina se joaca – exact ca în vremurile bune ale „optzecismului“ – cu registrele si conventiile literare, confirmând pe deplin evaluarile lui Marius Chivu: „un prozator dexter, surprinzator de abil în a controla mai multe stilistici si disursuri si, mai ales, cu o buna priza, deopotriva la temele intelectuale si la cultura populara actuale“. Nu întâmplator, adeseori, cititorul are dificultati în a decide daca (anti-)eroul din „Nepotul lui Dracula“ este Florin Angelescu Dragolea, poreclit FAD sau Fifi, asistentul universitar de literatura franceza care îsi descopera pasiunea pentru consumul de sânge si grandioasa genealogie întinsa pâna la Vlad Tepes, sau literatura cu toate formele sale degraba dispuse sa se vampirizeze reciproc.
Universitatea de tot râsul, de toata groaza
Indiferent de grila de lectura preferata, nimeni nu poate trece cu vederea supra-personajul prozei musiniene – Universitatea. Într-una dintre salile ei modeste, pastrând patina austeritatii si severitatii mohorâtei educatii comuniste, începe „Nepotul lui Dracula“ si tot în incinta ei se si încheie, numai ca, de aceasta data, într-un amfiteatru modern, populat de „boieri universitari“. Metamorfoza fericita sugerata de incipitul si de finalul romanului se dovedeste doar aparenta. Caci într-o perpetua decadere se gaseste institutia de învatamânt superior de la care pornesc si la care se întorc toate firele epice. Pâna si tiganul-exportator clandestin de sânge, Elvis Boboieru, cel care îl convinge pe Fifi ca este singurul mostenitor al Draculestilor, are certitudini ferme în ceea ce o priveste: „Auzi, profesor!? Saracu’ boier Draculea! Rau l-o batut soarta si comunistii, de-o ajuns nepotul lui profesor. Io, p-ai mei, desi am bani pentru o mie da Boboieri, nu-i prea las la scoala. Cât zice legea, si-atât. C-avea dreptate boier Draculea: «Cartea prea multa strica la sânge». Numa pa Mandolina, fii-mea a mare, care nu stiu cum o iesit asa, mai lingava, mai firava, o dadui mai departe. Saracuta, ea singura-i slaba din tot neamul“. În timp ce fadul Fifi intra într-un proces accelerat de revitalizare cu ajutorul biftecului tartar si a cocktail-ului „Dracula“ (sânge combinat cu bulion si cu mirodenii), servite insistent de Bubu si Lulu (doua studente sexi, dornice sa-si încerce nurii pe asistentul universitar aplatizat erotic, atras doar de semioza operei lui Proust), Universitatea pare bântuita de un comic si vulgar demon al destructiei.
Musina urmareste cu acuitate avatarurile acestei degradari lente, imaginând – datorita unui rar simt al perceperii burlescului existentei – o gama cvasi-completa si de tipologii, si de situatii absurde marcante pentru mediul universitar. Mai întâi, romancierul surprinde – apelând la „transmisiuni directe“ marca Mircea Nedelciu – lumea studenteasca împartita în tocilarele dedicate din prima banca, incapabile sa priceapa o iota din semiozele lui Dragolea, baietii care bifeaza înca o prezenta la curs, cu speranta ca figura, fie si adormita, sa fie memorata de profesor, si frumusetile anului, parca abia coborâte de pe „platourile de filmare ale unei telenovele“, „dintr-un pictorial «Playboy» sau dintr-o reclama la tampoane absorbante“, plictisite evident de scoala si dornice de intrigi erotice chiar cu cadrul didactic. Toate fragmentele dedicate studentilor sunt memorabile mai ales prin inventivitatea lor stilistica.
Si de mai multa subtilitate da dovada Musina în ipostazierea figurilor centrale din lumea universitara: profesorii-vedeta. Fara îndoiala superiori intelectual colegilor obsedati de automitificari emfatice, care legitimeaza fals idiosincrazii obositoare, acestia ramân victimele vesele si oarecum naive ale mediului academic actual. Dincolo de referintele transparente la Facultatea de Litere din Brasov, dincolo de (auto)ironia uneori facila sau de rolurile de un comic gros care-i învaluie, Miky Banciu, Teodor Cossiga, Vasile Peteanu, Darius Stroescu si Andy Cruceru, membri ai „exclusivistului“ Club al Oamenilor Inteligenti (prescurtat COI), sunt reprezentativi pentru bovarismul cultural atât de specific universitarilor autohtoni. Captivi printre urgente birocratice, accesari de fonduri europene si activitati didactice tot mai depresive, ei camufleaza simulacrele profesionale cu care sunt obligati sa se identifice prin initierea unor dezbateri – într-adevar savuroase – pornind de la subiecte de toata mâna. Între acestia si Fifi (care, dupa ce ajunge sa îi intrige pe studenti prin mitologia erotico-vampirica generata de Bubu si Lulu, va fi „admis“ în COI) nu exista nicio diferenta substantiala. Fostul alcoolic, traumatizat de trei casnicii ratate si de o mama hiperposesiva, convins ca e necesar sa predea acelasi curs la toate grupele, indiferent de anul de studiu, traind intens doar în spatiul visului, se identifica fara mari ezitari cu o fantasma (urmasul de sânge al lui Dracula), ba chiar îsi potenteaza utopia identitara pâna la înscaunarea sa ca monarh al României printr-o ceremonie intermediata de colegii universitari.
De fapt, în partea finala a romanului, profesorul de semiotica Florin Angelescu Dragolea confera consistenta materiala absurdului latent ce iriga hiperrealitatea Universitatii. Inspirat de cele doua studente-muze si sustinut de secretara-sefa a facultatii (fosta colaboratoare a Securitatii, apoi coordonatoare, pe cont propriu, a unui sofisticat sistem informativ, activat ori de câte ori o ilegalitate se cere comisa), Fifi instaureaza „Loteria Academica“, un examen postmodern fara respinsi, cu note acordate prin tragere la sorti: „Da, Loteria Academica! Care va revolutiona, sunt convins, nu numai studiul literaturii, studiile culturale, universitatea în general, ci si întreaga societate. Profesorul nu va mai fi un tiran sau un prestator de servicii, cu atât mai putin un guru. Ca orice om, si el e failibil, supus greselii. De azi înainte, cei care vor decide vor fi zeii stohastici, adevaratii zei ai cunoasterii în postmodernitate, iar profesorul va fi doar un maestru de ceremonii, un show-man“.
Este si acesta unul dintre exemplele care motiveaza reconsiderarea încadrarii „Nepotului lui Dracula“ în specia satirei universitare. Fiindca Alexandru Musina creeaza prin romanul sau de debut un veritabil satyricon pentru, cu si despre universitari, care – datorita (auto)reflectarii revelatoare garantate – ar cam trebui sa devina bibliografie obligatorie în facultatile românesti.