Un roman istoric

George G. Potra, Titulescu după 50 de ani din nou acasă, Editura Fundaţia Europeană Titulescu, 2013

Această nouă şi monumentală carte vine să certifice încă o dată ceea ce diplomaţii şi literaţii cunoşteau de multă vreme: George G. Potra este cel mai autorizat istoric dintre toţi cei care s-au ocupat de opera şi personalitatea lui Nicolae Titulescu, părintele diplomaţiei moderne româneşti.
Într-un discurs de acceptare a Premiului internaţional „Nicolae Titulescu“ pe anul 2010, intitulat Cu el rămân puternice bastioanele rezistenţei şi aripile speranţei româneşti, întâlnim şi această emoţionantă mărturisire:
„M-am întâlnit cu Titulescu în urmă cu peste 45 de ani. A fost şansa vieţii mele. Am fost şi am rămas fascinat de inteligenţa sa fulgurantă şi de gândirea sa fertilă. M-am robit voluntar unei mari şi perpetue descoperiri. Hrănindu-mă din înţelepciunea sa, am ajuns mai bogat în spirit şi mai generos în trăire, mai bătrân, adică mai îngăduitor în ascultare şi judecăţi. Titulescu mi-a deschis ochii spre Europa visurilor noastre, dar mi-a indus deopotrivă conştiinţa că România este şi rămâne pentru mine singurul loc pe care-l pot numi Acasă, că ea este început şi sfârşit. Titulescu a devenit pentru mine alfa şi omega trăirilor şi judecăţilor mele. Titulescu avea să fie pentru mine ceea ce Bach a fost pentru Enescu”.
Această devoţiune s-a tradus în munca sa de benedictin cercetător şi culegător, în ţară şi străinătate, din arhive şi biblioteci, a zeci de mii de documente titulesciene, studiate şi adunate în volume originale, revelatoare pentru ceea ce a însemnat proiecţia unui diplomat şi om politic de geniu pe ecranul unei Românii care era supusă, din interior şi exterior, la cele mai cumplite încercări istorice. Printre lucrările acestea, cea mai însemnată mi s-a părut cea intitulată Pro şi contra Titulescu, apărută în trei volume, care se citesc pe nerăsuflate, ca un roman istoric al marilor virtuţi şi defecte omeneşti şi româneşti, prelungite şi amplificate după moartea lui Titulescu, până în zilele noastre.
În cele optsprezece capitole ale volumului de faţă, apărut cu sprijinul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga“ din Sebeş Alba, George G. Potra pune în pagină, cu acribie ştiinţifică, sute şi sute de documente (unele reproduse în facsimil) şi fotografii, care atestă şi fac convigătoare împrejurările deosebite ale ultimilor ani din viaţa şi activitatea lui Nicolae Titulescu.
Întorcându-ne la paginile cărţii, trebuie observat că primul capitol reprezintă un concentrat al tuturor celorlalte, fiindcă urmăreşte, moment cu moment, evoluţia amurgului îndurerat al unui zbor înalt, cu aripi retezate de nedreptăţile veacului. Căci, subliniază autorul:
„Nicolae Titulescu a murit de două ori. Prima dată la 29 august 1936. Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă. A doua oară la 17 martie 1941. Atunci când, prematur, a cedat suferinţelor fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos”.
Prima moarte era o urmare a actului iniţiat de regele Carol al II-lea şi semnat de Gheorghe Tătărãscu, susţinut de camarila regală şi salutat de forţele de dreapta, tot mai active în acei ani. Zadarnice erau reacţiile de anvergură ale opiniei publice, ale presei româneşti şi internaţionale, ca şi protestele din rândurile corpului diplomatic românesc. Această demitere din guvernul liberal a dat şi o lovitură sănătăţii precare a lui Titulescu, socotit un fel de „proscris” şi obligat să ia calea exilului.
Biruindu-şi boala, întreg anul 1937 a fost prezent în lumea politică, diplomatică, ştiinţifică, universitară şi ziaristică, la Paris, Londra, Praga, Bratislava, a conferenţiat, a stabilit contacte cu mari personalităţi politice şi diplomatice, trăgând semnale de alarmă împotriva somnului raţiunii, împotriva curentelor şi forţelor totalitare, care puneau la cale răsturnarea echilibrului conturat de sistemul tratatelor încheiate după Primul Război Mondial, deci împotriva întregii sale activităţi de la Societatea Naţiunilor.
În faţa ascensiunii forţelor revanşarde, el a chemat la solidaritatea tuturor forţelor progresiste şi democratice, împotriva dictaturilor şi dictatorilor, de la nazism şi fascism la comunism, a somat democraţiile occidentale să renunţe la himere şi compromisuri, la concilierile faţă de promotorii revizionismului şi revanşismului.
Instituţiile din subordinea adversarilor, mercenarii camarilei, conspiratorii de meserie, toţi perverşii şi ticăloşii care dispuneau şi de sume de bani, pregăteau, la comandă, moartea civilă a lui Titulescu, ameninţându-l până şi cu ridicarea cetăţeniei române. Iar în decembrie 1937, când dorea să reintre în viaţa politică internă şi să revină la învăţământ, aceşti terorişti politici au lipit pe pereţii Facultăţii de Drept din Bucureşti şi pe stâlpii felinarelor de pe străzile Capitalei manifeste care chemau la lichidarea fizică a lui Titulescu.
Regret că nu am spaţiu să mă refer la toate celelalte pagini, cuprinzând atâtea noi şi edificatoare documente de arhivă şi de presă, care l-au dus, toate, pe eminentul istoric şi analist politico-diplomatic George G. Potra să contureze acest tablou final, ca o recomandare de lectură, ca o invitaţie la acţiunile desfăşurate, aproape săptămânal, sub conducerea sa, la sediul Fundaţiei Internaţionale „Nicolae Titulescu“ din şoseaua Kiseleff nr. 47:
„Pentru a reveni Acasă, Nicolae Titulescu a aşteptat cincizeci de ani. Din varii motive şi din diverse părţi i s-a ignorat dorinţa de a fi aşezat în pământul ţării. Până la trecerea sa în nefiinţă, Ecaterina Titulescu a refuzat categoric aducerea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu în România, invocând statornic existenţa regimului comunist de la Bucureşti. Ecaterina Titulescu nu i-a respectat deci ultima dorinţă. După moartea acesteia, pe o poziţie la fel de intransigentă, s-au plasat soţii Marie Yvonne şi Gheorghe Antoniade. Macabru, aceşti posesori de rămasuri titulesciene au revendicat pentru sine dreptul de a negocia locul depunerii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nicolae Titulescu. Cât de trist ar putea fi considerat, ei rămân nişte traficanţi de cadavre. Dincolo de raţiuni ideologice, aceştia sunt animaţi de interese patrimoniale. De ani de zile, urmaşul acestora se judecă cu statul român pentru a intra în posesia Casei Titulescu, societatea românească riscând astfel abstragerea ei din rostul firesc – intelectual, diplomatic, ştiinţific – şi transferul ei într-o afacere comercială. Lungul drum al lui Titulescu către casă s-a încheiat în 7 martie 1992. Readucerea sa în ţară după cincizeci de ani de la aşezarea sa în cripta Bisericii Sf. Mihail din Cannes a încheiat un efort de câteva decenii, în care s-au vehiculat mari principii şi s-au consumat interese meschine, în care serenitatea a lăsat locul pasiunilor şi intrigilor, confruntărilor şi acuzelor. Dincolo de nume şi date notabile, din acest demers rămâne realitatea că, în 1992, în efortul final de readucere al lui Nicolae Titulescu s-au regăsit solidare toate forţele politice majore ale ţării. Titulescu a fost readus Acasă de ţara însăşi, care şi l-a revendicat ca fiu şi care l-a primit cu braţele deschise, dându-i loc în inima fiecăruia dintre noi. Obosit de atâta aşteptare, a venit să se odihnească Acasă, în inima Transilvaniei, la Braşov. Din suflet, a devenit simbol. De iubire de ţară şi neam. Cu ochii roată spre toate zările, Titulescu ne cheamă în armata marilor idei pe care le-a imaginat şi condus cu speranţa că ele pot constitui temeiul tuturor întreprinderilor de conlucrare şi pace, hrănite cu dreptate, adevăr, umanism, încredere. Chiar dacă la 7 martie 1992, când a fost adus Acasă, n-a fost trecut pe sub Arcul de Triumf, Titulescu rămâne pentru noi un Erou. În Panteonul recunoştinţei naţionale, el s-a aşezat alături de făuritorii de ţară, de cei ce au servit-o şi apărat-o, fără ostenire şi rezervă, proiectând deopotrivă un vizionar şi precursor, efigia unui om care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a aduce România în Europa şi Europa în România.”
Acum, când George G. Potra s-a întors din nou din SUA, de unde reuşeşte să aducă de fiecare dată noi documente titulesciene, cum a făcut-o şi din Europa, ani la rând, sunt convins că nu va trece multă vreme până va adăuga o nouă contribuţie la cele peste o sută de articole şi douăzeci de cărţi publicate până în prezent în memoria lui Titulescu.