KAREL DRGAC în dialog cu COSTIN POPA
Costin Popa: Ne aflam la Sibiu unde, ca presedinte al juriului Concursului International de Canto Vox Artis, îmi sunteti sef. Cum vi se pare competitia?
Karel Drgac: Sunt foarte fericit ca am revenit în România. Pentru prima oara am fost acum patruzeci de ani la Concursul de tineret de la Costinesti. Dupa 1968, am parasit tara mea, Cehoslovacia, si m-am stabilit la Viena. Dupa revolutia din 1989, ma aflu pentru a doua oara în România, prima data am fost la Lugoj, în juriul concursului de tenori. Acum mi se pare mult mai interesant, pentru ca ascultam culori diverse de voci. Sunt foarte fericit sa fiu la Sibiu, nu numai pentru ca a fost Capitala Europeana a Culturii si eram curios sa cunosc cât mai multe despre acest oras, dar si pentru ca glasurile mi se par foarte bune si concurentii foarte competenti, mai ales românii. Acum trei luni am fost la un alt concurs si toti finalistii erau din Coreea; frustrant pentru noi, europenii. Vocile din Extremul Orient sunt foarte bune, bine pregatite tehnic, dar de multe ori interpretarea sufera, feeling-ul lipseste. Ori, abordarea unui rol de opera trebuie facuta cu inima.
C.P.: De multe ori este vina îndrumatorilor….
K D.: Da, este vorba despre responsabilitatea celor care-i prepara. Ca regizor si director, am vazut multe cazuri despre care vorbiti. Daca citesti într-un curriculum vitae cinci arii de Rossini alaturi de „Nessun dorma“ din „Turandot“, te întrebi imediat cum este posibil. Tinerii au mentori, profesori de canto în cazul nostru, care se ocupa numai de tehnica, nu si de interpretarea stilistica. O prietena a mea, Edita Gruberova, mi-a spus: „Cântatul este extrem de dificil, dar interpretarea este cea care ne omoara“.
C.P.: Celebra soprana are acum aproape 66 de ani si înca apare pe scena si în concerte. Detine un secret…
K D.: Disciplina. Faptul ca niciodata nu a cântat ceva care sa nu se potriveasca Fach-ului ei. Totdeauna a declarat ca este soprana de coloratura si cânta numai roluri de soprana de coloratura. Punct.
C.P.: A avut si are o tehnica sigura…
K D.: Da, a fost foarte dificil pentru alte soprane sa cânte „precum Gruberova“, ea a fost un fenomen. O voce ca a Gruberovei apare o data la cincizeci de ani.
Voci mici în teatre mici!
C.P.: Care apreciati ca este nivelul actual de pregatire în Occident, în Republica Ceha?
K D.: Am fost multi ani director general al Operelor din Praga, Brno si am întâlnit aceeasi problema: tinerii încep sa cânte roluri dificile foarte devreme, înainte de a fi capabili sa respecte total muzica si compozitorul. Fiecare încearca sa câstige cât mai repede bani si faima, iar la treizeci de ani se trezesc fara voce. Cred ca acest lucru ar trebui stopat si fiecare glas lasat sa creasca, sa se maturizeze. Voci mici în teatre mici, voci mari la început în teatre medii si apoi, dupa obtinerea unei experiente, pe scene mari! Trebuie sa se dezvolte si mental. De multe ori, tinerii artisti sunt folositi în mod gresit si îsi ruineaza vocea. Sunt gesturi criminale. Va dau doua exemple. Când am fost director la Praga, pregateam „Jenufa“ si distributia mea era vârstnica, dar în teatrele mai mari nu este o problema. O juna a venit sa ma roage sa cânte si am întrebat-o daca vrea sa iasa repede la pensie sau sa ajunga la saizeci de ani în profesie. Peste niste ani am întâlnit acea persoana care mi-a multumit. Mi-a spus ca acum cânta rolul din „Jenufa“ în teatre mai mici si a înteles ce i-am sugerat. Alta data, la Brno, nu am fost sigur daca pot folosi o tânara interpreta ca Barbarina în „Nunta lui Figaro“ sau Papagena în „Flautul fermecat“. Va dati seama ce calibru lejer avea! Apoi am aflat ca era distribuita pe undeva în „Madame Butterfly“. I-am spus ca rolul puccinian o s-o omoare, la care mi-a raspuns ca… trebuie sa-si plateasca apartamentul. M-am oferit sa-i platesc trei luni apartamentul la Brno si sa nu faca nimic, decât sa se pregateasca pentru Mozart. Câteodata trebuie sa protejezi cântaretii, trebuie sa-i lamuresti ca au nevoie de timp.
C.P.: Cine credeti ca sunt responsabili pentru greselile de distributie: regizorii, agentii impresariali sau artistii?
K D.: Desigur ca agentii cauta sa câstige cât mai mult, din asta traiesc si cauta spectacolele în care artistii sunt platiti mai bine. Dar parerea mea este ca uneori este prea multa politica, prea multe trocuri de genul „tu îmi dai regia, eu îti dau artistii“. Iata primii vinovati.
C.P.: O tânara mezzosoprana de douazeci si sase de ani mi-a spus ca i s-a propus sa cânte Azucena, Amneris sau roluri de Wagner, foarte dramatice pentru vârsta ei.
K D.: Va amintiti ca în prima etapa am avut o tânara care a cântat ceva gresit ales de ea însasi, dar juriul a considerat ca are potential, i-a mai dat o sansa cu alta arie în etapa a II-a si a fost fantastica în rolul Micaëlei. S-a vazut ce voce frumoasa avea si cât de bine era pusa în valoare într-un repertoriu potrivit. Nu trebuie sa faci prea multe în frageda tinerete, ci mai târziu. Acum treizeci de ani eram asistentul lui Jean-Pierre Ponnelle la Chicago si soprana care a cântat atunci rolul Micaëla avea o voce superba. Concurenta de ieri mi-a amintit de ea.
C.P.: Cum era Jean-Pierre Ponnelle?
K D.: Nu vreau sa spun nimic rau, acum multi îl considera prea manierist. Dar era extrem de profesionist, nu numai ca scenograf si designer de costume, dar si ca regizor. Era foarte estetic, foarte apropiat de muzica, niciodata nu a fost contra ei. Multi ma întreaba ce am învatat de la Ponnelle, caruia i-am fost timp de un an asistent personal, la Viena, Zürich, Salzburg si Metropolitan. Era o persoana foarte retrasa si eu respect asta, asa ca raspund: într-un an nu am învatat, ci doar m-am bucurat. De fapt, gândeam la fel ca el cu privire la gesticulatie, articulatie si interpretare.
Management si Regietheater
C.P.: Triada esentiala. Domnule Drgac, care sunt problemele actuale ale unui bun manager?
K D.: Este vorba foarte des de lipsa de bani. În timpul meu, Opera de Stat din Praga a avut succes, dar acum a trebuit ca doi directori sa plece deja si teatrul traieste, într-un fel, din turism. Orasul are sase-opt milioane de turisti anual si calitatea reprezentatiilor nu este de prima clasa. Cred ca nu este bine, interpretii nu mai cânta cu pasiune, iata problemele managementului din Praga, în aceste zile. Nu este necesar sa fii artist faimos pentru a fi un bun director, ci o persoana cu mult suflet si pasiune pentru public, pentru arta lirica. Am învatat multa opera, dar zilnic îmi dau seama ca mai am ceva de aprofundat, pentru ca opera este totul: literatura, actorie, muzica, voci si toate împreuna. De asemenea, interpretarea s-a schimbat oarecum, este legata de modificarea gusturilor. La fiecare douazeci de ani feeling-urile se schimba, de pilda, sunt noi baze referitoare la cât de repede sau încet trebuie sa interpretezi. La Viena, Nikolaus Harnoncourt se considera al doilea dupa Dumnezeu, spune ca stie foarte bine cum trebuie sa cânte fiecare interpret, dar câteodata mie mi se pare foarte plicticos. Este problema lui cum interpreteaza un Andante, dar mie asa îmi pare. Este important cum aduci sunetul în fata publicului. Ori spectatorul din ziua de azi este influentat de media: daca esti cunoscut, publicul crede ca esti si bun, cel putin aceasta este experienta mea.
C.P.: Perfect adevarat. Reclama si mediatizarea sunt abundente si, de multe ori, nesustinute artistic pe de-a-ntregul. Spuneti-mi, exista o diferenta între un director de teatru si un director de teatru în aer liber? Acum conduceti Festivalul Open Air de la Gars am Kamp, în Austria.
K D.: Sigur. De exemplu, într-un teatru pot sa fac un planning, am o echipa foarte experimentata, care stie bine lectia, am reguli. Însa, în festival, cea mai mare problema este ploaia. Nu poti face nimic contra vremii; or, mai ales acum, în timpul crizei, daca platesti bani, vrei sa fii sigur ca vremea va fi buna, nu merita sa conduci optzeci km de la Viena la Gars ca sa constati ca reprezentatia nu poate avea loc. Deci, iata principala problema, din cauza careia publicul este cam stresat; în general, majoritatea oamenilor nu au bani suficienti, tinerii prefera alt gen de muzica, deci misiunea noastra chiar daca nu imposibila, este foarte dificila. Încercam sa apropiem de arta lirica tânara generatie, pentru ca eu cred ca spectacolul de opera nu este numai pentru profesionisti, ci pentru toata lumea, pe care trebuie s-o convingem sa vina la teatru ca sa se relaxeze, sa vada, sa faca un fel de mica istorie în timp.
C.P.: În timpurile noastre, ne aflam în plina expansiune a conceptului de Regietheater.
K D.: Mizanscenele mele poate nu sunt ultramoderne, eu prefer ca povestea sa se deruleze asa cum a fost scrisa, nu este nevoie sa urmaresti numai sa sochezi publicul, sa-l surprinzi prin orice mijloace. Desigur, trebuie sa modernizezi, sa fii în pas cu vremea, dar eu prefer sa studiez istoria, sa fac analiza personajelor, a povestii, înainte de a sti ce sa fac pe scena. Cred ca este absolut necesar sa respecti compozitorul. Mi se pare important sa explic relatiile dintre protagonisti, este mult mai dificil decât sa am o idee socanta, sa-i mut pe toti pe Marte, sa aduc scafandri sau orice altceva…
C.P.: … asa cum îmi vorbea, acum ceva vreme, Giancarlo del Monaco, regizor renumit pentru montarile lui atipice. Care este tendinta acum?
K D.: Cred ca s-a schimbat ceva si din punct de vedere estetic. Cântaretii trebuie sa fie si actori, se joaca mult mai mult; nu mai sunt acceptabili cei de sute de kilograme, chiar cu voce; publicul nu mai respecta pe cineva numai pentru ca are glas, dar sta ca o stânca pe scena; si regizorii au venit cu idei noi, pentru ca pe scena trebuie sa fii mult mai activ, câteodata chiar exagerat. Însa nu-mi place cineva care trebuie sa cânte stând în cap si cu spatele la public, dar pe de alta parte este interesant de vazut cât de activ poate fi un cântaret de opera. De exemplu, Jonas Kaufmann arata bine, cânta bine si nu sta nemiscat pe scena. Cred ca acesta este viitorul operei, gen nemuritor care trebuie sa fie atractiv pentru public. Desigur, primul criteriu ramâne vocea.
C.P.: Credeti ca modernismul în regii este destul de introdus pe scene mari ca Scala, Metropolitan sau Covent Garden?
K D.: Cred ca este dificil pentru ca este vorba despre politica teatrului. De exemplu, Metropolitan Opera cumpara câteodata complet un spectacol sau face coproductii. Publicul american nu iubeste foarte mult productii complicate la Met. Si la Londra, la Covent Garden, cred ca publicul prefera productiile traditionale. Acum, la Viena, s-a schimbat putin si noul director încearca sa aduca un repertoriu mai dificil, precum cel baroc, dar si muzica moderna. Publicul si orchestra par ca prefera o asemenea orientare. În fiecare teatru functioneaza politica de aducere a publicului în sala, pentru ca acum exista probleme economice, criza, dar prioritar este ca fiecare manager sa demonstreze cât de importanta este opera pentru societate. În ziua de astazi exista Internetul, exista mai multe posibilitati, asa ca pentru fiecare teatru este ceva mai greu sa aiba succes, lupta pentru obtinerea cântaretilor buni este mai dura, programarile trebuie facute cu cinci ani înainte, dar ce garantie ai ca în cinci ani Jonas Kaufmann va fi la fel de bun si va arata la fel de bine? Deci este o situatie speciala pentru teatrele mari si pentru cântaretii mari. Este complet diferita fata de casele mai mici, dar cred ca uneori teatrele mici sunt mai importante pentru societate, pentru oamenii obisnuiti, pentru educatie.
„Prietenul tau devine
computerul, nu vecinul“
C.P.: Care sunt proiectele Festivalului Gars am Kamp?
K D.: Am terminat seria cu „Rigoletto“ si acum pregatim „Freischütz“. Fiind în Austria, încercam sa facem si muzica germana, desigur. Avem multe titluri, mai ales opera italiana ori, cum anul viitor este An Verdi-Wagner, cred ca toate teatrele vor pune opere ale acestor doi giganti, asa ca nu ar fi o idee rea sa producem o opera romantica, putin diferita de restul teatrelor, mai ales ca si noi suntem diferiti, scena noastra este un castel prin care relatia cu natura este foarte importanta. Castelul poate fi ideea unui decor pentru „Freischütz“. Desigur, va fi dificil de adus cântareti, pentru ca nu gasesti toata ziua un tenor pentru Max, accesibil din punct de vedere financiar, dar sper ca si a 24-a stagiune va fi un succes.
C.P.: Câte reprezentatii programati?
K D.: Dupa mine, nu destule, pentru ca suntem dependenti de banii de la guvern, care reprezinta o parte a veniturilor noastre, restul provenind din vânzarea de bilete, or, din an în an, lucrurile sunt mai dificile.
C.P.: Aveti sponsori?
K D.: Este o alta problema a vremurilor noastre. Nu sunt suficienti, desi fiecare iubeste sa fie prezent în media. Pentru mine este foarte dificil sa înteleg modul în care s-a schimbat societatea, înainte era mult mai apropiata de modul nostru de educatie, de simtire. Acum totul se schimba foarte rapid, exista mai multe calculatoare, cred ca din punct de vedere feeling oamenii sunt mai saraci. Daca azi folosesti computerul este fantastic, totul s-a schimbat, prietenul tau devine computerul, si nu vecinul. Dar am întotdeauna nevoie de un interlocutor ca dvs., cu educatie clasica, cu care sa poti vorbi ceva din istorie, literatura, mitologie etc. Imediat întelege despre ce este vorba, suntem oameni cu acelasi nivel si gen de educatie.
C.P.: Civilizatia moderna trebuie sa integreze totul. Domnule Drgac, au cântat români la Gars am Kamp?
K D.: Da, în fiecare an cineva din România vine la noi. Românii distribuiti la festival sunt foarte buni. O amintesc pe soprana Anda Louise Bogza, faimoasa, este angajata la Opera din Praga, acum numit Teatrul National. A fost de doua ori la Gars am Kamp. Cântaretii români sunt foarte buni si inteligenti, am lucrat acum doi ani cu tenorul Marius Vlad din Cluj. Narcisa Brumar, o soprana foarte draguta din Timisoara, a facut o Violetta excelenta, dar anul trecut a nascut si n-a venit la noi. Cunosc bine cântaretii români, timp de peste treizeci de ani i-am auditionat pe multi.