Veteranul de razboi Stefanut Ilie, om modest si îmbatranit de povara epocilor care au trecut peste el, si-a primit musafirii avand medalia militara prinsa în piept, medalie despre care nu a vorbit însa deloc. Desi nu a parut cã acorda o atentie deosebita întalnirii, si-a invitat, de la început, musafirii în sufrageria aranjata dupa traditia rustica, pe pereti cu icoane împodobite de stergare taranesti. El însusi s-a îmbracat cu ceea ce îi parea potrivit pentru ocazie – cu un pulover kaki, un sfeter (germanism preluat de ardeleni, n.n.). Nu este foarte activ, dar are o privire vie si multe amintiri intacte. A vorbit coerent, fara pauze lungi, fara lacune. Este un om simplu, pentru care razboiul, datorita grozaviilor pe care le-a trait, a ramas trauma vietii sale. Fostul fruntas a fost doar un îngrijitor de cai, nu a tras niciun glont, de aceea nu este atins de nicio mustare (majora) de constiinta. A ramas, însa, adanc ascunsa în memoria sa, o prezenta, frica.
Pentru varstnicul ramas cu inocenta orecum intacta, marele sau pacat este unul pe care cei mai multi dintre oameni nu l-ar numi astfel:
M-am nascut la Scarisoara (jud. Alba), în vara lui 1922. Am fost o familie saraca, de tarani, eu am mai avut înca doi frati si o sora. Apai scoala nu am facut, eram cu munca pe camp, pe langa casa…1
Îngijitor de cai pe Frontul de Est
Am fost încorporat la 20 de ani, în primavara lui ‘43, nu mai stiu în ce luna, sa fi fost martie, sau aprilie era? Am fost întai la comisariatul din Turda, dupa care m-o trimis în Sibiu, la Regimentul 10 Calarasi, unde am facut perioada de instructie si dup’ aia m-au trimis la Sebes, unde am stat patru luni; de la Sebes am plecat acasa, asa, cam o luna… si pe urma m-o trimis pe front, la Iasi. Aici (la Iasi, n.n.) stateam cu caii alora din prima linie, fiecare dintre noi avea în grija cate cinci-sase cai. Îi grijam cu zi, cu noapte, stateam în padure; acolo am stat pana or rupt rusii frontul… da’, noi eram cu nemtii… si cand o rupt rusii frontul, eram langa un sat, Bogdanesti îi zicea… si o zis majorul ca-i gata! Ca fiecare-i pe socoteala lui, cum ne-o ajuta Dumnezeu!
Apai, cu zi, cu noapte, tot fugeam. Veneau avioanele cu mitraliere de parjolea lumea! La Buzau, pe podul Buzaului, cum îi zicea, am dat de nemti; astia, nemtii, erau în retragere si erau disperati, de se aruncau în apa sau trageau în fiecare soldat roman care le statea în cale, nu se mai uitau… treceau o groaza de masini, tancuri… eu am reusit sa trec cu trei cai, mergeam asa pe langa nemti, abia paseam de frica. Dar am reusit! Apoi am ajuns la Sebes, unde ne-o format într-o unitate de vreo suta de soldati si ne-o trimis pe front la Trei Calarasi, asa îi zicea; aici (la Sebes, n.n.), se desprinsese regimentul, ziceau cã or murit toti (soldatii regimentului mai înainte mentionat, n.n.) si ne-o bagat pe noi atunci în loc.
Drumul spre Vest si frica
Si am plecat pe jos, de la Turda pana în Cehoslovacia, tot dupa unguri si dupa nemti, ne-am dat cu rusii (rade ca de o „smecherie“ sau sotie, n.n.). Cand am ajuns în Ungaria, ne-o dat la un regiment de langa Tisa si ne-o pus în linia întai. Aici era o apa, Bodlogu (raul Bodrog, un afluent al Tiszei, n.n.) si nemtii or trecut de partea ailalta si dupa asta au zburat în aer toate podurile, de noi nu mai aveam pe unde trece; numa’ cu barcile am trecut… si cand am trecut, ne-or observat cam cand eram în mijlocul apei cu barca; apai, or început a trage pe noi cu brandurile… si într-o barca s-o nimerit un sublocotenent care o si murit pe loc… saracu’… dar numa’ el o murit, ca barcagii or scapat, pe ei nu i-o nimerit. A doua noapte mi-o venit si mie randul sa merg, n-aveam ce face, trebuia sa merg, ca eram cu un sergent si trei soldati. Sergentul era tare fricos, de nu mai putea, si ne-o pus sa dam cu lopetile în apa sa facem galagie ca sa vedem daca trage careva… dar, doar asa, fara sa plecam cu barca din dunga raului; acum, nu se mai auzea nimic, desi înainte cu o noapte s-o tras continuu, ei (germanii, n.n.) or tras un atac grozav, dupa care or plecat, or fugit de n-am mai dat de ei vreo 30 de kilometri.
Atunci mi-o fost frica. Or fost momente cand mi-o fost tare frica, de multe ori meream asa ca amortit, nu aveam nicio frica, niciun gand, numa’ mergeam asa ca iepurele, nu mai gandeam nimic, cadeau brandurile pe noi ca ploaia, dar m-o ferit Dumnezeu si nu m-o ranit atunci.
Eram odata pe un ses, în Ungaria, langa un sat si se tot tragea spre noi… si nu aveam habar de unde… dupa un timp, am observat ca se tragea din turnul unei biserici; atunci, or pus ai nostri un tun si or început sa traga spre ei, treceau proiectilele deasupra noastra de numa’ fluierau… si or tot tras pana or distrus bine toata biserica, i-am fugarit si de acolo pe nemtii aia. Pacat de biserica aia, da’ nu am avut ce face.
Nemtii, rusii, ungurii, alti oameni!
Aveam viata amara. Dormeam în santuri, cum puteam. În Turda Noua am dormit într-o noapte la o familie de unguri. Eram o suta si ne-o cantonat tot cate doi într-o casa; cum eu am stat la urma, cand mi-o venit randul am ramas singur, nu am mai avut sot, restul erau tot cate doi… si ne-o spus ca daca vin rusii noaptea, sa spunem ca suntem soldati romani în casa, ceea ce si eram, ca altfel rusii erau tare rai, jefuiau tot, omorau, violau femeile, tot distrugeau!
Dupa ce am adormit, numa’ ce am auzit bubuieli pe la usi de zici ca vroiau sa rupa usa… si atunci m-am ridicat… si am strigat: „Soldat roman!“… îi auzeam cum vorbeau, dar nu întelegeam nimic… si dupa asta, or plecat mai departe; astia (soldatii sovietici, n.n.) erau mai rai ca nemtii aia, care nu faceau de-astea, erau mai civilizati. Dimineata, ce bucurie era pe unguri, plangeau de bucurie ca or scapat cu viata, ca rusii îi omorau de nu eram eu. Nemtii nu erau asa! La aia (germanilor, n.n.) le-am cerut si de mancare cand eram în Moldova cu ei. Eu stateam cu caii, ei aveau bucataria chiar langa noi, asta atunci cand eram aliati cu ei… si tot ne îndemnam unu’ pe altu’ care sa mearga pana la ei sa le ceara ceva de mancare… ca nu mai puteam de foame. Pana la urma am luat gamela si m-am dus la ei… da’, ca sa ma pot întelege cu ei – nimic nu pricepeam – ei radeau, eu radeam… cam pana o venit unu’ si mi-o luat gamela din mâna si s-o dus cu ea în bucatarie si o adus-o înapoi plina cu ceai. Eu eram flamand, nu-mi trebuia ceai, dar m-am bucurat si pentru ala; ei radeau în continuare si, la un moment dat, tot soldatu ala’ îmi ia gamela si arunca ceaiul si o umple cu sarmale. Mi-o mai dat o bucata de pita si atunci am salutat cu salutu’ lor… si ei tot radeau de mine… dar, o fost bine ca m-am saturat si eu, si colegul.
Foamea soldatului roman
Era tare rau cu foamea si atunci cand ne-am întors de la Iasi la Sebes, cand or rupt rusii frontul, am mancat numa’ de pe marginea drumului – mere, struguri. Odata, în Ungaria, mi-am facut un pacat tare mare; de fiecare data cand merg la popa îi spun de pacatul meu. Acolo, în Ungaria, am dat de un stup de albine, la un om în gradina. „Aici îi miere!“ am zis, si cum am miscat un pic de stup, cum ieseau albine din toate partile, de-am crezut ca ne mananca ele pe noi. Langa stupi era un brad din care am rupt cateva crengi si am dat cu ele în albine, omorand pana am reusit de am luat mierea; ne-o ajuns de am bagat si în bidoane, am si mancat.
În Muntii Tatra
Dupa ce s-o eliberat Ungaria, am continuat drumul catre Cehoslovacia, am intrat toamna pe munti în sus, tot dupa nemti, cot la cot cu rusii, de-o parte ei, de-o parte noi. Mergeam asa în linie toti. Si acolo, în Muntii Tatra, stateam cu zi si cu noapte, sapam cate o groapa, puneam la cap cate o piatra si arma; asa dormeam, mancarea nu venea tot timpul, iar cateodata se începea cate un atac pana se sosea cu mancarea… si atunci, fugea cu ea si se întorcea numa’ noaptea cealalta, ca numa’ noaptea venea cu mancarea.
Mai în fiecare zi, trageau cu cartuse de alea „Dum-Dum“… de tot rupeau alea.
Tot atunci era ger mare. Odata, m-o pus santinela la un bordei facut în pamant si noaptea o început iara a bate, de numa’ bumbaia lumea; si o picat ceva langa mine, ca atunci cand trazneste mai tare… si o dat cu mine de pamant… si aia din bordei strigau la mine: „Ce-i, ma?! Ce se întampla?!“. Eu habar nu aveam ce-o fost, ca o facut o flama ca atunci cand fulgera. M-o luat atunci ai mei, si m-o pus sa stau jos, pe trepte, sa nu mai stau acolo. Eram nauc. Dar, nu o mai tras nimeni dup’ aia. M-o ferit iar Dumnezeu de moarte!
Ranirea
Si tot nu am scapat pana la urma, ca m-or împuscat chiar în ziua de Craciun, în’44. Eram atunci trei insi, eu duceam munitia – si a mea, si a celor doi. Si stand acolo, pe munte, numa’ ce simt ca si cum mi-ar da cineva cu o bata peste mana… dar, cand ma uit mai bine, nu era nimeni, nu era nimic. Apai, numa’ ce vad ca începe sa îmi curga sangele: „Ma, astia m-or împuscat!“. Urlam la ceilalti: „Haideti, ajutati-ma sa ma leg!“. Aveam o camasa un pic mai curata la mine si m-o legat cu ea, m-or pus la o caruta de m-o dus de acolo, pana la drumu’ de jos. Abia, abia am ajuns jos, ca era tare rau drumul. Da’ am avut noroc ca o venit glontul de departe si era rece deja.. si nu mi-o rupt osul de tot; abia a doua zi am ajuns la sanitar de m-o adormit!
A doua zi am ajuns la un spital si m-o pus acolo jos, pe paie, de stateam ca porcii… era, pe acolo, numa sange, numa’ soldati raniti. O venit o masina sa ne duca în alt spital, în Ungaria, si eu n-am avut loc, o trebuit sa astept sa vina alta… nu mai puteam de ciuda, dar n-aveam ce face. No, dupa ce am ajuns în Ungaria la spital, m-or trimis în tara, prima data or vrut sa ne duca la Cluj, dar pana la urma am ramas în Timisoara. Cand am ajuns la spitalul militar nu mai aveau locuri si ne-o bagat vreo 30 de insi în spitalul civil, pe toti ne-or înghesuit într-un salon de stateam si cate doi într-un pat.
Vedeam cum aduceau în fiecare zi din Cehoslovacia soldati degerati, ca nu aveai ce face, ningea pe tine. Dupa ce te scuturai de nea, sa punea o alta, nu aveai ce face, trebuia sa înduri. L-am vazut pe unul cum, în fiecare zi, îi tot cadea cate un deget pana n-o mai avut nici unul, gandeai ca-i carbune, asa negre erau.
În spital am stat cinci luni. Cand credeam ca s-o vindecat, iar puroia si nu puteam pleca acasa!
S-o gatat razboiu’
Da’, cand eram în spital, razboiul s-o gatat la Pasti, în aprilie (de fapt, în mai 1945, n.n.), eu numa’ în mai am venit acasa! Într-o noapte, eram în spital, m-am trezit din somn… se auzeau numai împuscaturi si agitatie cum era pe front, atunci am zbierat o data tare de tot: „Vai de noi, ca iar trag rusii în noi!“. Atunci o venit sora care ne grija si o zis: „Nu va temeti, ca-i gata, s-o încheiat razboiul.“ Trageau clopotele la biserici, trageau cu pustile catre cer de numa’ lumina tot, fereasca Dumnezeu ce era acolo! Si eu tot urlam, nu mai stiam ce-i. Si sora numa’ ce îmi zicea: „Nu te teme, Stefanut, e gata rãzboiul!“ (zâmbeste). Sunt multe de amintit si de spus. Razboiu’ o fost iadul pe pamant, dar ce îmi aduc cel mai bine aminte e vorba blanda a surorii: „Nu te teme, Stefanut, e gata razboiul!“