„Un om din Ardeal”

Liana-Tereza Biriş, Radu Brateş în file de documente, Editura Napoca Star, 2014

Ori de câte ori am în faţă una dintre cărţile „profesorului meu de poezie”, cum i-am zis întotdeauna lui Radu Brateş, încerc o dublă emoţie. Una pozitivă, a fostului său elev de la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, cel care a primit din partea profesorului de română, pe numele său real Gheorghe
I. Biriş, în cursul superior, îndrumări de lectură, orientări literare, sfaturi asupra primelor manuscrise şi poezii publicate. Pozitivă a fost şi emoţia lecturii singurelor două cărţi antume: Aspecte din viaţa Blajului (1942) şi Oamenii din Ardeal (1973). Cărţi remarcabile, de studii, evocări şi portrete inspirate de istoria şi oamenii mari ai centrului Iluminismului transilvan, ai Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică şi ai celor mai vechi şcoli sistematice româneşti. Deşi debutase la 15 ani, în ziarul blăjean Unirea poporului, devenind apoi, încă din studenţie, colaborator la cele mai importante reviste ardeleneşti, şi nu numai, o soartă vitregă şi nedreaptă a făcut ca după 1948, alungat din Blaj şi deportat la Canal, să revină treptat şi sporadic în viaţa literară, uneori ajutat şi de mine, aşa că, abia la 60 de ani, când s-a stins, îi apărea cea de-a doua carte. Abia la un an după moarte, s-a publicat primul său volum de versuri Cântece de pe coline, cu o prefaţă a mea, la Editura Dacia din Cluj. De aici emoţiile şi tristeţile mele, răscumpărate doar prin faptul că împreună cu familia (soţia sa Valentina, fiicele sale, Voichiţa şi Liana), păstrându-i cu sfinţenie manuscrisele tainice, am reuşit să publicăm – într-o ediţie anastatică – manuscrisul unora dintre cele mai frumoase „poezii carcerale” româneşti intitulate Scrise în furtună. Ca apoi mai ales Liana-Tereza Biriş să alcătuiască şi să publice cele şapte volume de scrieri inedite, sau ediţii reconsiderate integral. La centenarul naşterii lui Radu Brateş, în 2013, am alcătuit şi semnat antologia Blajul şi oamenii săi, care s-a bucurat de aprecieri unanime, în fruntea lor aşezându-se şi cele semnate de Răzvan Voncu.
Parcurgând, filă cu filă, noua carte publicată la Cluj, oraşul studiilor sale universitare, terminate în aceeaşi perioadă cu Pavel Dan, cel care avea să-i devină coleg de catedră la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare”, prieten drag şi sfetnic apropiat numărându-se împreună şi printre întemeietorii revistei Blajul (1934-35), impresionează asocierea datelor bio-bibliografice cu fotografii şi reproduceri de texte, manuscrise inedite, reflexe în revistele vremii. Încât, de la capitolul Debut, continuând cu Înmuguriri literare, Colaborări literare (şase subcapitole importante), până la Final, Date şi repere biografice, avem un fel de compendiu al vieţii literare şi publicistice ardeleneşti, ante şi postbelice. Cred că nu lipseşte nici unul dintre numele celor care au ilustrat viaţa universităţii clujene, de la figuri ca Sextil Puşcariu, Gh. Bogdan-Duică, Victor Papilian, Ion Breazu până la cei care au condus şi au colaborat la revistele Abecedar, Pagini literare, Gând românesc sau doar au alcătuit diverse antologii şi-au organizat tradiţionalele şezători literare.
Revenind la Radu Brateş, trebuie subliniată aplecarea sa specială spre temele istorice ardeleneşti, cele tradiţionale şi cele reînnoite după crearea României Mari, astfel încât nu e de mirare că, în tradiţia horaţiană şi cipariană, a odelor dedicate unor personalităţi de seamă, tânărul de abia 14 ani, cu pseudonimul G.B. Târnăveanul, avea să publice, la 14 august 1927, poezia La moartea regelui Ferdinand I al României, care începea cu strofa:
O Ferdinand cel Mare, O rege bun, cuminte
Ce-n clipe de restrişte erai tot înainte
Şi-ai făurit o ţară frumoasă-ncântătoare
Cu râuri spumegânde, câmpii scăldate-n soare!
şi se termina astfel:
Te-or pomeni soldaţii răniţi la Mărăşeşti
Petroasa,Valea Babei, Oituz şi Ibăneşti!
Te-or pomeni cu jale mulţimea de orfani
Pe care-i ajutat-o, o, Rege, atâţia ani!
De la modestia firească a unor asemenea versuri, la măestria ultimelor poezii, publicate la Steaua în vara plecării sale din lume este un parcurs enorm şi admirabil, atât de bine ilustrat şi documentat prin citate revelatorii. Din paginile sale finale, îmi permit să reproduc, parţial, gândurile pe care le-am publicat în Contemporanul din 29 iulie 1973, de parcă le-aş fi scris azi:
„Un om din Ardeal
S-a stins zilele trecute, într-o casă modestă de pe strada Timotei Cipariu din Blaj, un om de omenie, un dascăl neîntrecut. Un scriitor de aleasă cultură. Un poet.
Numele lui Radu Brateş (pseudonimul literar al lui Gheorghe I. Biriş) poate nu spune prea mult cititorilor mai tineri, nici scriitorilor din noile generaţii. Poate l-au uitat chiar şi unii dintre confraţii de visuri şi frământări literare, cu a căror nume îşi îngemănează scrisul, începând de prin 1930, în paginile unor reviste transilvănene, din când în când evocate de istoricii literari: Abecedar, Pagini literare, Gând românesc, Blajul. În acel Abecedar alcătuit de delicatul poet Emil Giurgiuca (o variantă transilvăneană a liliputanelor Bilete de papagal argheziene) se puteau întâlni alături de numele lui Emil Isac şi Lucian Blaga, nume care consacrau sau anunţau talente noi, scriitori adevăraţi: Pavel Dan, George Boldea (stinşi amândoi atât de timpuriu!), Teodor Murăşanu, Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Simion Stolnicu, Radu Brateş, Olga Caba, Grigore Popa, criticul Octav Şuluţiu şi alţii încă. Unii dintre ei aveau să se regăsească la Gând românesc, revistă literară dăruită cu critici ca Ion Chinezu şi Ion Breazu, animatori pasionaţi şi competenţi, adevăraţi militanţi pentru o cultură nouă în Transilvania. Într-o atmosferă atât de sugestiv cuprinsă de Ion Vlasiu în cartea sa Drum spre oameni, mulţi dintre aceşti scriitori se întâlneau la cenaclul iniţiat şi condus la Cluj de reputatul scriitor şi savant Victor Papilian.
Printre aceşti colegi, printre multele şi zbuciumatele evenimente la care veacul îi făcea părtaşi, Radu Brateş a trecut ca o umbră caldă.
Aşa l-am cunoscut noi, elevii lui de la şcolile din Blaj. Cred că aşa l-au cunoscut şi cele treizeci şi şapte de serii de absolvenţi de la diferite şcoli, cărora numele profesorului Biriş, eminentul profesor de limba şi literatura română, le evocă nu numai pe desăvârşitul pedagog şi educator, pe dascălul patriot, dar şi pe poetul care purta numele unui lac adânc cât marea.
În oglinda acestui lac îi văd acum răsturnată, furată în adâncurile neiertătoare, fiinţa lui delicată, trupul scund şi fragil care părea, întotdeauna, să nu poate duce singur, o atât de înaltă tensiune morală şi intelectuală, energia sa de adevărat constructor.
A ştiut să clădească în oameni tineri credinţa în frumuseţea limbii româneşti, în altitudinea reală, greu cucerită a culturii noastre, în necesitatea continuităţii eforturilor acelora care, cunoscuţi sau necunoscuţi, au ştiut să-i încorporeze fiinţa morală în construcţia nepieritoare a ţării.
Nu e puţin lucru să fii un astfel de constructor, priceput, ferm, delicat, prezent mereu pe schele nevăzute, ameţitoare, niciodată la banchete zgomotoase.
Ştia, cu tot neamul său de ţărani oropsiţi, să rabde, să aştepte, să-şi ceară lui mai mult, mai sever, decât oricărui din jurul său”.
N-aş mai putea adăuga decât exclamaţia latină: Dixi et salvavi animam meam!