Daniel Bănulescu, În Şerpărie, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2013, 104 p.
Pesemne ca inflatia (care a atins, în ultimele decenii, cote hiperbolice) de „presupuse“ generatii ale literaturii române contemporane îsi va fi având ratiunile ei. Înainte de ’89, câte o noua generatie literara vedea lumina zilei la fiecare început de decada, ca o garantie incontestabila a „prolificitatii“ lumii comuniste. Se pare însa ca utopismul atât de caracteristic totalitarismului românesc nu constituie singura cauza valabila. Chiar si în anii ’90, atât de confuzi si de putin reprezentati în materie de productie literara propriu-zisa, ne-am grabit sa constatam aparitia asa-numitei „generatii ’90“, fara sa intuim „filiatia“ directa a unui Ioan Es. Pop sau a unui Cristian Popescu cu optiunile de viziune ale optzecismului. Numaidecât, critica s-a grabit sa aseze în rândurile aceleiasi „generatii“ si un al treilea autor. E vorba despre Daniel Banulescu.
Clasament à la Banulescu
Întreg acest preambul vine sa semnaleze din ce cauza Daniel Banulescu nu poate fi considerat, la drept vorbind, un nouazecist, cu toate ca si-a publicat o parte dintre volumele de versuri în anii ’90 (Te voi iubi pân’ la sfârsitul patului, în 1993, sau Balada lui Daniel Banulescu, în 1997). Versurile sale recupereaza, în esenta, biografismul de factura optzecista, cu o si mai pregnanta nota (neo)avangardista, anticipând „explozia“ poetica pe care aveau sa o înregistreze deja primii ani ai noului mileniu. Scriitorul revine în 2013 (dupa antologia din 2010, Ce bine e sa fii Daniel Banulescu) cu o noua selectie de poezie, În Serparie, publicata la editura Tracus Arte. E vorba despre un clasament à la Daniel Banulescu, al „celor mai bune 35 de poeme“ ale poetului, dupa cum putem afla înca de pe coperta întâi a volumului recent aparut. Autorul îsi (re)examineaza poemele cu potentialul valoric cel mai ridicat si le lanseaza într-o competitie ca la carte, cu note cât mai exacte, din care zecimalele se întelege ca nu pot sa lipseasca (de la 7,50 la 9,90), menite sa le aseze într-o ierarhie judicioasa. Doar în aparenta însa, pentru ca subiectivitatea poetului nu poate fi, desigur, criteriul cel mai eficient în clasarea axiologica a propriilor creatii. O privire critica exersata ar sesiza numaidecât cum poeme dintre cele mai reusite se regasesc, de pilda, la mijlocul topului, cu toate ca depasesc cu brio „capodoperele“ selectionate de scriitor.
Unul dintre marile merite ale poetului e, asa cum spuneam, acela de a fi anuntat – macar în parte – devenirile care aveau sa se produca odata cu Generatia 2000 în poezie, pornind de la inflexiunile neoavangardiste ale postmodernismului românesc. Colectia de poeme din În serparie „functioneaza“, în mare parte, la parametri douamiisti. Miza pe ontologic, tranzitivitatea din ce în ce mai acuta a limbajului sau balanta care începe sa încline decisiv spre biografism si cotidian erau deja – în anii ’90 (ale caror dominante sunt – a nu se întelege gresit! – prezente înca în textele antologate) – semnele a ceea ce urma sa se petreaca în poezia noastra de mai târziu. Iata un poem la care am fi putut înregistra „simptomele“ douamiiste si care (desi notat cu 7,5) e unul dintre cele mai originale ale lui Banulescu: „Vorbesc cu o femeie la telefon/ Si fumez/ Îmi raspunde vulgar si strain/ Ma gândesc ca as putea sa trec pe la ea pe acasa/ Si sa-i frâng gâtul// Dar nu o fac/ Iar buza ce i-o simt înca pe trup ramâne cu mine/ Ma înfurii îngrozitor si urlam/ Este ca o cutie hârjâita de chibrituri/ Pe care nu mai pot sa-mi aprind niciun bat// Toata noaptea a transpirat si a plâns/ dar acum în fine e lamurita/ Toata noaptea s-a nelinistit si a plâns/ dar în fine acum e transpirata <…> Ma ridic strig ceva si urlam/ Sparg mutra unui aparat de radio/ care si el ramâne cu mine <…t“. Poezia merita atentie si dintr-un alt motiv: se înscrie, prin tonalitate si prin imaginar, într-o linie mizerabilista care a rezistat, în douamiismul nostru poetic, pâna în ziua de azi (si mai vizibila – poate – în versuri ca: „La 6 ani s-a pogorât asupra mea groaza/ La 7 ani scârba/ Si la 12 ani nepasarea“).
O dovada e si absenta (aproape în întregime) a filonului livresc, pe care douamiistii „începutului de drum“ îl exilau si ei ireconciliabil. Cu exceptia câtorva secvente mai putin percutante (de pilda, „În tarcul amintirii despre ea supravietuiau doar/ O noua postura în meditatie o zvârcolire/ de pijamale o calarire în zori“), în care – oricum – intertextul iese vizibil din prim-plan, asemenea experimente nu îsi mai gasesc locul în poezie.
Asocieri teribiliste
Exista, la o adica, si unele minusuri ale antologiei lui Daniel Banulescu. Unul dintre ele se învârte în jurul unor secvente de un grotesc ineficient speculat, dizolvându-se, din pacate, într-o bufonada fara prea multa substanta poetica. Ma gândesc, bunaoara, la câteva versuri din Ai cântat frumos dar nu ti-ai schimbat viata: „Ne-am întors acasa am mâncat si – din batjocura – am râgâit/ Multumiti de faptul ca desi ai cântat atât de frumos/ Nici macar tu nu ti-ai schimbat viata“. Poemul ar fi mai „rezistent“ fara asemenea extravagante de ordinul derizoriului. Ca sa nu mai amintim de unele pasaje de un patetism vizibil trucat, prea putin justificat – în consecinta – în economia unor poeme altminteri viabile. Exemplele ne sunt la îndemâna. Modulatiile din „Vai sarmanul teatru absurd cum a plâns/ dupa tine toata noaptea“ ori „Sunt atât de încurcat de propria mea voce/ Încât îmi vine sa urlu/ Sunt atât de îngrozit ca pot sa ma misc“ ar putea lipsi, de pilda, fara probleme. Mai bine, fara îndoiala, decât sa joace rolul balastului.
Mai putin justificate se dovedesc, de asemenea, cel putin pe alocuri, sincopele discordante de limbaj, care nu au, de cele mai multe ori, miza stilistica („Unde nimeni nu pricepe despre nimeni daca suflet/ înauntru mai are“ ori „Si cu blanurile lor sa înceapa o dragoste mare/ Care nicicând n-a mai fost încercata de vreun/ singur barbat“). În alta ordine de idei, momentul initial în care au fost publicate poemele explica, negresit, intentia vizibila a autorului de a epata prin unele asocieri „teribiliste“, care nu si-ar mai gasi astazi locul în poezie.
Desigur însa ca Daniel Banulescu constituie un reper din istoria literara contemporana. Colectia de poeme recent publicata ramâne, fireste, un experiment interesant, într-o maniera atât de caracteristica scriitorului, dar vine, totodata, sa „confrunte“ aceste realizari poetice ale anilor ’90 cu starea de azi a liricii. Or, dintr-o astfel de confruntare, poate fi recuperata, negresit, vocea unui poet capabil sa anunte o importanta parte din „traiectoria douamiista“ a poeziei de la noi.