Un Muhammad Ali al tenisului

„Îmi doresc enorm de mult sa continui a progresa“

Începutul de an a stat, firesc, sub semnul tensiunii si al evolutiilor sumbre. În România, de ceva vreme, lucrurile par scapate de sub control. Daca va amintiti, încheiam rândurile dedicate finalului de an într-o tonalitate nu tocmai optimista, respingând totodata cântecul de sirena al gândirii magice. Refrenul, odinioara placut, al incantatiilor de tipul „Sa dea Dumnezeu!“ nu ne mai spune nimic astazi. Daca noi nu dam, facem, dregem, sigur e ca bossul cel mare din ceruri ne va trata cu o desavârsita ignoranta. Si are toate pricinile sa procedeze astfel. Pâna când românii nu vor deprinde mersul biped si protestul eficace, nimic în bine nu li se va întâmpla.
Pornind de la aceste auspicii, repet, funerare în plan politic, economic si moral, marturisesc faptul ca n-am identificat ratiuni suficiente si necesare pentru a schimba registrul de discurs al textelor pe care le semnez în „Cultura“. Când singura forma de protest contra abuzurilor Puterii este dansul pinguinului, evaziunea în lumi confortabile si pasionante ramâne varianta cea mai potrivita pentru a rezista mental. Sa ne cultivam asadar hobby-urile, pentru a uita de apasarea unei realitatii colorate jenant si asasin în oranj. De aceea, la debut de 2011, va propun, dragi prieteni, o incursiune în biografia unuia dintre cei mai iubiti tenismani din Hexagon ai momentului, Jo-Wilfried Tsonga. Iar pentru a introduce cumsecade cartea dedicata acestuia de jurnalistul Claude Moreau, intitulata „Jo-Wilfried Tsonga. La force tranquille“ („Jo-Wilfried Tsonga. Forta linistita“, Favre, Lausanne, 2008), am sa fac apel la un interviu realizat de subsemnatul în martie 2008 la Sibiu, înaintea meciului de Cupa Davis dintre echipa nationala a „cocosului galic“ si cea a României.
Dialogul nu a mai aparut în revista „Tenis Partener“ – din motive care nu au tinut de vointa si dorinta mea. Am regretat atunci acest fapt, caci Tsonga abia disputase finala primului turneu de Grand Slam al anului, cel de la Melbourne, dupa ce-l eliminase glorios în semifinala pe Rafael Nadal, opunând apoi o acerba rezistenta viitorului campion, sârbul Novak Djokovici, învingatorul lui Federer. Daca la noi un interviu cu cel mai proaspat nou venit în clubul finalistilor de Mare Slem nu trezeste interesul editorilor, atunci partida tenisului batinas e pierduta. Ramâne, desigur, doar dimensiunea mnezica si, iata, cea culturala, a evocarii. Sigur, de atunci, din 2008 Ali, cum este supranumit de fani si prieteni gratie izbitoarei asemanari cu supercampionul american al greilor din anii ’70-’80, a progresat si a devenit un tenisman de frunte. Multe trofee si meciuri incandescente s-au adunat în dreptul francezului. Doar ca acel meci din Cupa Davis si acel interviu „pe genunchi“ Jo nu le va uita, caci au reprezentat marcile debutului sau în echipa Frantei. Tara pe care superbul atlet de culoare o iubeste nespus, în ciuda faptului ca a ales sa traiasca în Elvetia. Dar aceasta este deja alta poveste… Iata dialogul nostru sibian, urmând ca de saptamâna viitoare sa purced la a comenta volumul biografic semnat de Moreau.

V.P.: Va felicit, domnule Jo-Wilfried Tsonga, pentru calificarea în finala primului turneu de Mare Slem al anului, cel de la Melbourne. Cum va simtiti acum, dupa ce euforia s-a consumat? Înca mai visati sau ati revenit cu picioarele pe pamânt? J.-W. T.: Da, sigur ca a fost un vis extraordinar, dar acum m-am dezmeticit. Stiu ca lumea asteapta mult de la mine si ma simt obligat sa progresez în continuare. Faptul ca ma aflu aici, la Sibiu, pentru a debuta în echipa de Cupa Davis a Frantei, reprezinta pentru mine primul pas pe acest drum anevoios al realizarii de sine. A juca împotriva României este o garantie ca îmi urmez traseul de truditor pe terenul de tenis. V.P.: Cum e sa fii celebru? Imaginea dumneavoastra despre celebritate difera de realitatea în care tocmai ati pasit sau e aidoma ei? J.-W. T.: În ceea ce ma priveste, sentimentul celebritatii proprii este exact asa cum mi l-am imaginat. Mi-am dorit întotdeauna sa fiu celebru, dar pe lânga aceasta notorietate extraordinara am visat sa ramân eu însumi, un om cu picioarele pe pamânt. Adica sa iau de la celebritate ceea ce este bun, fara sa ma smintesc. Prin urmare, cred ca am ramas aceeasi persoana de dinainte de Australian Open. Cel putin asa sper. V.P.: În finala de la Melbourne, dupa ce ati luat primul set în fata lui Djokovici, ati crezut ca victoria poate sa va apartina? J.-W. T.: Sigur ca da, mai ales atunci, dupa finalul primului set, mi s-a parut ca am meciul la discretie, ca pot sa-l domin pe Djokovici. Acelasi lucru l-am simtit si pe la sfârsitul setului 4, respectiv faptul ca am forta sa schimb soarta confruntarii în favoarea mea. As fi dorit sa împing meciul în setul 5, caci atunci cred ca as fi avut resurse, mai ales fizice, sa-l înving pe Nole. Dar n-a fost sa fie… V.P.: Ce e mai important pentru dumneavoastra: sa câstigati într-o zi Roland Garros-ul sau sa fiti numarul unu mondial? J.-W. T.: Evident, sa ajung lider mondial… V.P.: Când v-ati întâlnit cu jocul de tenis? Cum a fost începutul, sub ce auspicii a stat el? J.-W. T.: Pai, am început sa joc tenis cam pe la vârsta de ?apte ani. Daca îmi amintesc bine, primele mingi pe teren le-am schimbat cu tatal meu, Didier, care, pe lânga meseria de profesor de chimie, fusese si un excelent handbalist. Dupa acest debut timid, interesul mi s-a transformat în pasiune, iar pasiunea a devenit cariera: job-ul meu de azi. V.P.: Care au fost idolii dumneavoastra în domeniul tenisului? De la ce model ati pornit? J.-W. T.: Nu cred ca am avut idoli. E-adevarat ca atunci când eram copil si abia începusem sa joc tenis îmi facea placere sa urmaresc la televizor meciurile din Cupa Davis sau pe cele din turneele de Mare Slem. Însa nu pot sa spun ca m-a marcat cu-adevarat cineva. Daca vreti, cred ca „am furat“ acele lovituri sau tehnici care m-au impresionat de la mai multi campioni, încercând sa fac o medie care sa mi se potriveasca exclusiv mie. V.P.: Ati mai practicat si alte sporturi în afara de tenis? J.-W. T.: Da, am jucat cu multa placere fotbal. Asta s-a întâmplat între vârsta de opt ani si cea de treisprezece ani. O faceam în paralel cu tenisul. A fost o perioada de cinci ani extrem de intensa, care mi-a adus multe satisfactii. V.P.: Cam când v-a venit ideea de a face performanta în tenis? J.-W. T.: Cred ca aveam în jur de paisprezece ani. Atunci mi s-a cristalizat întâia oara gândul ca as putea avea la modul serios un cuvânt greu de spus în tenis. V.P.: Exista o opinie potrivit careia dumneavoastra, la vârsta de zece ani, în urma câstigarii unui meci solicitant, ati fi exclamat ca veti deveni numarul unu mondial… Este adevarat? Si daca da, când ati început sa va gânditi serios la aceasta posibilitate? Dincolo de simpla dorinta, când ati început sa percepeti acest gând ca pe o realitate realizabila? J.-W. T.: Da, îmi face astazi multa placere sa recunosc ca am strigat, dupa un meci dificil pe care-l câstigasem, ca o sa fiu viitorul lider mondial. Eram doar un copil si desigur ca nu operam decât cu o simpla intuitie. Era un gând inconstient, ceva ce plutea ca o presimtire frumoasa. De la dorinta sau fantasma si pâna la realitate sau realizare mai era însa o cale extrem de lunga. Oricum, în perioada târzie a junioratului a început sa-mi fie clar ca pot sa-mi domin sistematic adversarii, din Franta si de aiurea. Cam pe-atunci a început sa se concretizeze aceasta perspectiva de învingator. Jucam din ce în ce mai bine si mi-am spus într-o buna zi: „de ce sa nu fiu numarul unu?“… Începusem sa stiu ca daca vreau sa ajung departe, trebuie sa ma port ca un campion, devenind constient de potentialul meu. Fara gândire pozitiva nu faci nimic! V.P.: În anul 2003 erati numarul 2 mondial la categoria juniori. Ce s-a întâmplat între timp cu dumneavoastra? S-a vorbit despre o indisponibilitate fizica accentuata… Accidentarile survenite au fost chiar atât de grave? Ati putea intra putin în detalii? J.-W. T.: Sigur ca da, desi nu-mi face mare placere sa-mi amintesc de acele vremuri care m-au tinut departe de competitie. Am avut o accidentare foarte serioasa la spate, o hernie de disc, petrecuta la finele lui 2004, care cu greu a putut fi rezolvata. Si cum niciodata o problema nu vine singura, acea disfunctie a antrenat alte câteva, ceea ce a facut ca eu sa lipsesc aproximativ doi ani de pe teren – o perioada cumplita pentru mine. Pe scurt, m-am accidentat la un umar, apoi, la distanta de câteva luni, si la celalalt. Între aceste episoade traumatice, am jucat cum am putut, adeseori cu infiltratii cu cortizon, urmate de monotone sedinte de recuperare cu kinetoterapeutul, repausul fiind nebanuit de lung. Prin urmare, accidentul la spate a fost pentru mine o suferinta permanentizata, iar acest lucru m-a împiedicat sa progresez, sa-mi dezvolt potentialul în care credeau atât de multi oameni. V.P.: În acele clipe dificile v-ati gândit oare sa renuntati, sa parasiti arena de tenis? J.-W. T.: Nu, nu, câtusi de putin. Niciodata nu mi-a trecut prin minte sa abandonez. Totusi, recunosc faptul ca viata dusa în acea epoca mi-a dat mult de gândit, m-a determinat sa-mi adresez unele întrebari, legate în special de capacitatea trupului meu de a rezista în fata atâtor încercari, la un asemenea nivel. Nu regret acea trista experienta, caci întotdeauna e bine sa te gândesti la tine însuti, sa reflectezi la destinul si la problemele vietii tale personale. Astazi pot sa spun ca am gasit raspunsul pentru acele interogatii grave… (surâde cu veselie) V.P.: A existat un moment privilegiat, când ati simtit ca jocul dumneavoastra explodeaza în tot ce are mai bun? Sa fi fost oare în clipa victoriei contra lui Llyton Hewitt de la Queens, în 2007? Si daca da, v-ati imaginat ca ascensiunea dumneavoastra va fi atât de rapida? J.-W. T.: Nu, îmi cer scuze ca va dezamagesc, nu cred ca am trait asa ceva – sau nu-mi amintesc eu prea bine. Nu gândesc ca acea victorie – care m-a bucurat imens! -, a fost o clipa decisiva în destinul meu. Pe de alta parte, pot sa spun ca am fost tot timpul încredintat ca-mi va merge din ce în ce mai bine, odata ajuns pe tabloul principal al turneelor din gama International Series, Gold Series, Masters Series sau de Mare Slem. Problema mea era nu daca o sa avansez în clasament, ci când anume. Eram convins ca daca o sa câstig câteva meciuri la rând, totul o sa mearga bine. Deci eram încredintat ca o sa progresez, dar nu stiam cât de departe o sa ajung. V.P.: Toata lumea vorbeste acum despre soliditatea jocului dumneavoastra, despre talentul si stilul spectaculos pe care le demonstrati. În acelasi timp, ceea ce mi se pare remarcabil este stiinta de a rupe ritmul de joc atunci când evolutia scorului o cere. De unde aceasta arta? Este ceva ce tine de instinctul jocului sau este ceva premeditat? J.-W. T.: Nu, nu e vorba despre o atitudine reflexa. Dimpotriva, e ceva constient, este strategia mea de joc, pe care o exersez îndelung la antrenament. Am marea sansa de a putea sa lovesc foarte tare mingea. Asadar, facând acest lucru, pot varia intensitatea loviturii în functie de situatia concreta din meci. În asta consta frumusetea jocului de tenis, din punctul meu de vedere. De aici, din ruptura de ritm, din explozie si din relaxare vin caracterul spectaculos si dimensiunea de show ale acestui sport. V.P.: Daca ati fi jurnalist sportiv, cum ati defini jocul practicat de Jo-Wilfried Tsonga? Care ar fi calitatea de capatâi a jocului sau, lovitura lui preferata? J.-W. T.: Cred ca jocul meu poate fi cel mai bine definit nu printr-o lovitura anume, desi am o dreapta eficienta si un serviciu redutabil, ci prin faptul ca ma pot deplasa cu foarte multa usurinta, în ciuda taliei si gabaritului meu de mare amploare. V.P.: Jocul pe care-l practicati este o medie stralucita între forta fizica si finetea loviturilor. De unde credeti ca va vine forta, de unde rafinamentul tehnic? J.-W. T.: Eu cred ca ambele calitati ale tipului de joc ce-l realizez îmi vin de la tatal meu. El a fost un excelent sportiv, as spune un polisportiv, caci avea o îndemânare deosebita si facea bine orice sport care-l interesa. Si forta, si talentul de la tata îmi vin. Îi sunt extrem de recunoscator pentru acest dar exceptional… V.P.: În ce împrejurare vi s-a spus pentru prima oara Muhammad Ali? De ce credeti ca ati fost supranumit astfel? J.-W. T.: Nu-mi amintesc cu precizie momentul, dar e sigur ca aceasta comparatie mi-a facut enorm de multa placere. M-a flatat aproprierea de acest imens sportiv al lumii. Dincolo de evidenta asemanare faciala, sunt convins ca agilitatea, usurinta si rapiditatea cu care ma deplasez au contribuit la un asa supranume. Ca si Ali, ma bucur de un gabarit mare. Tot ca si el, am viteza, pot alerga foarte mult în meci, acoperind, într-o maniera descurajanta pentru adversar, întreg terenul de joc. Stiinta de a rupe ritmul schimbului de mingi seamana întrucâtva cu capacitatea lui Ali de a imprima un ritm sincopat luptei, astfel încât adversarul sa oboseasca, pentru ca brusc sa fie atacat cu lovituri puternice si decisive. O asemenea tactica îl destabilizeaza pe adversar, îl oboseste, îl poate aduce în pragul înfrângerii. Cam asa joc si eu tenis. De aceea mi se pare ca sunt mai apropiat de Muhammad Ali. Unii m-au comparat cu Mike Tyson, mai ales prin prisma felului în care folosesc lovitura de dreapta. Dar de Ali ma simt cel mai apropiat… V.P.: Cum credeti ca se va gândi publicul francez la dumneavoastra, sa zicem peste vreo cincisprezece ani? Care va fi imaginea de care-si va aminti? J.-W. T.: Oh, iata o întrebare dificila, care ma flateaza însa. Ma provocati sa fac un exercitiu de imaginatie. Ma rog, cred ca îsi va aminti ca am fost un jucator combativ, spectaculos si generos. V.P.: Inteligenta jocului dumneavoastra vine dintr-o profunda interioritate. Ati recunoscut ca sunteti un tip reflexiv, care-si premediteaza tacticile si strategia. M-ar interesa sa stiu ce alte pasiuni aveti, în afara tenisului si a celorlalte sporturi pe care le-ati practicat? J.-W. T.: Nu am prea multe pasiuni în afara sportului alb. De pilda, sunt un foarte mare amator de pescuit. As face asta ore întregi – daca as avea timp. E o activitate care ma linisteste, oferindu-mi o anumita seninatate sufleteasca. Pe primul loc as pune însa familia. Îmi place sa stau cu ai mei, îmi place sa-mi cultiv prietenii, sa îmi fac noi cunostinte. Într-un cuvânt, nimic nu-mi face mai multa placere decât sa comunic cu ceilalti. Sunt un om 100% social. V.P.: Sa revenim la meciul de Cupa Davis. Faptul ca debutati pune asupra dumneavoastra o presiune în plus? J.-W. T.: Nu cred în asa ceva. Orice meci, ca e vorba despre o finala sau o semifinala de Mare Slem, are aceeasi importanta. Joci si trebuie sa faci ce stii mai bine ca sa câstigi. Însa faptul ca voi apara culorile nationale are o semnificatie speciala pentru mine. Acest lucru nu ma va împiedica sa-mi joc tenisul cel mai bun, în ciuda unor emotii inerente debutului. V.P.: Ce va doriti cât priveste viitorul apropiat? Ce conteaza mai mult pentru dumneavoastra în planul carierei? J.-W. T.: Îmi doresc enorm de mult sa continui a progresa. Înca o data si înca o data, mai mult, mai mult… E decisiv pentru mine sa-mi continui drumul, sa-mi ameliorez jocul, sa acced la o alta calitate profesionala. Simt ca mai am resurse, ca sunt un tip perfectibil. Asta astept cel mai mult de la viitor. Vreau sa ajung cât mai sus, sa câstig cât mai multe turnee. Si, fireste, sa contribui ca echipa Frantei sa aduca la Paris Salatiera, care cândva a fost trofeul „de casa“ al „muschetarilor“ pentru multi ani. V.P.: Va multumesc si va doresc succes. J.-W. T.: Si eu. A fost o conversatie interesanta.

Un Muhammad Ali al tenisului

Un comentariu la „Un Muhammad Ali al tenisului”