Nu neaparat culoarea, nici in primul rând desenul si nu numai – cum ar fi de asteptat – inconfundabilul stil chinezesc il vor incânta pe vizitatorul strain care va sti sa descopere, in aceste zile, la Beijing, la Galeria Nationala de Arta a Chinei, expozitia maestrului Wu Guanzhong . De indata ce va trece pragul primei sali, el va trai cu bucurie o intensa senzatie de libertate intr-o ambianta armonioasa pe cât de intima si specific chinezeasca, pe atât de deschisa si universala, gratie talentului si viziunii integratoare a artistului. Vorbim despre un artist contemporan, dar nu numai despre unul admirat si pretuit in tara sa, ci despre cel care, pe parcursul indelungatei sale cariere, a expus si s-a afirmat in cele mai inalte institutii si foruri de arta din lume. Vorbim bunaoara despre primul pictor chinez caruia, British Museum i-a organizat vreodata o expozitie.
In orice lucrare – ca e pictura traditionala chineza, acuarela sau ulei pe pânza – vibreaza sensibilitatea coloristului pentru lumina. Albul sau e special – da o anume luminozitate altor culori, bunaoara negrului sau rosului. Intensitatea acesteia, in mod evident variabila, face culorile sa fie nete, dense sau, dimpotriva, evanescente. Materialitatea lor este fericita inchegare a miscarii tusei: ele sunt când transparente sau sticloase, când mate, când emailate. Chiar daca pâna la un punct contagioasa, vecinatatea culorilor nu produce niciodata disolutie. Ea este doar un catalizator al nuantarii si al fixarii identitatii fiecarei culori. Culorile se invigoreaza unele din altele, iar ritmurile lor tumultuoase construiesc in spatiul limitat al pânzei suprafete si forme frematatoare. Se vede cu ochiul liber tensiunea acestei lucrari pornite din interior, caci travaliul lor natural reverbereaza la suprafata pâna la ultimul suflu al nuantei celei mai difuze.
Dar e dificil, daca nu imposibil aproape, sa explici placerea, de orice natura ar fi ea. Iar desfatarea privirii cu frumusetile artei, nu face exceptie. Incerc, ca atare, sa gasesc repere, sa fortez o comparatie care sa fie plauzibila. Asadar, risc si spun si cred ca nimeni nu ma va contrazice ca, macar in câteva peisaje – cu deosebire in cele de iarna sau in cele populate cu pasari –, artistul chinez, desi mai abstract, aminteste oarecum la detaliu de miscarile punctiforme ale maestrului nostru Viorel Marginean. Istoricii si criticii de arta care cunosc opera lui Wu Guanzhong si sunt avizati vor fi stabilit cu siguranta alte genealogii, afinitati si similitudini, mai pregnante, cu artisti europeni si vor fi comentat intr-un registru mult mai cuprinzator arta pictorului chinez. Caci daca ne gândim fie si numai la simplul fapt de a-l incadra intre traditia chineza si modernitatea occidentala, ne dam seama cât de profund ar trebui sa intelegem si sa interpretam o uriasa perioada din istoria artei universale.
Wu Guanzhong nu este legat de pictura occidentala doar prin formatie – a studiat la école Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris –, ci si prin vocatie. „Eram un chinez get beget, fermecat de arta occidentala când am plecat la studii la Paris“ – ne spune el in „Schita biografica“ ce tine loc de prefata la albumul sau „Wu Guanzhong – lucrari in selectie personala“( 1992). La 19 ani, inainte de a ajunge in Franta, era fascinat de Van Gogh si de Gauguin, si aplica pe pânza verdele si rosul in maniera lor. Se cuvine, cred, sa mentionam aici, fie si in treacat, seria de studii despre corpul omenesc, anterioara perioadei franceze – cu nudurile de femei gigante in sensul baudelairian al cuvântului –, seria de studii pariziene si, desigur, admiratia pe care artistul chinez a avut-o pentru Jean Souverbie sub indrumarea caruia s-a format, pentru Braque si pentru Picasso.
Wu Guanzhong considera abstractionismul si xieyi doua stiluri de pictura apropiate. „Chinezii – spunea el – au descoperit frumusetea abstracta cu veacuri in urma.“ Mentiona spre exemplificare „scrisul ultracursiv al lui Zhang Xu , caligraf al dinastiei Tang, si pietrele de pe malurile râului Taihu, care decoreaza gradinile chinezesti“.
„Occidentalismul“ pictorului nu incepe si nu se epuizeaza, asadar, o data cu studiile in Franta. Ramâne o componenta importanta a operei sale de peisagist, indiferent daca peisajele sunt locale sau universale, din Orient sau din Occident, daca sunt urbane sau naturale – strazi din Beijing sau din Hong Kong, gradini din Souzhou, privelisti din Tibet sau din SUA, paduri de lemn sau de piatra. El va practica, dupa propria-i marturisire, „o pictura in ulei cu caracteristici chinezesti“. „Occidentalismul“ va fi, de asemenea, o constanta a cursurilor pe care le va preda, incepând din 1950, ca lector la Academia Centrala de Arta din Beijing sau, peste ani, ca profesor la alte universitati. In 1966, când izbucneste Marea Revolutie Culturala, Wu Guanzhong este alungat de la Catedra, este trimis la munca grea. I se interzice sa picteze sau sa scrie.
Dupa aproape un deceniu, destinul sau artistic si intelectual isi va relua treptat cursul. Astfel, in 1975 va participa cu lucrari la o expozitie internationala in Berlinul de Vest. Isi va selecta riguros lucrarile in vederea publicarii lor in albume, va conferentia si va scrie despre crezul sau in arta, despre „Frumusetea formei in pictura“, despre „Frumusetea abstracta“.
Voi spicui doar câteva dintre tarile – nu orasele, mult mai numeroase – in care Wu Guanzhong a fost prezent de repetate ori in expozitii de grup sau individuale: Japonia, Statele Unite, Hong Kong, India, Singapore, Taiwan, Coreea de Sud, Franta. In 1991, Jack Lang, ministrul francez al Culturii ii acorda titlul de Ofiter al Ordinului Artelor si al Literelor.
Expozitia de la Galeria Nationala de Arta a Chinei este una comemorativa – Wu Guanzhong s-a stins din viata cu nici doua luni in urma, la vârsta de 90 de ani, in 25 iunie. Curatorii au reconstituit cu ingeniozitate si meritata acribie parcursul artistic si biografic al celui mai important pictor contemporan pe care l-a dat China pâna in prezent culturii nationale si universale.