Aproape toata publicistica lui Gr. T. Popa, care ne e restituita acum în primul volum din seria „Scrieri“ (editie, prefata si note de Alexandru Dobrescu), este expresia si rodul unui remarcabil talent de scriitor ce te tine cu spiritul treaz si de portretist. Pentru savantul despre care s-ar putea crede ca locurile sale de munca ar fi fost doar sala de disectie, laboratorul si catedra, scrisul nu e un violon d’Ingres, ci o preocupare si o activitate de fiecare zi. E uimitor cât de prodigios a fost eseistul, dar si prozatorul, pe care îl vom cunoaste în urmatoarele volume din amintita serie, ca sa nu mai vorbim de publicistul asa-zicând de serviciu care scria note si articole de stricta actualitate. Te întrebi când oare avea timp pentru toate. Gr. T. Popa e cu atât mai laborios ca om al scrisului la gazeta, cu cât peisajul publicistic românesc al vremii nu era, ca si astazi de altfel, foarte ofertant din punctul de vedere al calitatii, al seriozitatii, al valorii. Aflu dintr-un articol al sau ca la mijlocul anilor ’30 în România apareau 150 de reviste, ceea ce – apreciaza Gr. T. Popa – însemna o „publicistica bogata“, numai ca cele mai multe periodice erau editate în conditii precare „atât ca înfatisare, cât si ca substanta“, nu putine sucombând repede si fiind înlocuite de altele care, si acestea, dispareau dupa o prestatie scurta si cvasianonima. Erau reviste goale de continut si scrise prost: „În unele „organe“ de acestea limba este teribil stropsita. Ideatia pustie si restul nul“, constata Gr. T. Popa în analiza sa din „Însemnari iesene“ (15 ianuarie 1936).
Gr. T. Popa a trait tot timpul în societatea scriitorilor, si înca a unor mari scriitori. I-a cunoscut în diverse ipostaze si împrejurari, cu unii a colaborat sau a fost prieten, s-a simtit mereu bine în compania lor. La moartea lui G. Topîrceanu, el îl evoca pe autorul „Baladelor vesele si triste“, cel care, între altele, insistase ca revista „Însemnari iesene“sa se numeasca astfel: „Discutiile (în redactie – nota mea) uneori erau chiar aprinse si Topîrceanu punea multa pasiune, mai ales pe-o tema: impartialitatea fata de curentele politice. El tinea mortis ca noi sa facem o revista de înalta atitudine spirituala, fara nici un fel de partinire a curentelor de stânga ori de dreapta… Cum în redactia noastra sunt tineri care simpatizeaza miscarile de stânga, iar altii pe cele de dreapta, el tinea sa controlam atent fiecare fraza, fiecare cuvânt, pentru a nu-i lasa sa lunece pe panta politica“. Pledoaria lui Topîrceanu era pentru: „Obiectivitate lucida, argumentare linistita – si dragoste de tara adevarata. Nu orbire si minti deformate de patima, ca la cele doua „extremisme“ ale noastre, care afara de ura lor nu mai vor sa stie si sa vada nimic“. Sa nu uitam ca ne aflam în a doua jumatate a deceniului patru când miscarile politice extremiste tulburau tot mai amenintator lumea. Urmeaza câteva linii la un portret: „Sub înfatisarea lui ascutita, cu sclipitoarea fraza critica, în care se citea la fiecare clipa o ironie, o întepatura, Topîrceanu pastra un suflet rar, o bunavointa nelimitata si o putere de sugestie spre progres, rara. Prietenia lui se obtinea cu greutate, dar când se obtinea – era definitiva. Dragostea pe care o avea pentru Sadoveanu era un exemplu viu de atasament, adesea duios. Deseori aveau pareri deosebite si Topîrceanu îl critica deschis, dar niciodata dincolo de linia prieteniei. Îl iubea; si când nu se potriveau în unele idei, îl durea adânc, dar tot îl iubea“. Odata, când Gr. T. Popa care nu pregeta sa se ocupe si de „bucataria“ revistei, se nelinistea ca Sadoveanu nu adusese articolul prevazut a fi publicat în numarul la care tocmai se lucra, Topîrceanu îl asigura ca îl va primi negresit, fiindca ce însemna un articol pentru Sadoveanu care – zicea Topîrceanu – „este ca un arbore secular si gigantic: odata mai desprinde o frunza; si nici nu se cunoaste“. Pe creatorul superbelor parodii „îl atâtau prostia si poza pretentioasa“. În treacat fie spus, cât de multe subiecte i-ar furniza astazi lui Topîrceanu „filosofii“ dâmboviteni, bahluieni si de pe alte râuri românesti, cu ifosele lor elitiste; ori poetii si prozatorii, ba si criticii, care cutreiera Europa si fac lecturi din fulminantele lor opere pe la niste festivaluri si sezatori intime de care numai ei au auzit (una din maladiile acestei epoci este festivalita), ascultati de câtiva batrâni români somnolenti plecati demult de pe aici si visând la patria muma a carei limba o mai înteleg înca, fie si aproximativ! Dar politicienii corupti si agramati, dar cozile de topor, dar lichelele care lanseaza apeluri catre… lichele, asa ca în familie; o familie numeroasa!?
Ma întorc la doi mari oameni care au fost. La Topîrceanu si la evocarea lui de catre Gr. T. Popa: „De cum a cazut la pat si s-a stiut ca e ceva serios la ficat, a intrat într-un fel de panica, pe care o puteai citi în fiinta lui, dar pe care o ascundea cu o stapânire de sine admirabila. Când diagnosticele medicilor începura a se încurca, l-a patruns un timp dezolarea, în contra careia totusi izbucnea ades firea lui vesela si ironica… Starui sa mearga la Viena, îsi punea toate nadejdile în aceasta calatorie, dar nu avea bani. Si atunci a avut ultimul noroc, care vine foarte rar la oamenii în nacaz: a întâlnit un suflet simtitor si o minte întelegatoare, care l-a ajutat generos si prompt“. E vorba de ministrul Artelor Iamandi. „A plecat“, povesteste Gr. T. Popa, „furisându-se din Iasi si n-a vrut sa fie vazut de nimeni. Abia a consimtit sa viu eu la gara. Peste frica de moarte se asezase o noua încredere, de tipul acelora care îsi au origina în mister. Înainte de plecare îmi spuse si trist si vesel: – Uite, doctore, cum mi-a fost mie dat sa vad întâia oara strainatatea. Si eu care visam sa merg odata cu dumneata la Cambridge! – Vom merge, n-avea grija./ Si dupa un moment întorcând compatimirea de la el la mine, îmi zise glumind: – N-ai avut noroc doctore, ai ramas orfan: Sadoveanu s-a mutat la Bucuresti, ma mut si eu ceva mai departe si ai sa ramâi singur“. Dar Gr. T. Popa face si istorie literara, într-un alt articol din revista pe care o coordona. Considera ca este de datoria sa sa contribuie cu precizari importante în ceea ce priveste biografia lui Topîrceanu, cu convingerea ca datele si informatiile pe care numai el le detinea ca unul ce-i fusese apropiat sunt indispensabile istoricului literar sau viitorului biograf al scriitorului, cel atât de discret când era vorba de viata sa.
Un scriitor care i-a fost si coleg la Facultatea de Medicina din Iasi si despre care scrie cu admiratie si, as spune, cu duiosie, Gr. T. Popa este Ioan I. Mironescu, (pseudonim literar al medicului Eugen Ioan Mironescu), nascut si el într-o familie de tarani, la Tazlau-Neamt, reputat dermatolog specializat la Berlin, profesor si multi ani seful Clinicii de Dermatologie a Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iasi, autor a doua volume de proza, colaborator al revistelor „Viata Româneasca“ si „Însemnari iesene“. Mai interesant decât prozatorul, altfel luat în seama si de G. Calinescu în monumentala „Istorie“, este omul, personajul, si el un erou intelectual, ca si Gr. T. Popa. Ia parte la rascoalele din 1907, fiind arestat si judecat la Tribunalul din Iasi, iar iubirea sa pentru clasa-mama se exprima prin fapte si gesturi literalmente memorabile. Atât ale medicului, care înfiinteaza în Tazlaul natal un sanatoriu pentru „reconfortarea persoanelor cu surmenare fizica sau mentala“, prin care au trecut si scriitori (Sadoveanu, Panait Istrati, Ibraileanu, Topîrceanu, Teodorenii, Otilia Cazimir si altii), cât si ale politicianului, caci, în speranta de a ameliora conditia taranului român, în 1930 se înscrie în P.N.T. Un idealist, un romantic, cum îl caracterizeaza Gr. T. Popa: „Repede însa s-a dezmeticit: a vazut oameni cu trei case în patru ani; a vazut «tovarasi» escaladând bancile parlamentului, «frati întru suferinta» cu câte doua automobile odata, când mai înainte nici cal cu biciusca n-aveau; a vazut ahtiati de slujbe fugind din scoli la prefecturi si a vazut exodul ridicatorilor de norod spre capitala si spre orase mari; a vazut mai ales practicismul celor care vorbeau în numele taranilor, dar care îi dispretuiau mai mult decât stapânitorii de odinioara. Vazut si s-a scârbit. A demisionat din politica si s-a retras la Tazlau. Si-a scris testamentul muscator de ironic la adresa practicienilor si, la moartea lui, am aflat ca între timp el întretinea doisprezece copii saraci din Tazlau, ca dadea consultatii si medicamente gratuit taranilor si staruia sa lumineze mereu pe cei din satul lui. În satul natal s-a dus atunci când a simtit aripa mortii si acolo a cerut sa fie înmormântat, dupa obiceiurile taranesti, pe care le-a dictat înainte de închiderea vesnica a ochilor. Taranist, se întelege, taranist pâna-n clipa mortii, dar… taranist romantic“.
De retinut, mai ales ca marturia ne vine de la o mare constiinta, cum arata în atât de mitizata epoca interbelica un partid care, dupa marea „revolutie“, voia sa ne faca fericiti cu orice pret si sa ne ofere un viitor luminos ce se afla… în trecut, dar care, si asta nu numai din cauza vechilor sale practici si metehne, a ajuns la lada de gunoi a istoriei, de unde e greu de crezut ca îl va mai scoate cineva vreodata…
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 398