Un destin emblematic: Miron Costin

Saptamâna trecuta, scriind despre Eugen Simion, ma refeream si la un eseu al criticului intitulat „Limitele compromisului“. Reamintesc, Eugen Simion face acolo o distinctie neta între ceea ce numeste „culpa estetica“ si „culpa morala“, în judecata oricarui autor prima fiind, în opinia sa, cea care trebuie luata în considerare înainte de toate. Fireste, „culpa morala“ nu poate fi ocultata, dar ea trebuie avuta în vedere abia în al doilea rând. În fond, este ceea a facut si G. Calinescu în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“. Criticul nareaza viata operei si biografia celui ce a creat-o, cea dintâi din perspectiva estetica, cealalta dintr-una moral-psihologica. În „Istoria…“ sa, o vasta fresca, fiecare scriitor, mare sau mai putin important, fiecare personaj real sau imaginat, îsi gasesc locul pe care îl merita în viziunea marelui critic. Totodata, Calinescu convoaca la grandiosul symposion cititorul, care sa-i continue gândul si sa completeze, eventual, tabloul. Aerul de noutate perpetua al acestei epopei, de atâtea ori remarcat, se datoreste si acestei formidabile deschideri care fascineaza si te implica aproape fara sa-ti dai seama. Pentru Calinescu, valoarea literaturii consista si în imaginea ei. Iconografia, dar si o harta în relief imaginata de el – din pacate nerealizata, din cauza dificultatilor tipografice si nu numai – erau menite sa o potenteze.
Într-o conferinta rostita la 75 de ani de la moartea lui Eminescu, Calinescu vorbea despre artistii, despre scriitorii „sigilati de destin“, rari în comparatie cu cei care „au o opera eminenta si o biografie monotona si fara semnificatie“. Dar în „Istoria…“ sa, criticul releva de fapt traiectoria unui destin generic. Forta sa epica de a pune totul într-o noua miscare si într-o noua ordine se vadeste si în ceea ce priveste literatura (si cultura) noastra veche, ce i se revela ca „un bloc de marmura în care stau înca nenascuti Eminescu si Creanga, Caragiale si Sadoveanu“. Încât efortul lui Calinescu ne apare ca fiind al unui reîntemeietor de mituri. De mituri fecunde. Gratie lui retraim, asa-zicând, marea geneza si cresterea limbii si literaturii române. Criticul schiteaza portrete vii si formuleaza propozitii fundamentale care astazi nu-i lasa sa doarma linistiti sau sa se delecteze cu vânatoarea pe unii istorici literari… demistificatori.
Un exemplu este si capitolul consacrat lui Miron Costin de la a carui nastere se împlinesc, iata, 380 de ani. Cel ce ne-a lasat „Letopisetul Tarii Moldovei“, „De neamul moldovenilor“, poemul „Viata lumii“ are, scrie Calinescu, o contributie esentiala privind sintaxa: „Cunoscator al limbii latine, el a desfasurat-o în spiritul si cu ajutorul limbii noastre, pastrându-i toate registrele si toate fluierele. Cu el sintaxa literara apare începuta si cu desavârsire încheiata, în stare de a exprima orice gând“. Maestru al portretului el însusi – a se vedea, de pilda, cele ale lui Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Creanga, Caragiale, Iorga, Vasile Pârvan etc. – , Calinescu remarca arta portretistica a lui Miron Costin, în portretele caruia – „intra în masuri egale simtul personalitatii si ideea de destin“. Scriitor în toata puterea cuvântului, Miron Costin „observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respiratie epica, simtul sublim al destinului uman, mestesugul patetic de a se opri din când în când sa rasufle de greutatea faptelor si sa le contemple de sus. Nu mai avem de-a face cu o cronica, ci cu desfasurarea organica a unei epoci, în valuri mari, rostite si sustinute cu expresii de popas si trimitere. Descriptia e atenta, constructiva. Cronicarul are viziunea apocaliptica. Pagina în care descrie navala lacustelor este cea mai puternica transfigurare biblica a realitatii din literatura româna, un maret episod dantesc…“ Într-una din epistolele expediate de la Iasi editorului sau, Alexandru Rosetti, în timp ce elabora „Istoria…“, Calinescu postula ca literatura româna nu e de conceput fara Miron Costin. La rândul sau, Vladimir Streinu considera ca el este „primul nostru mare clasic“. În alta ordine de idei, Elvira Sorohan releva: „Doi sunt, cu precadere, scriitorii din opera carora au fost pastrate, în limbajul intelectual uzual, formulari memorabile: Costin si Caragiale. Gravitatea cuvintelor celui dintâi e contracarata de miza comica din formulele caragialesti. Coexista în natura românului gravitatea si zeflemeaua? Sau una i-a luat locul celeilalte, în timp?“ Înclin sa cred mai degraba în a doua varianta.
Scriind sententios: „…nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi“, Miron Costin pare ca îsi prevedea si îsi definea propriul destin. Unul cu valoare de simbol, caci, observa tot Elvira Sorohan: „…toata cariera lui în istoria Moldovei ilustreaza conflictul etern între intelectualul autentic si puterea politica vremelnica.“ Marele carturar si scriitor sfârseste, cum se stie, prin a fi decapitat la mosia sa de lânga Roman, din ordinul domnitorului Constantin Cantemir. Este apogeul însângerat, tragic al „carierei“ sale, pe deplin graitor privind drama unei culturi si, într-un plan mai larg, a unei istorii. Asa stând lucrurile, nici nu mai importa daca ordinul de executie dat de domnitorul nestiutor de carte avea sau nu o motivatie politica, fie ea si majora. Criticul Mihai Ungheanu este autorul unui foarte interesant eseu de justitiara istorie literara. El a întreprins o ancheta pentru a clarifica împrejurarile în care capul cronicarului „a cazut în tarâna lumii înselatoare“, soldata cu concluzii mai mult decât plauzibile.
De la un faimos ministru si sfatuitor al lui Napoleon stim ca mai grava decât o crima este o greseala politica. Daca ar fi sa dam crezare cercetarilor si – de ce nu? – sa tragem unele învataminte din ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, chiar în cea mai recenta, ar presupune sa admitem ca Miron Costin a fost lichidat din ratiuni politice. Asta ar însemna sa admitem si ca domnitorul analfabet, orbit de putere si prada intrigilor, a preferat o crima unei erori politice. Miron Costin nu era însa numai un om politic, cu înalte demnitati în statul acela de tip medieval, ci si un ilustru intelectual al vremii. Ca G. Calinescu vedea în uciderea cronicarului un semn tragic al însusi destinului culturii si istoriei noastre ne-o dovedeste si un alt gest al sau. În 1940, când legionarii îl ucid pe Nicolae Iorga, el tine, la Universitatea din Iasi, un curs despre Miron Costin. Oricum, fapta în veci neprescriptibila a lui Constantin Cantemir este si o crima, si o eroare politica cu reverberatii în veacurile viitoare, chiar daca sau poate tocmai de aceea, pâna la urma, „biruit-au gândul“ si nu securea calaului.
În Iasi cronicarul are o statuie care e o capodopera a genului. O datoram initiativei si stradaniei unor mari personalitati ale culturii nationale: Mihail Kogalniceanu, Al. Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, V.A. Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi. Piatra fundatiei monumentului, opera a sculptorului Wladimir C. Hegel, s-a pus la 12 iunie 1888. La baza lui au fost îngropate osemintele cronicarului si ale fratelui sau Velicico, aduse de la Barbosi-Roman unde Costinestii au fost decapitati în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reusita statuie din care s-au ridicat pe pamântul tarii românesti este, fara tagada, statuia cronicarului Miron Costin, din Iasi. Estetii sunt unanimi în aceasta parere. Este cea mai reusita, fiindca îndeplineste toate calitatile ce se cer unui monument public. E elocventa, fara sa fie zbuciumata. E ireprosabila ca forme anatomice si ca proportii. E ideal adaptata la un soclu cu o arhitectura pitoreasca si cuminte. E documentat costumata. E expresiva si sugestiva. Si, mai cu seama, e decorativa si perfect încadrata în decorul înconjurator…“
Inaugurarea a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenta a zece mii de participanti, un record pentru acea vreme, între care membrii delegatiilor de studenti din Bucovina si Polonia. La impresionanta ceremonie au rostit discursuri Kogalniceanu, V.A. Urechia si Vasile Pogor.
Asa cum am mai relatat si altadata, dupa mai bine de un secol de la acel moment de înalta emotie, în harmalaia postdecembrista, când bande de huligani si infractori îsi bateau joc, nestingherite, de tot si de toate, inclusiv de morminte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lunecase suierând istoric în aerul înnobilat de clasici al Iasilor si al Moldovei, a fost smulsa si a disparut. Durerea cronicarului va fi întrecut-o cu mult pe cea suferita când i s-a taiat capul!