Un „desant“ pentru Ibraileanu

Colocviile „Garabet Ibraileanu“ care au debutat la începutul verii în Târgu Frumos au fost ocazia unui veritabil desant critic de care luam cunostinta din paginile „Convorbirilor literare“, revista aflata în ultimii ani într-un spectaculos proces de întinerire. Desantul tineresc pomenit mai sus face parte din acest fericit proces si-l tinteste, acum, pe „batrânul“ Ibraileanu, sub a carui haina roasa de vreme, ne spun acesti desantisti admirabili, bate o inima surprinzator de tânara, poate la fel de tânara ca a lor. Cu o privire proaspata, dezbarata de conventiile scrisului „frumos“ si ale coafurii stilistice literaturizante, ei vad spiritul înalt si inteligenta stralucita – comparabila cu a celui mai inteligent român cunoscut pâna acum, I. L. Caragiale – a celui mai important critic de la începutul secolului trecut: „Fara a fi înzestrat de la natura cu harul expresiei spontane, Ibraileanu a intrat în jocul publicisticii înca de pe bancile scolii, fascinat“ – scrie Roxana Patras – „de stralucirea inteligentei umane, dar intimidat de diversitatea formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gândirea“. Poate ca marele critic nu era atât intimidat, cât sâcâit si excedat de respectiva „diversitate“ a formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gândirea. Aceste „învelisuri“ care pot sfârsi prin a estompa si înabusi stralucirea gândirii sunt adesea, în scrisul lui, date la o parte, de nu azvârlite cu o graba suspecta: graba, nerabdarea – tinereasca! – de a „pipai“, ca Arghezi în cautarea unui Dumnezeu învaluit si ascuns, miezul de foc al gândirii si acea stralucire orbitoare a inteligentei umane. „Dupa ce înfiinteaza, împreuna cu bunul sau prieten Raicu Ionescu Rion revista liceului Gh. Rosca-Codreanu“, noteaza cu ascutime critica remarcabila Roxana Patras, „adolescentul cu vocatie critica porneste în numele Ratiunii primele cruciade împotriva conventiilor si limbajului pretios, împotriva «manechinelor» (cum numeste el undeva formele goale), a «împodobirilor» desarte sau chiar împotriva «literaturii», vazuta ca umbra inconsistenta a adevarului. Transant, Ibraileanu alege sa apere «spiritul», «inteligenta» si arida stiinta a filologiei de orice intruziune a scrisului «frumos»“. Nimic mai strain de acest rationalist fascinat de spectacolul ideilor, de „jocul ielelor“, ca si un Camil Petrescu, decât scrisul „lins“ si manierat, preparat artificial si frivol în laboratorul cosmetic al unui atelier de coafura stilistica si „literara“. Claritatea de clestar, simplitatea stilului sau despodobit sunt înselatoare si au indus în eroare pe multi. N-au lipsit din aceasta pricina etichetele pripite, vinovate de opacitate. Roxana Patras evoca faima de „antitalent“ capatata în epoca de Ibraileanu: „Simion Mehedinti îl considera un silabisitor bâlbâit, Mihail Dragomirescu îl trateaza drept «neglijent», Iorga îi este complet ostil, Ovid Densusianu subliniaza ca e «certat» cu gândirea si limba româna, iar altii, rastalmacind vocatia profesoratului, repeta fara încetare ca Ibraileanu nu poate scapa de didacticism, asemenea pedagogului de scoala veche“. „Defectele“ ascund mari calitati. Acest anacronic pedagog nutrea un cult mistuitor al claritatii puse în serviciul transmiterii repezi si exacte a adevarului cuprins de si întins în gândul originar: s-ar zice ca a sacrificat „stilul“ de dragul acestui gând. Un contemporan binevoitor, Andrei Braniste, considera ca Ibraileanu „se salveaza prin capacitatea de a spune clar ce gândeste“, iar Tudor Vianu îl salveaza si el printr-un paradox, aratând ca stilul criticului ajunge la originalitate tocmai prin „neimpunerea unei forme a originalitatii“ si prin „adaptarea continua la directiile urmate de gândire“. Izabela Sadoveanu „se consoleaza“ si ea cu gândul ca oricât de „zgrunturos“, scrisul lui Ibraileanu „se salveaza prin fuga de bombasticul retoric“ prin aceea ca „stilul e incorporat în cugetarea sa“, ca haina intrata în carne. Toate aceste opinii, protectoare si pline de blândete, desi vag indulgente si consolatoare la adresa „handicapului“ stilistic al marelui critic contin, în felul lor, sugestia concordantei între idee si expresie, între gândire si obiectul ei: „Discrete dar nu inexistente, marcile personalitatile lui se estompeaza în densitatea unei curiozitati avide, dispusa sa sacrifice podoabele pentru a atinge obiective mult mai nobile decât banala etalare a virtuozitatii expresive: surprinderea legaturii organice dintre „realitate“ si reprezentarea ei mentala“. Adversar al „torturii de a stiliza“, problema claritatii la care aspira Ibraileanu pentru a face cât mai vizibil „jocul ielelor“, spectacolul gândirii vii ce scoate din adâncul sau adevarul nu tine de „stilistica“ si este una mai mult decât delicata, chiar echivoca în esenta sa. Claritatea, des invocata în numele unei estetici clasice ori clasicizante, este în literatura si în critica o notiune ambigua. Numai un cititor inocent crede ca poate înota în apele „clare“ ale unei oglinzi: Narcis e înspaimântat tocmai de claritatea insondabila a propriului chip reflectat în unda senina a apei. Oglindind cu claritate halucinanta, literatura adevarata sfârseste prin a nelinisti profund spiritul contemplativ. Ibraileanu e un asemenea om „înspaimântat“, un mare si intens spirit contemplativ si nelinistit, cu ochii mintii aruncati în fundul acelei fântâni din savana Alachua despre care scrie Chateaubriand: „Inima cea mai senina în aparenta, seamana cu fântâna naturala din savana Alachua: suprafata pare calma si pura, dar când privesti în fundul bazinului zaresti un crocodil, pe care putul îl hraneste cu apele lui“ („Atala“). Spirit lucid, dar nelinistit si impresionabil de multiplicitatea formelor de existenta a viului, Ibraileanu refuza ori ezita în fata pericolului de a-si lasa gândirea sechestrata si, pâna la urma, blocata de o singura forma a vietii, fie aceasta si literatura: „S-ar putea spune, parafrazându-l pe Ibraileanu, ca solutia de deslusire a întregului gândirii sale“ – conchide Roxana Patras – „nu sta în adâncimea analizei, ci în revelarea felului în care el «a privit viata». Literatura, asupra careia s-a aplecat cu mai multa atentie, nu reprezinta pentru el decât una dintre diversele forme ale vietii. La fel si critica literara. Forma originara nu presupune, asadar, nici gasirea celui mai frumos cuvânt, nici descoperirea celui mai adecvat concept, menit sa jaloneze un sistem de teorie literara“. În romanele marelui Tolstoi, pe care atâta l-a iubit, criticul privea în adâncul fântânii „literare“ si dincolo de ea spre a prinde chiar fosnetul vietii dintr-o lume imaginara „doldora“, cum spunea, de fapte si de viata, o „lume“ vie si adevarata. În completarea portretului de „om întreg“ si deplin, personalitate pluriforma, al lui G. Ibraileanu vin si contributiile celorlalti „desantisti“ din Convorbiri literare: Ligia Tudurachi (cu o seducatoare analiza în cheia „fenomenologiei amprentei“ în „Adela. Urmele corpului feminin“), Antonio Patras („Ibraileanu, cititorul“), Adrian Tudurachi („G. Ibraileanu si literatura numerelor mari“), precum si Lucian Vasiliu cu o frumoasa schita de portret al adolescentului ce-l pregateste si prefigureaza pe maturul de la revista „Viata româneasca“ („G. Ibraileanu si Scoala Bârladeana“). Adrian Tudurachi dedica eseul sau insolit si stralucit unui Ibraileanu „sociolog literar“ cu ochii atintiti spre viitorul literaturii, spre „Literatura de mâine“ ce va fi nutrita de „corpul social înnoit“ si întregit al tarii din 1919. El descopera, de nu inventeaza, un Ibraileanu nonconformist si rebel propunând „o forma de literatura eliberata de privilegiile castelor literare“: Biblia, „imaginea sintezei supreme de coduri, care devine «proletara» prin autorizarea oricarui tip de acces la textul ei, liric sau epic, moral sau estetic, realist sau suprarealist. Ea garanteaza dreptul de a lua din literatura orice, transgresând toate limitele de uzaj si de interpretare. Nu este oare Biblia textul care poate fi citit de unii ca realitate, de altii ca fictiune? Este modelul unei literaturi care mizeaza pe ceea ce cititorii nu stiu; în locul unei elite competente, ea lasa loc pentru ignoranta, pentru simpla intuitie neinformata. Undeva, Ibraileanu o numeste, pe jumatate fascinat, pe jumatate nelinistit, «referendum literar». Pentru ca despre asta e vorba: constituirea unei valori printr-o mobilizare periculoasa de energii sociale, mult dincolo de cercul instantelor avizate. Sunt cei pe care îi chemi sa voteze fara sa ai, în fond, încredere în discernamântul lor“. În concluzia acestui tip de rationament ofensiv cu nuante „populiste“, un fel de asediu ce deschide fortând portile unei cetati bine pazite, inteligentul titular al „Cronicii ideilor“ din „Convorbiri literare“ se întreaba, retoric, spre a raspunde în continuare în aceeasi maniera provocatoare, extrem de utila cel putin ca un exercitiu democratic dus si expus pâna la capat sub patronajul lui Ibraileanu, socialistul liric de la „Viata Româneasca“: „Avem nevoie de un asemenea model? Critica noastra are o lunga traditie a consolidarii ierarhiei literare. De 150 de ani asistam periodic la concentrarea prerogativelor de lectura în mâna unei aristocratii a interpretarii. De la Maiorescu, mentorul junimist care si-a început cariera în numele unei «minoritati», pâna la preocuparea lui Nicolae Manolescu pentru afirmarea exclusiva a unui canon, critica noastra s-a definit prin ceea ce a sustras statisticii. Nu pun la îndoiala utilitatea unor asemenea întreprinderi. Însa când criticii sunt coplesiti de importanta propriului monopol interpretant, când comentariul literaturii se sufoca sub clasamente, când cotatiile si bursele de valori devin obsedante e bine sa ne reamintim ca realitatea literaturii sta în numerele mari – multe opere, multi cititori, multi scriitori – si ca doar prin iluzionare ea se restrânge la câteva simboluri manipulate de critici. Trebuie atunci sa reînnodam cu gestul lui Ibraileanu si sa nivelam relieful vietii literare: «Orice literatura se învecheste». Exercitiul de ignoranta e posibil si chiar recomandabil. Sa nu îi credeti pe cei care va vor spune ca în absenta codificarilor critice peisajul literar ar deveni ilizibil; pentru ca, în realitate, cine vrea sa «citeasca» întreg peisajul literar? Citim doar opere si câteodata ar trebui sa fim lasati sa o facem cu nestiinta noastra, ca un drept elementar la experienta“. Nu doar daca vor, dar criticii sunt chiar obligati sa citeasca întreg peisajul literar! Demonstrativ, eseistul împrumuta aici vocea poporului, a „ignorantilor“ si „inocentilor“ care citesc pe apucate doar opere, iar nu întregul „peisaj“. Dar el nu este nici „ignorant“, cu atât mai putin „inocent“: e o minte ascutita si un stralucit provocator. Sa vedem daca vocea lui, atipica în context, va fi macar auzita, daca nu si ascultata. Specialist reputat în viata si opera lui Ibraileanu, Antonio Patras atrage atentia ca acesta „a fost nu doar cel mai important critic român de la începutul secolului trecut, ci si unul dintre marii profesori si creatori de scoala, care a izbutit sa readuca Iasul pe harta culturala a tarii, dupa exodul junimistilor în Capitala. Ca sa parafrazam o butada celebra, am spune ca redobândirea prestigiului de altadata al Moldovei si al Iasului n-ar fi fost cu putinta daca autorul «Adelei» nu si-ar fi pus talentul în opera si geniul în viata – mai exact: în «Viata Româneasca»“. Îmi place sa cred ca aceasta simpla fraza subliniaza, printr-un contrast implicit, calitatea esentiala ce-l diferentiaza, pâna la singularizare pe G. Ibraileanu de ceilalti critici români, cu exceptia lui Titu Maiorescu: mentorul „Vietii Românesti“ n-ar fi putut subscrie devizei orgolioase a lui E. Lovinescu, „sunt critic, nici mai mult, dar nici mai putin“. Ibraileanu, spune Antonio Patras, „a stiut sa priveasca viata cu atentie si cu pasiune, ca un îndragostit lucid, care a înteles ca nu poate tine timpul în loc. Nici macar cu o carte. Dar asta nu l-a împiedicat sa citeasca mereu si sa se gândeasca, totusi, la o salvare“. Critic, profesor, îndrumator si mentor, Ibraileanu ramâne un mare cititor, cu „o viata traita în preajma marilor carti. Ibraileanu a fost, de fapt, unul dintre cei mai subtili si pasionati cititori dintre criticii nostri. Când afirm asta vreau sa spun ca exista o arta a lecturii (asa cum exista si o arta a conversatiei) la care numai putini intelectuali au avut si au cu adevarat acces. Dupa cum se stie, cititorii pursânge sunt insii contemplativi, cu imaginatie bogata, predispusi mai curând la visare si la o traire calitativa a timpului, a timpului condensat în clipe de gratie si de frumusete. E vorba, bineînteles, de intelectualii care nu si-au pierdut umanitatea si nu s-au lasat orbiti de criteriul eficientei, ca atâtia dintre profesionistii robotizati din ziua de azi. De aceea, probabil, si marturisea profesorul iesean la un moment dat, excedat de servitutile meseriei de gazetar si de interpret de serviciu al cartilor scrise de altii, ca «salvarea criticului sta în taria lui de a deveni cititor». Si nu doar criticul se salveaza învatând sa citeasca si sa asculte timpul. Luând o carte în mâna, se poate salva orice om cu orgolii de trestie gânditoare“. Critici subtili sunt multi, cititori pasionati si învatati „sa asculte timpul“ – foarte putini. Acesta e mesajul lui G. Ibraileanu, si din practicarea lui a ajuns sa scrie acel superb manual de umanism si umanitate din „Privind viata“, de unde aflam: „Nu te certa cu viata. Nu fi o fiinta abstracta! Frecventeaza societatea, petrece, glumeste, joaca carti, bea, ia-ti o amica, ori, daca nu se mai poate, fa ceea ce se zice ca facea Sainte-Beuve prin coridoare cu personalul de serviciu de sex opus. Nu te certa cu viata, nu face pe cimpanzeul abstract!“. Memorabile în continut si în forma, opiniile „desantului“ de la „Convorbiri literare“ cinstesc asa cum se cuvine un mare om si critic literar: G. Ibraileanu.