Sari la conținut
Autor: MAGDA MIHĂILESCU
Apărut în nr. 488

Un Cannes mai mic sau un Locarno mai mare?

    Abia s-au stins luminile falnicei Veneţii, cele ale rivalei autohtone, Roma (Festival internazionale del film) abia dau să se aprindă (16–25 octombrie) şi comunitatea cinematografică italiană se află angajată într-o dezbatere uşor de numit „care pe care“. Într-o ţară obligată, ca atâtea altele în lumea de azi, să-şi controleze mai exigent cheltuielile, se ridică voci care atrag atenţia: „Nu ne putem permite să lăsăm să moară Veneţia şi mă întreb dacă oare ne permitem două mari festivaluri internaţionale în Italia“, declara, nu de mult, producătoarea Francesca Cima (printre altele, numele ei este legat de La grande bellezza, filmul lui Paolo Sorrentino aducător de Oscar şi de premiu la Cannes, marile succese din ultimii doi ani). În aceeaşi împrejurare, la o întâlnire organizată de Sindicatul criticilor italieni (Snucci), Antonio Medici, profesor la Academia de artă dramatică, a susţinut-o, impunând însă şi ideea unui mai accentuat contur al manifestării din lagună: „Există o problemă de identitate: Cannes este o maşină de război, Toronto implică tot oraşul, Berlin se afirmă ca un festival pentru public. Unde ne aflăm noi? Italia în criză economică nu poate avea două mari festivaluri. Franţa şi Germania au unul singur“. Preocupat de soarta Veneţiei s-a arătat şi Giorgio Gosetti, delegatul secţiunii Giornate degli autori a Mostrei, aceasta din urmă fiind definită ca „Un festival autoreferenţial, o insulă mai mult sau mai puţin fericită, îndepărtată de public. Neliniştea în legătură cu viitorul nu se naşte din alegerile directorului Alberto Barbera, poate cel mai bun dintre noi, ci din întrebarea cum reuşeşte să se impună în afară, dacă sistemele media sunt îndeajuns de compacte pentru a susţine Veneţia. În fond, avem Mostra pe care o merităm, în Italia (…) Structura programului este identică celei din 1934. Nu serveşte la nimic să fim un Cannes mai mic sau un Locarno mai mare“. După cum se vede, încă o dată, nimeni nu este profet în ţara lui. Credeam că, din moment ce proiectul festivalului de la Roma, înfiinţat acum opt ani şi condus de nimeni altul decât de fostul director al Veneţiei, Marco Muller, conceput ca o lovitură mortală dată trecutului său loc de muncă, s-a dovedit a fi o presupunere absurdă, apele s-au mai liniştit. Ce-i drept, adevăraţii beneficiari ai Mostrei, cel puţin cei ai actualei ediţii, nu pregetă să amintească şi să evidenţieze meritele ei vitale. „Fără Leul de aur dobândit în acest an“, a ţinut să spună producătorul Andrea Occhipinti, „filmul lui Roy Anderson, Un porumbel…, nu s-ar fi putut poziţiona în lume, în Italia nici nu ar fi fost luat. Fără trambulina festivalului, filmului de autor i-ar fi greu să-şi găsească un public“. În această privinţă, cineaştii selecţionaţi sau premiaţi s-au situat departe de pesimismul comentatorilor mai sus amintiţi şi poate că asta contează, la urma urmei. „Eu datorez mult Veneţiei“, a mărturisit Francesco Munzi, autorul lui Anime nere. „Fără Mostra, filmul meu nu ar fi existat. Trebuie să apărăm prestigiul festivalului“. Saverio Costanzo, al cărui thriller domestic Hungry Hearts a câştigat ambele Cupe Volpi pentru interpretare (amintesc că una dintre ele a revenit actriţei italiene Alba Rohrwacher), a continuat: „Noi am venit cu un film mic. Dacă nu ar fi existat Veneţia, nu ne-am fi întâlnit publicul“. Aserţiune valabilă pentru multe, foarte multe alte filme care ne fac să fim recunoscători evenimentului de la Lido. Unde altundeva am mai avut privilegiul unui excepţional mănunchi de documentare, gen atât de oropsit de distribuitori? De zece minute de aplauze au parte, de obicei, doar marele vedete sau filmele impunătoare. În acest an, unul dintre cei fericiţi a fost Gabriele Salvatores, autorul documentarului Un giorno da italiani, parte a insolitului proiect al lui Ridely Scott Life in a Day. Despre ce este vorba? Locuitorii peninsulei au fost rugaţi să trimită o scurtă înregistrare video a unei zile a nume, 26 octombrie 2013, aşa cum au trăit-o ei, cu cele bune şi cele rele. I-au răspuns 44.197 de conaţionali, număr impresionant, ca şi recordul orelor de înregistrare, 2.200; 40 de selecţioneri au reţinut 632 de mesaje care, puse cap la cap, montate cu măiestrie, au restituit un film emoţionant, un portret al Italiei contemporane, aşa cum este ea, nici atât de catastrofală precum o vor ziarele, nici atât de amuzantă cum ne-o propun televiziunile de divertisment. Oameni din toate generaţiile au planuri, preocupări, chiar câte un vis, nu-i ocolesc dezamăgirile, spaimele. „Suntem o ţară rănită, dar optimistă“, a fost concluzia autorului. O tânără ştie că Italia de astăzi nu este cea de pe vremea lui Modugno, cu Volare, nici a filmului Vacanţă la Roma. O iubeşte, însă, aşa cum este. Un cosmonaut se arată fericit că în spaţiu poate mânca lasagne. Un medic italian din Irak şi-a găsit împlinirea în a salva vieţi de copii. Trei muzicanţi nu ar da nimic din lumea asta pe locul lor dintr-o piaţă din Napoli unde, de ani de zile, cântă Amapola (una dintre melodiile preferate ale lui Fellini). O bătrână descoperă minunile tehnologiei moderne, tableta, în timp ce o fată se arată încântată că în respectiva zi, 26 octombrie, a putut lenevi în pat, alături de pisică. Salvatores s-a aşteptat la mărturisiri mai neliniştite, poate chiar mânioase, dar, după cum avea să constate, pentru italieni „şi mâine este o zi“. Mai puţin tandru s-a dovedit a fi documentarul lui Davide Ferrario La zuppa del demonio, cu un titlu împrumutat unei sintagme folosite de Dino Buzzati în comentariul său ce însoţea un documentar din 1964 despre industria oţelului. Nu este lipsit de interes sa amintim că Italia industrială a fost o temă care a preocupat cineaştii italieni, chiar şi pe Antonioni, oricât ar părea de surprinzător spectatorilor de astăzi (vezi Deşertul roşu). Filmul lui Ferrario, construit din materiale de arhivă, nu măguleşte câtuşi de puţin ceea ce s-a numit societatea industrială, deziluziile secolului al XX-lea fiind mai mari decât trâmbiţatul progres, văzut ca „un pact cu diavolul“: necruţător de-a dreptul a fost Belluscone. Una storia siciliana, un „film în film“ ironic, inteligent şi amar al enigmaticului cineast palermitan Franco Maresco, povestea unui proiect nerealizat al aceluiaşi Maresco despre puternicele legături dintre ascensiunea lui Berlusconi (Belluscone în titlu, din motive lesne de înţeles) şi susţinerea economico-financiară a organizaţiei Cosa Nostra. După trei ani de acumulare a unor anchete, mărturisiri, cronici judiciare, Maresco a abandonat totul, pretextul filmului actual, al poveştii din poveste, fiind reconstituirea ei de către un critic ale cărui aventuri sunt dublate de cele ale unui impresar muzical, mare admirator al lui Berlusconi. Efectul dramatico-grotesc nu avea cum să nu-şi spună cuvântul. Forza Italia, partidul cu care Berlusconi a intrat în politică, a cerut interzicerea difuzării filmului. Până una alta, Maresco a câştigat Premiul special al juriului din cadrul secţiunii Orizzonti.

    ***
    Să ne îndepărtăm de politică, pentru că merită. Nu cunosc, în anii din urmă, festival care să acorde mai multă importanţă documentarelor despre artă. Şi în acest an am fost răsfăţaţi cu câteva, absolut remarcabile. Altman, dedicat unuia dintre iconoclaştii Hollywoodului de către regizorul canadian Ron Mann, având-o drept consultantă pe Kathryn Reed Altman, văduva cineastului (prezentă la Veneţia), a fost o minunată, spirituală călătorie cinefilă printre succesele, eşecurile, catastrofele unui artist situat în afara oricăror norme („La început, tinerii nu dădeau doi bani pe el“, scria faimoasa Pauline Kael). Nu şi-a dus până la capăt vreunul dintre titlurile sale de glorie fără bătălii crunte, certuri, renunţări, dorinţa de a lucra în condiţii de libertate a semnatarului cunoscutelor MASH, The Long Goodbye, Nashville, A Wedding, The Player, Gosford Park fiind exasperantă pentru cei din interiorul sistemului. Deşi a crezut toată viaţa că „filmele sunt castele de nisip, luate de valuri după douăzeci de minute“ (chiar cu o astfel de imagine se deschide documentarul), opera lui îl contrazice. Autorul, Ron Mann, a avut simpatica şi binevenita inspiraţie de a-i întreba pe actorii săi ce le spune, lor, termenul altmanian (cu varianta altmanesc), impus de critică. Răspunsurile sunt o încântare, bat orice analiză. „Altmanian?“ – zice Bruce Willis – „înseamnă să dai dracului Hollywoodul“. „Altmanian? Să aştepţi neaşteptatul“, lansează, zâmbind, complice, Robin Williams. Sau: „Să-i învăţăm pe americani arătându-le cum suntem“ (Keith Carradine). „Să recunoaştem cât suntem de vulnerabili“ (Julianne Moore). Un portret cu totul şi cu totul neobişnuit, ştiute fiind raporturile cineaştilor cu critica de film, a fost documentarul Gian Luigi Rondi: Vita, cinema, passione, închinat unei legende a profesiei noastre, celui supranumit Richelieu al cinematografului, decanul criticii, cocoşul de lupte. Mai simplu spus, apărătorul filmului de autor, cum îl definea Gilles Jacob. Din mărturisirile celor care l-au cunoscut pe criticul astăzi în vârstă de 93 de ani răsare, printre alte schiţe, chipul fostului director al Mostrei între 1983-1987, cel care a avut îndrăzneala să elimine din selecţie filmul lui David Lynch Catifeaua albastră. Ce vremuri!

    Untitled-1