Sari la conținut

Turneul Cannes-ului la Bucuresti

Autor: IOAN LAZAR
Apărut în nr. 299

Thierry FRéMAUX  – „homo filmicus“ si „one man show“ pe scena cinematografiei mondiale


19 octombrie 2010 este sortita sa ramâna o zi istorica, marcând întâlnirea publicului românesc cu Thierry Frémaux, Delegatul General, omul care face si desface aproape totul la Cannes, fara a-l da uitarii pe acela numit „Monsieur Cannes“, presedintele festivalului, Gilles Jacob. Locul manifestarii – Uniunea Cineastilor din România, Sala de marmura si Cinematograful Studio.

O prima editie a ceea ce Cristian Mungiu si casa sa de distributie, Voodoo Films, îsi propun sa proiecteze prin „Les Films de Cannes à Bucarest“, a echivalat cu o tripla atitudine de reevaluare: a Cannes-ului recent, cu o parte din titlurile de la ultima editie; a filmelor românesti intrate mai de demult în programele marelui festival; o invitatie adresata, si onorata, celui mai influent si mai activ reprezentant de acolo, un adevarat spiridus, energicul homo universalis al cinematografiei de azi, Thierry Frémaux.
Vom cauta sa parcurgem câteva din ipostazele sub care o asemenea personalitate s-a produs la Bucuresti, în fata unui public tânar, dar si a câtorva dintre cunoscatorii mai experimentati ai artei a saptea.
A fost o zi usor mohorâta, concretizata în semnalele unei dimineti ploioase, de început de clima autumnala, prin care iarna ameninta sa vina mai devreme. Ambianta s-a încalzit încet-încet. Ora nu a fost respectata sau anume, înca din programul tiparit, s-a insinuat o ezitare, din care a trebuit sa decurga amânarea celor doua etape ale discursului delegatului general de pe Croazeta: o conferinta de presa, dar si un masterclass, fara a lasa de-o parte, apoi, prefatarile la filmele din grupajul zilei.
Sunt multe motive ce ne îndreptatesc sa-l privim pe celebrul oaspete ca pe unul care stie si a vazut multe. Banuiesc ca destui dintre aceia care, studiind astazi cinematograful, aspira sa ajunga într-o zi cu un film în fata ochilor lui Thierry Frémaux, s-au uitat la ilustrul personaj ca la un „deux ex machina“. Oricum, nu e de ici de colea sa-l întâlnesti la Bucuresti pe omul despre care se spune ca nu este doar mâna dreapta a presedintelui Gilles Jacob,  ci si posibilul sau continuator. O suma de calitati ale acestuia ne îndreptatesc sa-l consideram de pe acum apt sa duca mai departe povara uriasului mecanism cinematografic si mediatic definit prin cele trei cuvinte fetis: Festival de Cannes. În fond, a recunoscut cât de legat este de cinematografia româneasca atunci când, premiat la o gala Gopo, imediat dupa Palme d’Or pentru Cristian Mungiu, a realizat ca românii îi poarta noroc, fiind atunci avansat din postura de delegat artistic în aceea de delegat general. Acum, când se pregateste sa sarbatoreasca un deceniu de activitate la Cannes, din nou prezent în România, ne ofera o lectie de cinema. Legat de aceasta,  speram ca gestul sa fie întors printr-o convocare a unui cineast român sa tina, la rândul lui, Lectia de cinema de la una dintre editiile viitoare ale festivalului, situatie pâna acum nemaiîntâlnita sau sa invite o personalitate de la noi în juriul mare, ceea ce, de asemenea, nu s-a mai întâmplat. Venind la Bucuresti, Frémaux ne-a adus înca o data aminte ca, de fapt, toate drumurile cinematografiei românesti duc mai întâi la Cannes si abia dupa aceea în alte directii. Cum se simte în acest gen de actiuni? Ca un cântaret de rock aflat în turneu. Dar, de fapt,  ca si cum festivalul însusi s-ar afla în turneu. Cum si este, de asta data la Bucuresti, ceea ce nu s-a mai întâmplat pâna acum.
Si Cannes-ul se învata, nu-i asa?
Din primul moment al venirii lui Thierry, era de remarcat  privirea acestuia peste sala de marmura de la Studio, cu o asistenta ce crestea ca aluatul, în buna parte alcatuita din  studenti de pe la universitatile de profil. Gestul sau evaluator, de om care a vazut si  revazut, presupun, casetele conferintelor de presa ca si ale ceremonialelor de seara ale urcarii treptelor, parea îmblânzit într-un zâmbet amical, mai ales când, omniprezent, Cristian Mungiu i-a soptit ceva la ureche. Amfitrionul principal avea sa o faca de mai multe ori pe parcursul zilei.
A mai fost un moment familiar, când si-a scos scurta, asezând-o cu o miscare larga, exacta, pe spatarul scaunului si când imediat a luat în mâna microfonul. Erau înmagazinate aici efectele comportamentale ale unui om deprins sa-si duca viata în fata unui ecran, în clar-obscurul salii de proiectie, ca o vietate cu reflexele determinate de conditia de a  studia universul umbrelor de pe o pânza. Ma gândeam la aceste mici gesturi de fiecare zi ca la o atitudine behaviorista, ca pagini ale unui comportament de om al cinema-ului, lipsit de prejudecati, cum va sublinia mai târziu. Era, sa nu uitam, manifestarea unui „cinémathequaire“, cum se va si autodefini, venind de la Lyon, nevrând nici acum sa renunte la activitatea de acolo, de la Institutul Lumière, desi Cannes-ul îl solicita aproape total. Era, cu mult mai mult, forma unei inhibitii de protectie, o reactie-tampon la posibila avalansa de întrebari. Nu era greu sa întelegi dupa aceea, sinceritatea unui profesionist al privirii, când marturisea ca petrece ore în sir, la Paris, vazând filmele din preselectia festivalului. Nu pe toate cele 1700, câte sunt expediate, si nici macar în totalitate pe cele 700 ramase în studiu. Sunt zile când acolo manânca si acolo doarme, ca un „câine de paza“, am putea spune, al valorilor cinematografiei mondiale.
Criticii invitati în juriu îsi uita adesea profesia si vor sa devina vedete
O spune un sociolog exersat al lumii filmului si un critic expert. Nu-i citeste pe autorii de articole în decursul celor douasprezece zile ale festivalului pentru a nu se înfuria, desi e constient de faptul ca atunci când un film nu place el este considerat vinovatul, iar atunci când productia respectiva ia lauri, meritul este doar al regizorului. Apara valoarea, dar adesea, timpul cerne talentele, dincolo de presiunea momentului. Criticii au datoria de a spune „adevarul pentru viitor“. Considera Cannes-ul drept cea mai mare democratie cinematografica. A realizat aceasta chiar la prima sa participare, când, alegând „Moulin Rouge“, cu Nicole Kidman, a trecut peste faptul ca filmul nu avea o presa prea buna. De ce ezita sa-i coopteze pe critici în juriul principal? Pentru ca devin imediat vedete, uitând de conditia lor. Ceea ce nu s-a întâmplat, de pilda, cu Alberto Barbera, directorul Muzeului National de Cinema al Italiei, prezent la editia din 2010. Sa nu ne facem ca nu vedem cum criticii sunt destul de prezenti în alte sectiuni.
Atitudinea fata de filme poate fi transanta. Esti sau nu generos cu ele. A învatat sa nu spuna „e bun“ sau „e rau“. Timpul va decide. Cinematograful este ca o biserica universala. Religia este a iubirii, a pacii, a întelegerii. La ce sunt bune festivalurile? La educarea publicului. Ce fel de cinema iubeste? Cinematograful bun. Ce genuri? Ce autori? Îi place Godard si Straub, dar si filmul experimental, si cel contemplativ, si cel de factura „extremista“, dar nu-i displace cinematograful popular realizat de Chaplin, Kurosawa sau Ford. Nu respinge nimic, dar agreeaza disputele, dezacordurile. Nu sunt cumva cam multe festivaluri? si daca?! În Franta sunt 365, câte zile are anul si câte sortimente de brânza exista. Este ca în „numeric“. Alegi, selectezi. Filmele trec la o vârsta clasica, iar aici îl citeaza pe Henri Langlois, parintele Cinematecii Franceze, cel care a inventat pasiunea de a tezauriza arta filmului. Este normala o atare afinitate la un „cinematecar“ lyonez.
Mungiu, protejat. Puiu, dezavantajat
Nu te poti retine sa-l iscodesti pe delegatul general în legatura cu câteva din locurile comune ale abordarii mediatice a festivalului. Ca sa nu fie nici un dubiu, el însusi provoaca o polemica mult rulata. De ce aceiasi oameni? Pentru ca, pâna la urma, nu sunt multi cei care fac calitatea acestei arte. Un festival precum Cannes-ul suporta trei mari comparatii: cu Jocurile Olimpice, cu Campionatul mondial de fotbal si cu Turnul Eiffel. Cannes-ul este o localitate mediteraneana care-si sporeste brusc populatia cu 40 000 de locuitori temporari. Toti criticii alearga sa prinda cât mai multe din cele cinci-sapte filme ale unei zile de festival. Dar mai este farmecul monden al vedetelor, mai sunt multele pahare de whisky pe care invitatii de marca se încumeta sa le consume în caruselul de party-uri organizate pe terasele din fata marilor hoteluri sau noaptea, în ambianta de lux a vaselor de croaziera. Ce ramâne din uriasa truda a unei preselectii? Sentimentul valorii care persista. Pâna la urma, fratii Dardenne, Tarantino, Lars von Trier, Kusturica sunt greu de înlocuit. Lumea uita ca si în anii saizeci era cam la fel. Cine erau favoritii acelei epoci? Antonioni, Visconti, Bergman, Tarkovski. Dintotdeauna marii regizori au facut filme mari. Nu se poate fara ei. E ca si cum din echipa Frantei ar fi trebuit eliminat Zidane. Nimeni nu ar fi conceput asa ceva, stiindu-se ca era în mare forma.
Se simte ca are un mic cui împotriva criticii, dar parca mai ales împotriva criticilor francezi. Nu întâmplator evita sa le cunoasca parerile în timpul festivalului. Regreta ca acum critica este mai putin importanta. Chiar asa? Nu suporta amenintarile de tipul: „Daca nu ma includeti în competitia oficiala, atunci o sa merg la Venetia“. Se practica genul acesta de santaj, iar uneori este foarte greu sa gasesti o solutie, mai cu seama în cazul unor autori greu de eludat, care nu recunosc ca pot sa rateze câteodata. Dar si când îsi propune sa aduca un autor, se da peste cap, ca sa zic asa, si o face pâna la urma. Cel mai bun exemplu este al unui film proiectat la Bucuresti, „Enter the Void“ de Gaspar Noe. Nu era si nu era gata, dar – stiind ambitia ideatica slujita de o formula tehnica foarte curajoasa, legata de experienta mortii din universul halucinant al drogurilor –, a acceptat sa vada materialul nemontat, solicitând apoi precipitarea definitivarii filmului, spre a prinde ora Cannes-ului, ceea ce s-a si întâmplat, cu toate ca la film avea sa se mai lucreze si dupa proiectia de gala.
Fata de cinematograful românesc, Cannes-ul are o opinie solida, favorabila. Care ar putea fi principala calitate a acestuia? Faptul ca sunt atâtea feluri de bun cinema românesc câti autori. Un autor poate avea succes la Cannes, dar e cumva nelinistitor ca, apreciat în toata lumea, tocmai la el acasa filmul românesc sa nu se bucure de atentia, altminteri binemeritata, a spectatorilor.
Motivatiile alegerii pentru selectie cunosc apoi etapa aprecierii juriilor. Un presedinte poate cunoaste aproape dinainte filmul preferat, iar acesta se întâmpla sa aiba si acceptul celorlalti membri. A se vedea cazul recent al presedintelui Tim Burton, care a sustinut filmul unui cineast thailandez cu un nume greu de pronuntat, Apichatpong Weerasethakul, palmdorizatul editiei 2010, pentru „Oncle Boonmee celui qui se souvient de ses vies antérieures“.
Ca un maestru al deliberarilor sufocante, intuieste indiscretia mocninda, indusa, a publicului de la Bucuresti. De aceea nu uita sa dea unele detalii personale, ce tin de subiectivitatea unei hotarâri. Nu i-o ceruse nimeni, cu o întrebare explicita, dar simtea cum subiectul pluteste în aer, parca antrenând tensiunea orgoliilor individuale.
Filmul lui Cristian Mungiu nu a fost de la început pe lista principala. Era la alta sectiune. L-a adus în fata cu doua-trei zile înainte de devoalarea de la conferinta de presa pariziana. Mai mult, dincolo de schimbarea de macaz, filmul a fost împins spre începutul festivalului, producând apoi nu doar o surpriza, ci si o situatie inedita, prin faptul ca nu se mai întâmplase ca un titlu vehiculat din primele zile sa fie tinut minte si sa urce în opinia criticilor si a juriului pâna la a deveni câstigator. A reusit astfel sa protejeze „Patru luni, trei saptamâni, doua zile“ de atacul conjunctural inevitabil, ceea ce nu se întâmplase cu „Moartea domnului Lazarescu“. Neprocedând la fel, e de înteles ca filmul lui Cristi Puiu a ramas la „Un Certain  Regard“, sectiune pe care a dominat-o, spre regretul general de a nu fi fost introdus în batalia pentru Palme d’Or. Altul ar fi fost destinul acestuia. Un fel de a recunoaste – ceea ce si face, textual, Thierry Frémaux – ca  acum îi pare rau pentru involuntara dezavantajare a unui film mare. O marturisire ca o ispasire.
Uneori istoria Cannes-ului cunoaste si asemenea momente. Venind la Bucuresti, delegatul general nu se spovedeste numaidecât si nu se disculpa autocritic decât în masura în care descoperim noi însine o activa constiinta a valorilor, supuse, nu o data, iata, capriciilor, limitelor intuitive din strategia oricarei optiuni esentiale.
Printr-o atare sinceritate, oaspetele bucurestean al toamnei 2010 nu este doar un   fermecator one man show la scara plantara a cinematografului, ci, cu deosebire, sa o recunoastem, un homo filmicus, pentru care nimic nu este rod absolut al hazardului. Acceptam astfel ca posteritatea poate repara câteodata greselile omenesti prin chiar  vocea celui ce le-a comis.
Timpul se duce în fuga lui ireparabila, dar uneori reparatia morala reasaza în  coordonatele estetice ineluctabile ale unei valori autentificate ce se impune, în cele din urma, de la sine. Tocmai de aceea îmi place sa cred ca prezenta lui Frémaux la Bucuresti este una istorica, menita sa induca si mai multa încredere în capacitatea tânarului cinematograf românesc de a-si depasi conditia.