L-am descoperit pe scriitorul Michel del Castillo printr-o întâmplare petrecuta acum câtiva ani la Galeria Dalles din Bucuresti. Tot scotocind într-un cos în care fusesera puse de-a valma carti cu pret redus (5 lei exemplarul!), mi-a venit la mâna (n-as putea zice ca am „ales“) un volum impozant, în impecabila conditie tipografica. Pe coperta, sub numele autorului, scria „Manejul spaniol“.
Întâmplari
La momentul respectiv nu stiam nimic despre acest scriitor de adoptie franceza cu nume pe jumatate spaniol si nici despre vreuna dintre operele lui. (Mai târziu am aflat ca e vorba despre un autor prodigios, cu multe premii literare la activ). Mi-am facut totusi o idee despre roman, dar si despre autorul lui datorita notelor înscrise pe mansetele interioare ale copertelor. Am aflat ca „Manejul spaniol“ (publicat în 1960, aparut în româneste abia în 2006 la Editura Curtea Veche, în colectia Byblos, în traducerea Marilenei Andrei) cuprinde o „vasta tragicomedie ecleziastica si civila“ ce înfatiseaza, cu sarcasm de inspiratie voltairiana, societatea spaniola abia iesita din Razboiul civil.
În privinta autorului, manseta de final continea o fotografie însotita de câteva informatii biografice: „Nascut la Madrid în 1933, din tata francez si mama spaniola, Michel del Castillo a trait de la o vârsta frageda experienta abandonului, a refugiului politic si a lagarelor de concentrare naziste. Dupa cinci ani petrecuti într-o scoala de corectie, la care a fost condamnat de regimul franchist, s-a stabilit la Paris, unde la douazeci si patru de ani a devenit celebru cu romanul „Tanguy“ (1957) – transpunere în fictiune a trecutului sau tumultos.“
Si tot printr-o întâmplare (pur si simplu, „maturam“ cu privirea cotoarele cartilor dintr-o biblioteca particulara) am dat peste „Noaptea verdictului“, roman publicat de Michel del Castillo la Éditions du Seuil în 1981 (versiunea româneasca, de a carei existenta nu avusesem pâna atunci cunostinta, are si ea ceva vechime: a aparut în 1987 la Editura Univers, în traducerea Angelei Cismas).
Era o altfel de întâmplare decât cea prin care descoperisem „Manejul spaniol“. De aceasta data aveam parte de reîntâlnirea neasteptata, dar cu atât mai placuta, cu cineva care îmi câstigase deja admiratia: fara sa-l fi chemat, mi-a venit în întâmpinare. (Întâmplarile de acest tip par magice: înclini sa crezi ca ceva sau cineva anume te-a avut în vedere, livrându-ti o bucurie fara cost; de aici starea de uluire si de fior pe care le încerci pret de câteva clipe.) De îndata ce am desprins cartea din raft, am supus-o obisnuitelor gesturi de posesie tactila: am palpat-o, am rasfoit-o îndelung, deopotriva cu încântare si curiozitate, am mângâiat-o cu acel soi de tandrete pe care, de obicei, o rezervi unei fiinte vii. Ardeam de curiozitate sa aflu în ce lume ma va purta Michel del Castillo cu acest roman pentru care a primit prestigiosul Premiu Renaudot.
Un fals roman politist
Desi contine o poveste cu si despre politisti, nu trebuie sa ne lasam înselati de aparente: „Noaptea verdictului“ nu este ceea ce se cheama un policier, nu apartine propriu-zis acestui gen, în orice caz nu aceluiasi gen în care au excelat Arthur Conan Doyle ori Agatha Christie (la un moment dat, într-un interviu, autorul însusi si-a avertizat cititorii în aceasta privinta).
Unii exegeti considera ca ne aflam în fata unui roman psihologic de factura dostoievskiana ce exploreaza tema vinovatiei (de altfel, motoul cartii lui del Castillo a fost ales din „Fratii Karamazov“ – „fiecare dintre noi e vinovat de tot, fata de toti ceilalti“). O alta judecata, nici ea lipsita de îndreptatire, sugereaza o posibila lectura a romanului în cheie psihanalitica, centrata pe rolul traumelor copilariei în trasarea destinului individual („niciun om nu se poate sustrage trecutului sau“). Exista si aprecierea ca, prin tribulatiile personajelor sale, autorul realizeaza o incursiune în istoria relativ recenta a Spaniei, ce cuprinde îndeosebi perioada razboiului civil si a dictaturii franchiste, de unde ideea ca cititorul are sub ochi fresca unei epoci. În fine, ar trebui retinuta si interpretarea potrivit careia romanul lui del Castillo exprima o intentie etico-politica: dezvaluind efectele devastatoare ale fanatismului ideologic, romanul ne previne asupra pericolului instrumentalizarii politice a mitologiilor metafizice si religioase. Neîndoielnic, pot exista si alte interpretari sau propuneri de lectura pentru cartea de fata.
Nu sunt specialist în taxonomia genurilor literare, dar nu cred ca gresesc spunând ca „Noaptea verdictului“ se înscrie în categoria romanului-eseu, în care fictiunea, fara sa lipseasca, este totusi redusa, lasând mai mult loc „dezbaterii“ etico-filosofice asupra unor evenimente tragice care au marcat efectiv istoria epocii noastre. Argumentul principal în sprijinul acestei teze e urmatorul: dincolo de mobilizarea resurselor propriu-zis literare (artistice), autorul construieste un discurs romanesc (când implicit, când explicit) sustinut de mai multe „voci narative“. Însemnele discursivitatii pot fi recunoscute cu usurinta: textul porneste de la interogatii fundamentale, e orientat spre reflexivitate si se constituie finalmente într-o meditatie asupra conditiei umane.
Lectura atenta a cartii dovedeste ca trama epica are parte egala cu reflectia ideatica; aceasta din urma se concretizeaza în incitante speculatii despre sursa raului în lume, despre natura umana, dar si în opinii comune privitoare la dictatura si democratie, monarhie si republica ori despre rolul legii în asigurarea ordinii publice. Invocarea mitologiei, a unor personaje biblice notorii, referirile la literatura si istorie se înscriu în acelasi orizont reflexiv. În plus, cele mai multe dintre personaje se definesc nu atât prin motivatii psihologice (înclinatii, aspiratii sau interese particulare), cât mai ales prin supradeterminari ideologice, prin conceptiile ce le orienteaza viata. Altfel spus, destinul lor se consuma sub exigentele unei anumite filosofii ca viziune asupra lumii, încât impresia dominanta a cititorului este ca oamenii se afla în slujba ideilor, si nu invers.
„Calatoria spre iad“
Tânarul inspector de politie Santiago Laredo afla ca va parasi în curând Murcia, fiind numit în brigada criminalistica din Huesca. Vestea îl bucura, macar pentru motivul ca, prin aceasta mutare, atât el, cât si sotia lui, Pilar, împreuna cu cei doi copii ai lor vor avea parte de o binevenita „schimbare de aer“. Dar nu e doar atât: înclina sa creada ca aceasta neasteptata numire e o promovare. Numai ca cei din preajma lui – colegii, prietenii, chiar si sotia – vad lucrurile altfel: transferul la Huesca pare mai degraba o nedreptate sau un nenoroc, dat fiind faptul ca Santi, cum îl alinta cei apropiati, avea sa lucreze în subordinea lui Avelino Pared, politist versat, cu o cariera impresionanta, aflat acum în pragul pensionarii. Dar care sa fie motivul acestei cainari generale, când aluzive, când explicite? Ce-ar putea sa i se întâmple?! De la Anselmo, actualul lui sef, afla ca Don Avelino „n-o sa-l manânce“, dar sa-l „zdrobeasca“ ar putea s-o faca. Aceasta remarca, rostita numai pe jumatate în gluma, strecoara în sufletul lui Laredo o unda de îngrijorare.
Pe seama lui Avelino Pared circula informatii contradictorii. Dorind sa-si faca propria parere despre cel cu care urma sa colaboreze, tânarul ofiter întreprinde o discreta, dar minutioasa ancheta despre viitorul lui sef. Ajutat de Trevos, are acces la dosarul de cadre al directorului Sigurantei din Huesca. Pe lânga obisnuitele date – cele privitoare la starea civila, la care se adauga diversele note informative, rapoarte si evaluari cu caracter administrativ – dosarul cuprinde si câteva fotografii. Contemplând îndelung una dintre fotografii, Laredo zareste o „fata aureolata de o singuratate mândra“, ce „trada o înasprire de caracter, ca un proces de fosilizare“. Razbatea de acolo o privire „dispretuitoare si de o neînduplecata tristete“. Privirea aceea rece îi stârneste teama si fascinatie, tristete si mila. Pe masura ce adânceste cercetarea dosarului, Laredo resimte afinitatea, chiar fraternitatea lui cu acest om enigmatic, pe care nu-l întâlnise înca („îmi era în acelasi timp strain si curios de fratern“). Din acest moment, ceea ce la începutul anchetei sale cvasi-clandestine fusese pentru el o „curiozitate superficiala“ se transforma treptat „într-un soi de lacomie apriga“. E obsedat de taina sufletului lui Pared, pe care o banuieste ca fiind de aceeasi natura cu propria lui taina, pe care se straduise sa o ascunda si pentru care se simtea vinovat: „Caracterul acela de o complexitate inumana ma acaparase. Acum ma aflam înauntrul lui. Presimteam ca, departe de a fi terminat cu necunoscutul acela, cautarea mea nu facea decât sa înceapa. Unde anume avea sa ma duca, nu-mi puneam întrebarea“.
Iata, foarte pe scurt, într-o exprimare care apartine naratorului însusi, despre ce anume va istorisi „Noaptea verdictului“: despre dramatica aventura a cautarii de sine prin mijlocirea celuilalt (a dublului). Relatia cu Avelino Pared (în spaniola pared înseamna zid) e traita de Santiago Laredo ca o afundare în bezna, ca o „calatorie spre iad“. Fusese avertizat asupra pericolului întâlnirii cu batrânul condor al politiei spaniole, asupra faptului ca acest „nebun“ ar fi putut sa-l distruga, contaminându-l cu ideile lui absurde despre misiunea divina a politiei, implicându-l în cine stie ce scenariu nesabuit, dar atractia pe care acest personaj straniu o exercita asupra lui era irezistibila: „Puteam demisiona. Si totusi aveam sa merg pâna la capat, simteam asta. Din ce motiv, nu stiam nici eu“.
Abia în finalul romanului aflam ce putea sa însemne „pâna la capat“. Laredo îl ucide pe Avelino Pared. Pe de o parte, pentru ca, prin aceasta crima, voia sa se desparta de propriul trecut de care nu era mândru si pentru care avea cumplite remuscari: „Cuprins deodata de-o turbare dementa, descarcai toata arma. Tremurând de furie, trageam în lasitatea, în abjectia mea“. Pe de alta parte, Laredo comite crima ca si când o vointa straina îl distribuise în rolul ucigasului.
Într-adevar, cel care condusese lucrurile spre acest deznodamânt era Pared însusi, care stia ca nu mai avea mult de trait, datorita cancerului necrutator de care suferea. Dornic sa aiba totul sub control pâna în ultima clipa, s-a dovedit un manipulator desavârsit. Cercetase din vreme dosarul tânarului inspector din Murcia. Reusise sa-i patrunda taina. Întelesese ca el si Laredo erau „frati întru deziluzie“, „frati întru banuiala“ si ca tocmai de aceea erau facuti sa se întâlneasca. Transferul lui Laredo nu avea semnificatia unei promovari. Don Avelino îl alesese, îi ceruse mutarea, cu gândul de a se folosi de el pentru savârsirea actului final: propria „iesire din scena“.
La capatul cumplitei „calatorii spre iad“ lui Laredo nu-i ramâne decât varianta exilului pe care, grijuliu, i-o aranjase acelasi Pared, ceea ce dovedea ca Don Avelino i-a luat-o si de aceasta data înainte, continuând sa-si râda de el de dincolo de moarte. Laredo întruchipeaza „constiinta nefericita“: se elibereaza fara a se emancipa. Pierduse totul: slujba, familia, prietenii, tara. Din conditia de exilat nu-i ramânea decât sa încerce sa supravietuiasca si sa uite.
„Adevaratul“ politist
O distinctie esentiala întâlnita în discursul romanesc din „Noaptea verdictului“ este cea dintre „politistii din interes, care fac meseria asta ca sa aiba din ce trai, si politistii metafizici, pe care meseria îi face sa traiasca“. Avelino Pared nu a ajuns politist pentru ca trebuia sa aiba o meserie. Nu era tipul functionarului docil aflat în slujba aparatului birocratic al politiei în schimbul unor beneficii pecuniare si de putere. Dimpotriva, el era „politist în suflet“, „politist din vocatie“, politist „adevarat“, care a simtit înca din copilarie „chemarea ordinii“, traind-o de la început ca pe o „pasiune exclusiva si devoratoare“.
Psihologic, faptul îsi gasea explicatia în frustrarile si umilintele pe care le-a îndurat în familie în primii lui ani de viata. Într-o atmosfera otravita de patima geloziei, de teroarea banuielii, în care se consumau relatiile dintre parintii sai, micul Avelino a descoperit minciuna ascunsa sub aparente. Armonia lumii, în care credea cu naivitate si în care fusese învatat sa creada, s-a naruit dintr-o data. La vârsta la care, în mod obisnuit, copiii se cufunda în magia jocului si capata încredere în ei însisi, el viseaza sa recladeasca lumea pe baze noi, solide, de netagaduit, eliberata însa de iluzii precum Dragostea, Fraternitatea, Libertatea. Nu ramânea decât ordinea întemeiata pe banuiala universala si pe sanctiunea divina a Legii.
Ulterior, în anii studentiei, stimulat de anumite lecturi filosofice si literare, gusta placerea de a jongla cu „idei generale“, dobândeste abilitatea de a mânui paradoxul, îsi construieste treptat propria viziune despre natura si finalitatea muncii de politist. Le vorbeste colegilor despre „ordinea absoluta“, menita sa instaureze „pacea definitiva“ între oameni. Rigoarea si intransigenta cu care îsi apara pozitiile doctrinare, ca si maniera ascetica în care traia i-au determinat pe prieteni sa-l numeasca Torquemada. Porecla nu-l deranja, dimpotriva, îi era pe plac. Ca si faimosul inchizitor general al Spaniei medievale, în care vedea un model de politist, un arhetip, era convins ca „politia se face în capetele oamenilor înainte de a se face în temnite“.
În viziunea lui, adevaratul politist nu se afla propriu-zis în cautarea adevarului, el îl stie deja; nu are îndoieli, are doar certitudini. Cea dintâi certitudine e ca orice om este vinovat („tot ce-i mai autentic în om e ticalosia“). Prin urmare, nu e vorba de a detecta si de a-i dovedi cuiva vinovatia, ci doar de a-l face sa se dea singur de gol. E o chestiune de timp, de strategie, de tenacitate si rigoare. Cel ce stapâneste arta întrebarilor are la îndemâna cea dintâi, poate cea mai eficace, forma a terorii (în franceza cuvântul la question înseamna întrebare, dar si tortura).
Don Avelino stapânea arta întrebarilor („tortura curata, fara violenta fizica, de un rafinament sublim“) si a argumentatiei subtile. Se pricepea mai bine ca oricare altul sa-l seduca pe cel incriminat: i se strecura în inima folosindu-se de momeala ideilor, apoi, în momentul în care reusea sa îi descopere punctul vulnerabil, strângea latul, îi aplica lovitura fatala, naruindu-i încrederea în propria nevinovatie. Prin urmare, politistul metafizic poarta lupta cu cel incriminat pe terenul constiintei – slabind-o, înselându-i vigilenta, azvârlind-o în deznadejde. Adevarata victorie consta în a-l face pe fiecare sa-si recunoasca vinovatia pe care o ascunsese sau o ignorase.
În întreaga sa cariera, Pared a nazuit sa întruchipeze tipul „politistului ideal“, institutia însasi a politiei, a carei vocatie era, în opinia lui, înradacinata în Absolut: „Politia e emanatia lui Dumnezeu, instrumentul ordinii divine“. Respinge „înduiosarile gretoase ale inimii“, care, în opinia lui, le încânta de regula doar pe femei si pe artisti, întrucât politistul metafizic nu are sentimente, nu cunoaste mila, iertarea, cainta. Considera ca dragostea este o „curioasa boala“ ce te face sa-ti pierzi mintile, iar mila – nimic altceva decât o „confuzie josnica“, o „înduiosare molateca“. Între legea juridica (întruchipata de Dumnezeu-tatal) si legea inimii (propovaduita de Christos) alege legea juridica: „Eu unul aleg ordinea împotriva confuziei lipsite de limpezime, aleg codul de legi, cu toate imperfectiunile si asprimile lui revoltatoare, împotriva acelor beatitudini scaldate în lacrimi. În atitudinea asta, cainta si remuscarea nu-si au locul“.
Si totusi, faimosul Avelino Pared, era un politist trist. Nu de tristetea ivita din senin, stârnita de cauze obscure, ca o unda de melancolie ce se întâmpla sa cuprinda câteodata sufletul omenesc, era vorba, ci de o tristete îngemanata cu neînduplecarea, care a luat forma dispretului pentru viata, pentru exuberantele si contradictiile ei inerente. Deseori omul acesta temut, pe care taranii terorizati de el îl numisera „sol al Satanei“, avea aerul unui slujbas de la pompele funebre. Prin urmare, tristetea lui Pared era mai mult decât o stare de spirit. Era o matrice existentiala, un mod de a fi care se nascuse din trairea unei dureroase revelatii: aceea a profundei dizarmonii a lumii, a atotputerniciei Raului, în fata careia Dumnezeu însusi parea sa se încline. „Dezvrajirea“ lumii poate pustii sufletul omului, iar metafizica pare a fi facuta tocmai sa umple acest gol sufletesc, sa-i calmeze insuportabila disperare. Credinta într-o „ordine desavârsita“, de factura monahala, capabila sa potoleasca orice pasiune, sa reduca la tacere gândirea critica, sa anihileze orice îndoiala („metafizica de calau“, ar fi spus Nietzsche) l-a transformat pe Avelino Pared într-un „estet“, adorator al formelor pure, abstracte, golite de continut. De unde gustul lui pentru imobilitate, pentru uscaciune, pentru ceea ce e fosilizat. Dar si mania lui pentru dosare, pentru construirea unui fisier atotcuprinzator în care sunt ferecate destinele a zeci de mii de oameni.
Tristetea politistului metafizic Avelino Pared are ceva din geometria austera, repetitiva, monotona a imensei lui arhive – stranie catedrala din hârtie, mormânt colectiv pus în serviciul verdictului final.
Autor: DAVID ILINAApărut în nr. 416