Mircea Anghelescu (editor), Literatura si politicul, Editura Universitatii din Bucuresti, 2010, 238 p.
Uneori, studiile cu tinuta universitara/ academica îsi asteapta în van cititorii si, din pacate, recenzentul. Ramân în librarii fara sa le rasfoiasca macar cineva. Fenomenul se dovedeste lesne de explicat. Pe de o parte, interesându-i doar pe specialisti si pe studenti, asemenea carti apar în tiraje confidentiale. Pe de alta parte, e necesar un nivel ridicat de cunostinte pentru a emite opinii îndreptatite sau cel putin intuitii convingatoare pe marginea lor. Probabil ca în aceeasi situatie s-ar fi aflat si volumul îngrijit de Mircea Anghelescu – „Literatura si politicul“ –, unde sunt reunite lucrarile Colocviului Anual al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din România, organizat la Iasi (9-10 iulie 2010). Mai ales ca persoanele îndreptatite intelectual sa-l comenteze se numara printre contributori. Subiectul propus spre destelenire s-a aratat generos, iar participantii, cu exceptiile pe care orice ochi exersat le va detecta, n-au dezmintit asteptarile. Asemenea întâlniri, desfasurate într-un stand vizitat de câtiva negutatori culturali destoinici, valoreaza mai mult decât toate pietele de idei. Pentru ca un spatiu extins risca sa încapa pe mâna sarlatanilor.
O simbioza straveche
În spatiul nostru, interactiunea literaturii cu politica reprezinta înca o tema proaspata si se reduce, în mare masura, la cele patru decenii cât a stat România în sfera de influenta sovietica. Recent, Eugen Negrici („Iluziile literaturii române“) a propus ca principiu de organizare a istoriei literaturii române asaltul ideologiei contra factorului estetic. Dupa parerea exegetului, respectivul conflict a dat nastere unor specii hibride, cu functie persuasiva. În aceeasi nota antiautonomista, dublata de o perspectiva sociologica, se înscrie interventia lui Mircea Anghelescu: „Literatura si politica sunt pâna la urma cele doua fete ale participarii noastre la viata comuna, una orientata spre realitate, spre prezent, cealalta spre idealitate, spre virtual, spre viitor; dar ele ne implica nu numai alternativ, ci si simultan, cel putin în anumite perioade, si între ele exista o relatie, obscura, greu de definit, dar evidenta“ (p. 7). Viziunea creatorului „mistifictiunilor“ se gaseste la intersectia a doua coordonate. Una sustine ca istoria literaturii reprezinta o disciplina enciclopedica, în a carei subordine intra atât textele, cât si contextele. Cealalta precizeaza ca omul dezvolta, simultan, tendinte evazioniste si înclinatii sa se implice în activitatea publica. Scriitorul pare sa fi avut dintotdeauna un statut ubicuu, locuind si în „turnul de fildes“ si în agora. Mircea Anghelescu evita generalizarile, optând pentru sugestii, în locul verdictelor. Însa n-ar fi deloc excesiv sa afirmam ca literatura si politica au colaborat în permanenta. Sa ne gândim la odele închinate liderilor din toate timpurile, la mecenatul practicat de împaratii romani si de conducatorii oraselor-state din Italia sau la faptul ca toate cartile tiparite în vremea lui Ludovic al XIV-lea aveau, pe foaia de titlu, girul regelui. Asadar, întretinerea cultului personalitatii cu ajutorul intelighentiei, redactarea unor scrieri ca urmare a comenzilor politice si cenzura au ascendenta straveche. Propaganda organizata de regimurile totalitare – fascist si comunist – reprezinta, poate, apogeul simbiozei între literatura si politica.
Opresiune, rezistenta si revizuiri
Principalul beneficiu adus de publicarea colectiei de fata consta în individualizarea unor insule de cunoastere. Continentul îsi asteapta înca exploratorii. Meritele participantilor sunt incontestabile, pregatind terenul pentru exegezele exhaustive. Îmbucurator este ca, dupa o simpla parcurgere a sumarului, constatam ca exista câteva directii de cercetare. Astfel, Mihaela Albu, Dan Anghelescu si Madalina Vatcu se ocupa de presa din exilul anticomunist. Andrei Bodiu si Irina Georgescu se apleaca asupra poeziei optzeciste. Iar Puiu Ionita si Ovidiu Morar („Literatura în slujba revolutiei“) examineaza avangarda, cel din urma investigând, cu exemple concludente, geneza „poeziei proletare“ – „sintagma utilizata pentru prima data în 1933 de redactia revistei «Cuvântul liber» în legatura cu creatiile lui Gherasim Luca si Paul Paun («Poemul oamenilor blânzi», respectiv «Poem oprimat»)“ (p. 167). Ceea ce trebuie subliniat cu doua linii nu este detaliul ca initiatorii se numarau printre aderentii suprarealismului, ci faptul ca 23 August 1944 a constituit prilejul, iar nu cauza impunerii, pentru 10-15 ani, a unui gen care propaga „lupta de clasa“.
Majoritatea comunicarilor se refera la ceea ce Eugen Negrici a numit „literatura româna sub comunism“. Dintre toate, cea semnata de Crina Bud („Marele cod totalitar si codurile revoltei morale si estetice“) mi se pare cea mai curajoasa si mai percutanta din unghiul notiunilor vehiculate si a exemplelor selectate. Înainte de toate, atrage atentia utilizarea notiunii de „revolta“ în detrimentul celei de „rezistenta“. Neîntinarea condeiului cu slagarele documentelor de partid si de stat ajunge trasatura secundara în lupta împotriva socialismului. Prin urmare, în prim-plan se instaleaza riposta, dar nu ca declaratie franca de neadeziune, ci ca subversiune. Pâna aici, aproape nimic nu contravine esopismului. Totusi, argumentatia evidentiaza o latura ramasa în umbra deocamdata. Pornind de la indicatiile lui Eugen Negrici legate de comunism ca „religie politica“, autoarea ilustreaza cum manipularea organizata de P.M.R (P.C.R) a determinat un proces de igienizare prin anticorpi. Confiscarea pilonilor crestinismului de catre marxism-leninism a dus la denuntarea voalata a minciunilor oficializate. Desemantizarea laica a generat resemantizarea protestanta: „Fantasticul, parabolicul, distopiile se numara printre formele literare de descriere à rebours a unei relatii dezumanizate. În cazul acelor coduri al caror fundament este mistic, profetic sau cel putin frecventeaza un simbolism religios se remarca uneori un inedit raport: inversiunii valorice pe care se bazeaza ideologia, îi corespunde o inversiune estetica pentru ca imaginarul biblic sau discursul profetic apocaliptic nu corespund unei vocatii, jocul semnificatiilor e secund si raspunde mai degraba unei stringente necesitati morale. Elementele, sustrase contextului originar, au functie clara de a se opune falsei atmosfere de fervoare mistica“ (p. 40). Un contrapunct al problematicii expuse de Crina Bud îl ofera Paul Cernat („Critica literara si revizionismul est-etic în România postcomunista“), cu mentiunea ca fenomenul rezistentei prin cultura („al pasivitatii evazioniste“, p. 49) figureaza ca termen al disputei între adeptii revizionismului est-etic si sustinatorii valorilor estetice antedecembriste. Criticul se interpune ca arbitru, cautând sa medieze optiunile vehiculate de membrii gruparilor. Paul Cernat polemizeaza diplomatic cu „batalia canonica“, punctând deficientele acestei forme fara fond, care a permeat ineficient arena culturala româneasca. Înteles în sens occidental, ca lista de autoritati cu aura religioasa, beneficiind de hagiografii laicizate si fiind consfintite de istoriile literare (sa ne amintim ca prima cunoscuta le apartine calugarilor benedictini!), canonul comunist lipseste cu desavârsire. Demonizarea regimului si catalogarea compromisurilor scriitorilor drept pact cu diavolul anuleaza dimensiunea sacra a dezbaterii. Totodata, considera teoreticianul „modernitatii retro“, se cuvine sa nu supralicitam prezenta si importanta mesajelor de tip palimpsest, cu aluzie la dictatura ceausista. În acest punct, ma întreb daca nu mai suntem deloc în stare sa recuperam câteva cozi de „sopârla“. Sa fie contextul iremediabil pierdut? Lasând deoparte interogatiile anterioare, e cazul sa apreciem propunerea lui Paul Cernat privind stradania criticii de a construi un canon de opere, iar nu de titani: „Daca vom cadea, în fine, de acord ca onoarea civico-publica a scriitorimii române sub comunism a ramas (cu putine exceptii) nereperata, iar despre un maximalism eroic al rezistentei, nu poate fi vorba, s-ar cuveni sa acceptam, în sfârsit, ca a venit timpul ca, spunând tot ceea ce e de spus despre „mizeriile“ istoriei noastre recente, sa salvam macar productiile literare valide, indiferent daca ele apartin unor «colaborationisti» sau nu“ (p. 51). Perspectiva s-ar putea extinde asupra întregii literaturi, având în vedere ca în afara de Eminescu, niciun senator de drept al canonului n-a fost mitizat de istoriografia literara, dat fiind ca biografiile nu prea i-au atras pe cercetatorii nostri, cu exceptiile de rigoare: G. Calinescu, Z. Ornea, Ion Balu, Mircea Iorgulescu sau, recent, Oana Soare si Bogdan Popescu. Dintre studiile care sondeaza orizonturi straine, doua m-au înciudat: „Poetici ale comunitatilor si comunalitatilor la început de secol 21“ (Chris Tanasescu) si „Politic si estetic în critica britanica actuala“ (Andrei Terian). În primul rând, deoarece trateaza domenii îndepartate de preocuparile mele. Prin urmare, le-am citit ca un novice. În al doilea rând, deoarece demonstreaza parcurgerea unor repere bibliografice recente. De aceea, „Literatura si politicul“ reprezinta o excelenta sursa de familiarizare pentru oricine vrea sa-si acopere lacunele.
Seriozitatea abordarilor ma îndeamna sa cred ca volumul are potential ridicat de iradiere.