Traian-ul lui Gorduz

Împaratul, dupa ce ne-a dat nume si ne-a scos în lume – atunci, în istorie – se întoarce printre noi, din mana lui Vasile Gorduz, ca sa ne aduca aminte, tuturor celor ce ne tragem din el, cine suntem. Iar pentru asta, avea nevoie sa ne contrarieze putin.
În 1992, cand un exemplar similar al statuii marelui artist roman a fost daruit Seviliei, cu prilejul Expozitiei universale ce aniversa 500 de ani de la Descoperirea Americii, spaniolii n-au prea stiut unde sa o plaseze. Pana la urma, au pus-o pe malul Guadalquivirului, pe malul înalt, cu fata catre apa si cu spatele catre oras. Fara sa-si dea seama, probabil, apropiasera cele doua elemente ale eternitatii asezarii andaluze: apa fluviului si simbolul romanitatii locului! Pasarile de noapte, se spune, s-au amuzat de goliciunea Împaratului pana  s-au plictist si au cautat sa ajunga la barbatia împarateasca spre a o picta în culoarea vietii!
Astazi, montata pe scarile Muzeului National de Istorie din Bucuresti, statuia starneste zambete si nu numai!
Zicea un mare artist contemporan –  într-un comentariu pe un post de tv – necajit de neîntelegerea cu care a fost întampinat Împaratul lui Gorduz, ca si David-ui lui Michelangelo este gol si îsi poarta cu firesc semnele masculinitatii. Si asta nu socheaza pe nimeni!
Unul din scopurile artei, cred, este acela de a starni, de a soca, spre a fi mai profund si puternic receptata! Mai bine sa socheze, opera de arta, decat sa treci pe langa ea si nici sa nu o abservi!
Cautand o explicatie, meteahna pe care o am de cand ma stiu, as zice ca, între David-ul florentin si Împaratul de pe Dambovita, exista cateva diferente. Si, daca ele nu ar fi existat, probabil ca statuia lui Gorduz nu ar fi atras atentia! Desigur ca David este si el gol, dar goliciunea lui este cea a statuii antice grecesti, de la care Michelangelo împrumuta materia din care îsi scoate opera. Si mai împrumuta ceva David de la greci: ia frumusetea si puritatea trupului atletilor olimpiadelor.
De la David la Împaratul nostru, se produc cateva mutatii: Traian-ul lui Gorduz pierde alura atletului grec si pierde si albul  mitic al marmorei devenite opera de arta, albul care îl îndeparteaza pe David de carnal.
Traianul nostru gol este facut dintr-un material care are încarcatura ludica a pielii omenesti. Apoi, Traian are corporalitatea unui bonom de pe strada: are forta dar este îndesat si aproape gras – crapú, cum ar zice francezul – nu are nimic din frumusetea atletica si din maretia razboinicului, el – Traian-ul gorduzian –  este unul dintre noi, unul dintre cei care stau în fata statuii si se holbeaza la ea nedumeriti sau încantati, dar care si-a lasat hainele acasa!  Si orice fiinta, oricat ar fi de încarcata de celebritate, de istorie si de recunostinta noastra, daca este goala, tot goala ramane!
Gorduz l-a coborat din mit si l-a facut asemeni noua. Si, poate de aceea nu ne încanta statuia: ne regasim în ea, ca într-o oglina si nu ne place ce vedem.
Si, în plus, artistul a decis astfel nu întamplator, Împaratul – asa gol – tine în brate o lupoaica paroasa tare si cu coada bazoi! Si ne da peste nas, înca o data, cu coada lupoaicei, ca sa ne intre bine în cap si Împaratul si mama eroina!