Prozatorul Nicolae Breban a publicat nu demult un eseu despre criticii generatiei sale (printre care am onoarea sa ma prenumar), laudându-i si, in egala masura, certându-i pentru ca se lasa doborâti, din când in când, de accedia. O boala intelectuala care, in limbaj mai popular, s-ar putea traduce prin lene sau leneveala. O boala de altfel raspândita in toate mediile. Printre intelectuali, aceasta maladie a spiritului bântuie ciclic si ia forme variate. La unii se manifesta, de pilda, prin inapetenta pentru actualitate si retragerea solitara in câmpul clasicitatii, la altii prin ceea ce am putea numi raul de literatura. Raul poate fi invins relativ repede, dar raul se poate croniciza si atunci criticul (sau scriitorul) este pierdut pentru literatura. Asa ca, din motive pedagogice, am impresia, marele prozator ne urecheaza bine, ne face portrete in alb negru (mai mult, parca, in tonuri albe, luminoase), apoi schimba foaia si da lista slabiciunilor, dezertarilor, „tradarilor“ (in sensul dat de Benda, desigur) si a ezitarilor noastre. Culmea este ca are dreptate, nu totdeauna, dar de multe ori. Suntem noi silitori, vigilenti, citim toate cartile care apar, scriem noi, criticii literari, despre autorii importanti care, in vremuri asa de confuze, au nevoie de o lectura corecta a creatiei lor si de o judecata estetica dreapta? Nu, nu citim totdeauna ceea ce trebuie si nici nu ne grabim sa indreptam ierarhiile pe care le strâmba sistematic publicistii culturali mai tineri si mai zelosi decât noi…
Nicolae Breban are dreptate, dar, sa ne incondeieze in insemnarile lui acide si, din loc in loc, sa ne rusineze evocând fugile noastre strategice din spatiul literaturii… In ceea ce ma priveste, as avea câteva argumente pentru a ma apara, dar nu ma folosesc de ele acum pentru ca as vrea, mai intâi, sa discut nu cazul meu (in masura in care cazul exista!), ci eseul lui Nicolae Breban, care, iata, se simte „tradat“ de critica literara dupa ce aceeasi critica s-a batut realmente pentru el, la inceputurile sale. S-a batut, intâi, pentru a-i impune formula epica (dificila) si s-a luptat, apoi, de-a lungul timpului cu ideologii care nu-i acceptau ideile si tipul de conflict din romanele sale masive… Aceasta loialitate a criticilor din generatia sa este necunoscuta chiar si de romancierul care, de regula, isi depaseste rar fantasmele si convingerile.
Am citit, vreau sa spun inainte de orice, cu interes si cu placere, chiar, aceasta naratiune dominant confesiva, cu judecati critice si morale care o data te magulesc, iar alta data lovesc in orgoliile noastre inflamate, iritabile ca si orgoliile (mari si incoruptibile) ale prozatorului descins din lumea maramureseana, aici, pentru criticii valahi. Nicolae Breban este constient de aceasta ascendenta si de aceasta diferenta si le subliniaza in mai multe rânduri in confesiunea sa. Caci, vorbind despre prietenii sai critici literari si despre tradarea criticii, Nicolae Breban nu uita sa vorbeasca mai ales despre sine si cartile sale. Totul se invârte, in fond, in jurul lui. Si este, pâna la un punct, firesc sa fie asa… Ce scriitor, vorbind despre literatura si despre moravurile vietii literare, ignora propria creatie?
Autorul „Buneivestiri“, oricum, n-o ignora. El aduce vorba, chiar din prima pagina, de reactia criticilor literari fata de romanele sale care, cu adevarat, au stârnit si stârnesc si azi controverse. Criticii tineri din anii ’60 au fost de la inceput, repet, de partea lui si au ramas si mai târziu sustinatorii acestui prozator care incalca traditia româneasca, adica scrie mult si, la o vârsta când altii isi gestioneaza gloria literara, Nicolae Breban scrie cu o viteza impresionanta… Nu-i totdeauna multumit de comentatorii sai si nu ezita sa-i admonesteze serios, chiar daca ii sunt prieteni vechi, ca Matei Calinescu sau Ion Negoitescu… Reactii scriitoricesti nici tipice, nici totalmente atipice in lumea româneasca. Nicolae Breban este el insusi o personalitate care nu-si ascunde orgoliul, cum nu-si ascunde preferintele literare, iubirile spirituale si, pur si simplu, iubirile si antipatiile omenesti. Isi iubeste mai ales cartile si, când e vorba de ele, nu cunoaste valoarea modestiei, nici sentimentul discretiei… Este firesc, e scandalos? Este ceea ce se intâmpla sa fie, si ceea ce se intâmpla sa fie trebuie judecat in functie de valoarea creatiei. Modestia fara opera nu valoreaza nimic in câmpul artei. Nici orgoliul care, sa mai spun o data, nu trebuie confundat cu vanitatea. O disociere pe care irepresibilul Nicolae Breban o admite, aparându-si astfel imensul sau orgoliu scriitoricesc.
Acestea fiind zise despre autor, sa vedem, acum, parerile lui despre viata literara… Parerile oscileaza: o data sunt binevoitoare, chiar flatante („mari critici“, „eminenti intelectuali“, „desavârsiti prieteni“, „buni amici“ etc.), alteori judecatile sunt radicale sau (varianta confortabila) doar mustratoare. Un exemplu: o publicista oarecare isi permite, de pilda, sa spuna ca toate premiile literare date de Uniunea Scriitorilor in rastimp de o jumatate de secol ar fi fost acordate dupa ochi, adica fara criterii estetice si n-ar avea, in consecinta, nicio valoare. Nicolae Breban reactioneaza, iritat, si o pune la punct fara menajamente, pe drept cuvânt, de altfel, pentru ca publicista in discutie bate câmpii, mistifica adevarul. Prozatorul o sanctioneaza, combatând, astfel, ceea ce un scriitor autentic trebuie sa combata: conformismul politic. Conformismul se identifica in cazul de fata cu ideea raspândita in mediile exilului românesc inainte de 1989 si reluata, masiv, de publicistii din tara (cei care au schimbat rapid foaia) dupa prabusirea comunismului, si anume ca sub comunism literatura româna n-a produs nimic valabil.
Nicolae Breban respinge, pe drept cuvânt, si aceasta judecata falsa, dupa cum respinge – in alt context al demonstratiei – opiniile bizare ale prietenului sau, Ion Negoitescu, despre literatura (Ion Calugaru mai important decât Rebreanu sau minimalizarea lui Nichita Stanescu). Il cearta si pe Matei Calinescu, alt prieten de-o viata, pentru scepticismul fata de poezia româna si, in genere, dezinteresul lui, in ultimele decenii, pentru literatura in care se afirmase. Când acesta afirma intr-o convorbire privata ca Nichita Stanescu nu intereseaza pe nimeni dincolo de Curtici, Nicolae Breban este scandalizat si vede in aceasta propozitie o forma de cinism obosit si de „destarare“ rusinoasa cum ar fi zis Eliade… „Matei, se pare – scrie el – nu mai crede nu numai in marele talent al prietenului sau din tinerete, dar nici in arta acestuia. Omagiind valori americane, veritabile, dar de a doua mâna in raport (…) cu arta lui Nichita care ar fi trebuit sa straluceasca ca un poet de vârf al continentului, asa si cum este!“…
Este splendida reactia prozatorului, dar, ma intreb, este bine sa luam in seama vorbele pe care le spunem intr-o conversatie amicala? Nu-i mai important (si mai sigur) ceea ce scriem despre o opera literara? Caci, asa, in viata de toate zilele, când suntem suparati sau bine dispusi, criticii literari (ca si poetii sau prozatorii) spun multe. Esential este ceea ce scriu. Cine, intrigat de o vorba oarecare, n-a defaimat o carte fara sa gândeasca prea mult sau n-a spus ceva rau despre un scriitor contemporan intr-un moment de iritare?… Stau si ma gândesc ce-ar fi daca as nota in jurnalul meu intim si, apoi, as comunica vorbele grele si pictoresti pe care le-am auzit despre scriitorii români de azi? Vorbe spuse de alti scriitori de ieri si de azi, amici si inamici, intr-un moment de suparare?! Ce ispasire, vorba lui Blaga, ar fi… Inchid paranteza. Nu vreau sa-l nedreptatesc pe Nicolae Breban, exagerând acest detaliu din naratiunea lui, plina altminteri, de accidente colorate, de judecati de valoare flatante, cum am zis, sau, dimpotriva, taioase, necrutatoare… Este, ca sa spun astfel, farmecul lui, este stilul sau de a vorbi despre viata literara si personajele ei. E suparat pe Eliade, Ionesco si alti scriitori cunoscuti din exil pentru ca, având un imens prestigiu in culturile in care au fost primiti, n-au sustinut niciun scriitor ramas in tara. Cunoscând cât de cât subiectul, ii dau si, in acelasi timp, nu-i dau dreptate. Eliade se arata, totusi, interesat de literatura româna si era chiar de parere ca ea va juca un rol important in Europa de mâine… O previziune care, din pacate, nu s-a implinit. Tema delicata…
Ce este remarcabil, ce este cu adevarat nou si esential in acest eseu confesiv este faptul ca Nicolae Breban are curajul de a da cartile pe fata si de a spune ceea ce altii discuta doar pe ascuns sau se tem sa discute in vreun fel oarecare. Nu are, poate, totdeauna dreptate, este subiectiv – cum il stie toata lumea – dar subiectivitatea si orgoliul nu-l impiedica sa spuna lucruri adevarate si, prin aceasta, incomode pentru unii. De pilda, despre G.D.S. si falsii „elitisti“ din jurul revistei „22“ care, dupa Nicolae Breban, au devenit reprezentantii unei „secte culturale“… „Un „consortiu“ de idei, dar si de interese“, zice el. „Nu ne-am ocupa in aceste pagini de realitatea acestui grup – adauga prozatorul – daca el n-ar fi creat nenumarate confuzii si disensiuni in lumea literelor si artelor (…). Liderii formati si impinsi la putere (…) nu sunt mai breji decât ceilalti, asa zisii comunisti, adica la fel de hrapareti, de necinstiti si ceva mai putin capabili in cunoasterea terenului si a oamenilor“. Este usor de imaginat ce reactii vor provoca aceste comentarii severe (acestea si altele) in tabara vizata. Reactiile au si inceput, de fapt, sa apara. Când notez aceste impresii de lectura, am in fata un lung articol publicat de Dan C. Mihailescu in „România literara“ in care, observ, Nicolae Breban este ironizat intr-un mod neintelectual pentru opiniile sale. Cu aceasta ocazie vine vorba si de Marin Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea si subsemnatul, care n-am fi fost marginalizati, contestati, demonizati de cei care controleaza de 20 de ani industria mediatica si detin, in fapt, toata puterea in administratia culturii (reviste, edituri, televiziuni, institutii culturale), ci ne-am fi „autoizolat“ si „autodiscreditat“ pentru ca n-am votat, probabil, cu cine trebuie… Surpriza este ca aceste ignobile atacuri apar, acum, in „România literara“, revista condusa de prietenul si colegul nostru Nicolae Manolescu care, nu-i asa?, nu vrea sa-si incarce constiinta suprimând libertatea de opinie. Asa se face ca de doua decenii neobositul Gh. Grigurcu contesta, cu fervoare, pe marii scriitori români de ieri si de azi… In sprijinul lui vin, acum, forte proaspete…
Nicolae Breban ne ia, care va sa zica, apararea, si, vigilenta, „România literara“ repune lucrurile in ordine. Sorescu, Fanus Neagu, Valeriu Cristea si Eugen Simion trebuie sa ramâna in categoria stabilita: aceea a „autodiscreditatilor“… Frumoasa poveste, domnule Ambasador… Trecem. Nicolae Breban ne face, apoi, portretele si portretele sale au o evidenta nota… brebaniana. Suntem buni, uneori suntem mari critici, alteori delasatori, evazivi, „tradatori“, neglijenti. Ceea ce se poate. Intelectual are si el, ca orice bun român, „partile“ lui… Puse unele lânga altele, „partile“ sugereaza ceva, portretele sunt reusite, lucrurile ies, pâna la urma, bine. Prozatorul ne rasfata, in fond, ne ia in seama, a mizat si mizeaza inca pe noi, criticii saizecisti. Nu-i putin intr-o viata literara in care amicii de ieri se sfâsie si dusmanii, epuizând argumentele estetice, se acuza de imoralitate sau se denunta la D.N.A…
Sigur ca nu tot ce spune despre mine Nicolae Breban ma maguleste. Dar, accept, aceasta este regula jocului, portretul este, se stie, fiul ironiei, nu al tolerantei. Contemplu desenul pe care mi-l face autorul „Animalelor bolnave“ si incerc sa ma regasesc in el. Am avut la inceputul carierei mele critice „clatinari de directie“, cum zice prozatorul? Am avut, in mod sigur, cine nu ezita, cine nu are indoieli, ce spirit critic nu se clatina când intra in câmpul literar?… Am fost eu o vreme cronicarul „generatiei de mijloc“, grupate in jurul lui Beniuc? Am scris, adevarat, despre poetii ardeleni (Ion Horea, Tiberiu Utan, Andritoiu, Ion Brad), dupa cum am scris si despre altii (valahi sau moldoveni), dar n-am aspirat nicio clipa sa fiu cronicarul de serviciu al unui grup… Prietenul meu, N. Breban, ma nedreptateste la acest punct. Am scris encomiastic despre Mihai Beniuc „satrap“ al Uniunii Scriitorilor? Nici vorba, capitolul pe care i-l dedic in „Scriitori români de azi“ nu-i deloc encomiastic, este doar obiectiv. M. Beniuc este un poet autentic (nu un mare poet, dar un bun poet social de raftul doi!) si, reprosând omului ceea ce merita sa i se reproseze (conformismul politic odios si ura abisala impotriva lui Blaga), trebuie sa judecam drept opera lui. Am facut-o deja acum trei decenii. Despre „satropul“ de la Uniunea Scriitorilor (despre el si despre altii, caci poetul coborât de pe Crisuri „cu trei invelisuri“ nu-i singurul personaj oportunist din epoca stalinista!) putem inca discuta.
N. Breban imi reproseaza, apoi, faptul ca am fost de la inceput „un admirator aproape neconditionat“ al lui Petru Dumitriu, un scriitor pe care el il execreaza. Raspuns: n-am fost de la inceput un admirator al lui P. Dumitriu, dar dupa ce am citit „Cronica de familie“ si o parte din „Biografiile contemporane“, pot spune ca am devenit, nu un admirator fanatic, dar un pretuitor lucid al prozei sale. Am mai spus de câteva ori: „Proprietatea si posesiunea“ este o opera puternica. Ea anunta o deschidere europeana (a fost scrisa in 1959) in literatura româna si, in chip vizibil, o directie noua in epoca noastra. Pacatele omului nu trebuie ignorate, dar pacatele nu trebuie sa ne impiedice la infinit, sa-l citim si sa-i judecam corect opera.
Ce-ar mai fi in acest portret al spiritului meu critic? N. Breban zice ca spiritul meu este putin conservator ( e drept: „in cel mai bun, mai nobil sens al cuvântului“)… Ma grabesc sa spun ca are dreptate. Am recunoscut in mai multe rânduri aceasta fatalitate, de pilda atunci când, imitând pe Roland Barthes (bizantinul pe care il admir, contestându-l tot timpul!), m-am fixat singur in „avangarda ariergardei“ sau „ariergarda avangardei“, nici eu nu stiu cum sa spun mai bine. Daca as face politica, as fi, probabil, junimist ca T. Maiorescu si as infiinta un partid conservator democrat care sa uneasca traditia spirituala cu un sincronism moderat. Un partid de tip englezesc (cum visa Maiorescu), putin oximoronic: conservator si progresist… Dar, cum n-am facut si nici n-am de gând sa fac politica, totul ramâne o fantasma… Cu spiritul meu critic este altceva: este fixat de aproape 50 de ani in linia E. Lovinescu – G. Calinescu (cu mai mare simpatie in ultima vreme pentru cel din urma). Un sincronist, asadar, cu fata spre spiritualitatea traditionala…
In câteva rânduri, informatiile lui
N. Breban despre biografia mea trebuie corectate. Deplângând, de pilda, faptul ca N. Manolescu a ramas pâna in 1989 „umil lector“ la Universitatea din Bucuresti, autorul „Tradarii criticii“ precizeaza numaidecât ca „E. Simion era profesor“. Raspuns: din pacate, E. Simion n-a fost profesor pâna in 1990, a ramas timp de 20 de ani doar conferentiar. Nimic mai mult. N-am fost, vreau sa spun, un rasfatat al regimului. Am ajuns profesor, odata cu N. Manolescu, in 1990 (la vârsta de 57 de ani)… N. Breban vorbeste apoi de câtiva scriitori din cadrul Consiliului Uniunii (Paler, Geo Dumitrescu, N. Manolescu) care, in anii ’80, au incercat sa convoace o adunare pentru a discuta imobilitatea si ilegalitatea Uniunii Scriitorilor. Prozatorul nu ma citeaza printre acesti carvunari ai momentului si de aceea ma simt la rândul meu tradat. Am facut si eu parte dintre insurgenti, am fost si eu chemat la ordine la diversele comitete si comitii de partid. Cum de m-a uitat prietenul meu Nicolae Breban?… Mai este ceva ce mi se pare discutabil. Autorul isi aminteste ca eu am participat la discutia in care Marin Preda i-a respins romanul „Bunavestire“ si ca, apoi, la el acasa, as fi incercat sa-l conving ca romanul nu poate fi publicat. Regret, dar nu-mi amintesc de acest episod. Sigur este ca nu puteam participa la discutia dintre cei doi prozatori si nici nu puteam sa-i dau lui Nicolae Breban sfaturi intelepte pentru ca nu citisem romanul sau. Cum puteam sa stiu, in acest caz, ce merge si ce nu merge, ce trece si ce cade la cenzura?…
Opresc sirul comentariilor aici. „Tradarea criticii“ este, cum am precizat, o excelenta naratiune eseistica, o naratiune subiectiva, inevitabil iritanta (fiind vorba de viata literara si de opiniile radicale ale unui prozator care nu ezita sa scrie ceea ce crede despre colegii sai), cu portrete ce se tin minte, uneori foarte crude, alteori luminoase, dominate de superlative… Meritul ei, dincolo de calitatile literare, este acela de a deschide o dezbatere reala despre viata noastra literara in care grupurile se confrunta si isi confectioneaza propria istorie si propria mitologie. Nicolae Breban vine si tulbura apele, enervând, probabil, pe multi, daca nu pe toti. Nu insa si pe cel care semneaza aceste rânduri.
Autor: EUGEN SIMIONApărut în nr. 264