Adrian Sîrbu, Alexandru Polgár (coord.), Genealogii ale postcomunismului, Cluj, Idea design & Print, 2009
Comunismului i-au fost intentate numeroase procese după 1989. Teamă, furie, frustrare, dezolare, toate aceste sentimente au răbufnit cu o forţă aproape arhimedică. Era firesc să se întâmple aşa. Dar, după un binemeritat moment de euforie, majoritatea populaţiei, considerând că şi-a încheiat, în mare, socotelile cu vechiul regim, şi-a îndreptat privirile spre viitor. Pentru a afla, în scurt timp, că securitatea socială de care dispuneau înainte de revoluţie, cu toate costurile ei sociale enorme, este incompatibilă cu prosperitatea de tip occidental, bazată pe dinamism şi concurenţă economică (parţialitatea şi tendenţiozitatea acestui tip de concurenţă merită o discuţie aparte). Imaginea Occidentului idealizat vreme de decenii întregi începea să se descompună, bucată cu bucată. Nimic nu a contribuit mai mult la fabricarea acestei imagini artificiale decât cenzura agresivă şi izolaţionismul de factură naţional-comunistă care au marcat din plin „Epoca de Aur“. Numai că nici cosmetizarea imaginilor pe care Occidentul le fabrica despre sine pentru a le „vinde“ dincolo de aşa-zisa Cortină de Fier nu este deloc străină, la rândul ei, de dezamăgirea care a cuprins la scurt timp după căderea comunismului societăţile est-europene.
În acelaşi timp, Occidentul idealizat dezvolta şi continuă să dezvolte un discurs critic de mainstream, „neoteologic“, cum îl numeşte Boris Groys, pentru care eterogenitatea socială, cultivarea diferenţelor ca premisă indispensabilă a democraţiei reprezintă piatra unghiulară. Deşi nu discută explicit despre postmodernism sau despre liberalismul consensualist marca Arendt Lijphart, înclin să cred că Groys le are în vedere atunci când le reuneşte sub denumirea generală de „discurs critic occidental“. În accepţiunea acestui tip de discurs, o mare parte din lumea non-occidentală nu este democratică deoarece valorizează omogenitatea socială mai mult decât diferenţa. Curat ideologie. Multe dintre aceste societăţi „nedemocratice“ sunt extrem de scindate, contradictorii şi lipsite de un consens general, substituit de diverse forme de conduceri autoritare. Pe de altă parte, nu strică să ne reamintim că şi diversitatea celebrată în Occident coexistă, paradoxal? – cu un proces de omogenizare culturală şi de „inventare“, pentru a utiliza expresia istoricului Eric Hobsbawm, a naţiunilor moderne de către statele birocratice care au acaparat scena politică europeană, profitând de ascensiunea capitalismului, la rândul său iubitor de omogenitate socială – în ultimele două secole. Evident, omogenizări sociale şi culturale s-au petrecut şi în alte părţi ale lumii, dar nu la intensitatea la care au avut loc în Occident. Acestea fiind spuse, nu reprezintă cultul occidental al diferenţei un fel de surogat, menit să ne reconfirme înclinaţiile democratice grijuliu cultivate, să ne adoarmă (a câta oară?) raţiunea, respectiv să ne integreze şi mai ferm în logica specifică a consumerismului, pentru care discursul critic poate fi o marfă extrem de vandabilă, iar diferenţele culturale, rasiale şi etnice, noi surse de profit? Dacă ar fi să îi dăm crezare lui Groys: „Imperiul ireductibil, de neomogenizat, infinit, virtual al eterogenităţii şi diferenţelor nu este la propriu nimic altceva decât un pluralism burghez fără perdanţi pe piaţă, capitalismul ca utopie, piaţa în starea ei paradisiacă. În limbajul marxist ortodox este vorba, evident, despre un opiu neoteologic pentru popor – însă de data asta pentru un popor de intelectuali, doritori să continue a-şi cultiva la infinit diferenţele“ (p. 56).
Încă de la început, postcomunismul (est-european, şi mai ales românesc) a fost însoţit de anticomunism. Un anticomunism fără obiect, din moment ce sistemul comunist dispăruse şi nici o persoană cât de cât raţională nu îşi dorea reinstaurarea sa. Mulţi îşi aminteau însă de protecţia socială de care beneficiaseră atunci şi de care erau tot mai lipsiţi în prezent. A asocia genul acesta de revendicări, perfect legitime, cu mentalităţi retrograde şi nostalgii comuniste, aşa cum procedează militanţii anticomunişti – este mincinos şi ridicol. De ce o fac? Pentru a camufla numeroasele eşecuri ale democraţiei „de tranziţie“ (cât de democratică era aceasta, exercitându-se în detrimentul marii majorităţi a populaţiei, nici nu are rost să mai discutăm), pentru a-şi aroga, pe nedrept, poziţia de repere morale ale naţiunii (repere a căror tăcere profundă înainte de 1989 ar trebui să fie asurzitoare în prezent) şi pentru a eluda faptul că au început să îşi construiască meticulos carierele încă din timpul comunismului, ale cărui produse social-economice, la fel ca majoritatea românilor locuind în mediul urban, de altfel, sunt. În optica dihotomică a anticomunismului postcomunist, tot ce nu îi împărtăşeşte integral opiniile este descalificat automat ca o formă sau alta de nostalgie comunistă, de mentalitate refractară la modernizare. O fi greu acum, în tranziţie, dar trebuie să facem un efort pentru a construi o societate cu adevărat europeană, nu-i aşa? Prin ce diferă acest enunţ de propaganda comunistă? Dacă înlocuim „tranziţie“ cu „construirea socialismului“ şi „europeană“ cu „multilateral dezvoltată“, prin absolut nimic.
Dar ce este până la urmă postcomunismul? O formă de capitalism nud, de acumulare primitivă, în termenii lui Marx, pliată pe aşteptări înşelate legate de un Occident înfrumuseţat până la refuz. De asemenea, prin reducerea neajunsurilor structurale (sociale, economice, politice) la un numitor comun cultural, postcomunismul este un simulacru de democraţie. Vechea povară a mentalităţilor, fie ele „mic-burgheze“, pe timpul comunismului, fie „comuniste“ sau „cripto-comuniste“, după 1989 – cea mai simplă, comodă şi superficială explicaţie pentru o metatranziţie de care nu mai scăpăm încă de la constituirea Românei moderne. În cuvintele lui Boris Buden, „postcomunismul nu este, pur şi simplu, o cultură, ci mai degrabă nu este nimic altceva decât cultură. El nu ne prezintă o cultură a amintirii trecutului comunist sau o cultură a doliului după utopia pierdută, sau o face la fel de puţin ca un muzeu al comunismului. Dimpotrivă, postcomunismul însuşi este de fapt o utopie, chiar utopia memoriei culturale, în care cultura a devenit lăcaş al uitării; el este un loc construit cultural, în care se petrece uitarea politicului, a economicului şi a istoricului“ (p. 72). ONG-uri peste ONG-uri, care mai de care mai proactive şi mai entuziaste în combaterea corupţiei, a sărăciei şi a prejudecăţilor de tot felul, un picuţ de feminism, reţelele caritabile ale bisericilor şi ale comunităţilor neoprotestante, grija pentru protejarea identităţii şi intereselor minorităţilor de tot felul, cultivarea „dialogului social“, o suită colorată de diverse fundaţii, asociaţii şi organizaţii – iată la ce se rezumă eforturile emancipatoare ale postcomunismului. Societatea civilă astfel constituită, ca sumă de „agenţi sociali aşezaţi între sfera politică şi cea economică“, este lipsită de pârghiile reale care ar antrena o schimbare autentică (sindicalizări eficiente, posibilitatea angajaţilor de a cumpăra un număr important de acţiuni la firmele la care lucrează, un cod al muncii care să nu transfere riscurile dinspre angajatori spre angajaţi şi beneficiile în direcţie inversă, politici de redistribuire socială funcţionale, coerente şi permanente, impozit progresiv pe venit, subvenţii consistente de la stat pentru agricultură şi industrie etc.), fiind obligată să acţioneze exclusiv în sfera culturală. Pe cale de consecinţă, „cultura rămâne şi în postcomunism singurul orizont imaginabil al schimbării politice“ (p. 73).
În plus, aşa cum subliniază doi dintre colaboratorii volumului coordonat de către Adrian Sîrbu şi Alexandru Polgár, Genealogii ale postcomunismului – Gáspár Miklós Tamás şi Claude Karnoouh, comunismul, ca agent radical al modernizării în Europa de Est, a contribuit decisiv la aşteptările legate de o anumită bunăstare şi de un anumit nivel al consumului pe care capitalismul postcomunist le-a preluat de-a gata; din acest punct de vedere, al „culturii de masă“, cum o numeşte Claude Karnoouh, tranziţia de la comunism la capitalism a reprezentat mai degrabă o continuitate decât o schimbare.
Aş menţiona, în încheiere, o observaţie excelentă emisă de către Lore Ridha, cu care sunt întru totul de acord: în lumea postcomunistă (astăzi, în întreg Occidentul), „tendinţa generală arată o întărire a capitalismului şi o constantă tendinţă descrescătoare a modernităţii“. Concluzia pare sumbră: „nu se întrevede nici o posibilitate de schimbare“ (p. 158). Aici nu sunt pe aceeaşi lungime de undă cu Lore Ridha: modernitatea, înţeleasă ca emancipare de factură iluministă, ieşirea din „somnul raţiunii“, Spiritul hegelian şi acel atât de actual, tocmai pentru că este sistematic încălcat – imperativ categoric kantian, dublat de îndemnul universal, sau cel puţin universalizabil, sapere aude! – aflată într-o profundă contradicţie cu economia politică a capitalismului, chiar dacă s-au dezvoltat simultan, părând deci perfect compatibile, dar numai în aparenţă, deoarece drepturile solicitate iniţial de o categorie socială restrânsă, burghezia franceză, au fost ulterior extinse asupra altor categorii sociale, deloc minoritare, de data aceasta, şi încă se află într-un proces de expansiune, fluctuant, ce-i drept, dar al cărui orizont nu poate fi deocamdată întrezărit – deţine încă resursele necesare pentru a prevala în raport cu capitalismul. Până când?