Intelectual rafinat şi cultivat, fost unversitar de marcă şi altitudine, profesorul Toma Grigorie scrie o poezie meditativă, de consemnare a unor stări şi momente intelective.
Ceea ce caracterizează, în plus şi în mod evident, recentul său volum de poezie Cum pot lăsa poezia să-mi spună adio (Bucureşti, Tracus Arte, 2014) sunt gravitatea tonului, tematica creaţiei salvatoare şi consistenţa dur-severă a notaţiilor existenţiale. Tensiunea ce constituie armătura situaţiei lirice de bază vine din conştiinţa clară a intrării „pe ultima turnantă“. Eul liric este mărturisitor: „am pătruns în febra furibundă a finişului/ postşaptezecist“ (pe ultima turnantă). Este vorba deci de o poezie a „existenţialului finiş„. Inerţia este ca într-o astfel de situaţie de viaţă lirica să se impregneze de melancolie, de retractilitate, de nostalgie şi de tragic. Nimic din toate acestea în cazul de faţă: întâlnim un eu poetic stoic şi lucid.
Cel ce trăieşte se exprimă şi construieşte mesaje semnificante. În poezie mesajul este unul de tip liric: în poezie este ca şi cum de la lume „primeşti mesaje din pădurea acvatică“ (muzeul din mare). Există un cititor pe care cumva poetul îl vizează: „scriu cu ochii la tine cititorule“ (bună ziua). Ochii poetului sunt întotdeauna împăienjeniţi, vocea sa este pe mâna cuvintelor, iar gândurile se dau pe mâna cititorului. Poetul nu vrea să deranjeze sau să se interpună între cititor şi propria lui conştiinţă; el vrea doar să fie acolo: „îngăduie-mi totuşi să-ţi spun/ bună ziua“ („bună ziua“). Poezia este un semn cu ochiul sau un salut în timp. Ea este o „carte deschisă“. Este la dispoziţia tuturor, dar nu toţi ştiu s-o citească şi să se regăsească în ea. Acest lucru este agravat de faptul că poetul este o fiinţă confuză. De aceea în miezul poeziei stă ambiguitatea. Poetul este un om confuz şi derutat: „nu ştii cine e destinatarul/ nici expeditorul nu ştii“ (carte deschisă). Un om confuz se adresează unui alt om, confuz şi derutat şi el. Între poet şi cititor circulă ambiguitatea. Singurul semn neîndoielnic este salutul, un salut pe aici şi pe dincolo.
În situaţia dată eul liric pune în discurs o ideatică poetică securizantă. Ideea nucleară este că „am murit perpetuu o viaţă întreagă“ (pe ultima turnantă). Cu alte cuvinte, moartea nu mai produce emoţii negative, nu mai sperie, nu mai înspăimântă, nu mai stârneşte frică, nu mai paralizează. Moartea se trăieşte odată cu viaţa şi ca o componentă a vieţii. Din această memorabilă idee, a morţii distribuite de-a lungul vieţii, extragem două semnificaţii. Prima semnificaţie ar fi că moartea se consumă trăind; viaţa se trăieşte şi se consumă odată cu moartea, ele fiind consubstanţiale. A doua semnificaţie este că atâta timp cât te afli înainte de moarte eşti în viaţă şi, prin urmare, trebuie să trăieşti viaţa pe care o ai, nu alta. Pentru a fi, precum este, o fiinţă simbolică, omul trebuie să fie şi să se simtă, mai întâi, fiinţă semnificantă. Astfel, trăirile fiinţei umane pleacă de la semnificaţii şi, în special, nu de la semnificaţiile date, ci de la semnificaţiile atribuite. Pe această platformă se construieşte volumul în discuţie al profesorului Toma Grigorie. Rezultă că, fiind element al vieţii, moartea devine o formă de viaţă. De aceea, gândind moartea, poezia trebuie să ne ajute „a înţelege toate sensurile vieţii“ (viaţa cu sensurile ei). Mai mult, gândind moartea, nu se poate renunţa la poezie: „cum pot lăsa poezia să-mi spună adio“ (vers din poezia cu acelaşi titlu). Nu se poate renunţa nu pentru că poezia ar fi parte a unei singure vieţi. Nu se poate renunţa la poezie pentru că ea este o componentă a tuturor vieţilor, este o componentă a vieţii tuturor: „poezia e în toate“, iar unii „n-o găsesc pentru că n-o caută“ (odată cu). Meritul poeziei este că, fiind vibraţie la real, decriptează semnificaţia non-evidentă că „odată cu viaţa“ „fierbe moartea în cazanul cu smoală“ (odată cu).
La modul comun moartea este o problemă de timp. Există şi o moarte a sufletului, există şi o moarte a inimii, şi o moarte a sentimentelor. Totuşi coordonata temporală este esenţială pentru explorarea poetică. Moartea şi viaţa, frumosul şi urâtul sunt perfect compatibile şi inextricabil dialectice. La Toma Grigorie moartea permite salvarea. Prin aceasta lirica sa este una luminoasă. (Considerăm că, în plan simbolic, un scriitor este luminos dacă în creaţia sa există o salvare.) Sunt momente în care ne salvează frumosul, dar există şi momente în care „omenirea este salvată de urât“ (ploaia cu stele). Este vorba, mai întâi, de o salvare estetică. O altă formă de salvare o reprezintă evadarea în trecut. Trecutul nu este neapărat întoarcerea în timp, ci mai curând regăsirea unei stări securizante. Există un trecut nenumit şi un trecut numit. Trecutul fără nume este timpul care a rămas în urmă: „înaintez cu faţa înapoi e/ viitorul meu din trecut multe/ borne ruginite pe bordurile anilor unele/ apar în ceaţă/ (…)/ privesc viaţa mea ca într-o vitrină/ (…)/ viaţa/ e o mare eroare/ moartea singura întâmplare adevărată“ (singura întâmplare adevărată). O expresie compactă a trecutului numit este copilăria: „din strânsoarea minţii ţup/ în copacul copilăriei/ (…)/ o perpetuă întoarcere/ drumul bătătorit de propriile umbre/ (…)/ gândul străbate locurile de joacă/ nimeni nu-ţi poate fura/ avuţiile copilăriei ascunse“ (în sipetul cu cheiţă de aur). O formă de anterior, de trecut nenumit, este ieşirea din înţelegere, din luciditate: sufletul a „trecut dincolo de înţelegere/ (…)/ la nivel cerebral trebuie să/ înveţi să mergi fără picioare şi să pipăi fără mâini“ (la nivel cerebral). Oboseala reduce capacitatea de înţelegere şi îngustează orizontul cerebral; deci, în acest mod, ne mai înaintând spre viitor, rămâi astfel mai aproape de trecut: „oboseala cuminte îl aşază/ (…)/ pe o creangă de om obosit“ (muguri întârziaţi); „sufletul se aşază pe o bancă obosit“ (plecare).
Volumul este unitar ca viziune şi ideatică. Situaţia poetică creată (omul postşaptezecist în faţa morţii) generează o stare lirică bine conservată de-a lungul cărţii. Vocea lirică rămâne majoritar spontană, deşi uneori intră pe un portativ livresc, ceea ce de altfel nu este rău. Discursul liric este adaptat tematicii; el ne îndeamnă să nu uităm că atâta timp cât suntem pe drum suntem doar nişte călători. Suntem muritori: per ansamblu, Cum pot lăsa poezia să-mi spună adio este un volum notabil care se citeşte cu plăcere estetică şi intelectuală.
Autor: ŞTEFAN VLĂDUŢESCUApărut în nr. 506