Maestrul Dan Hatmanu implineste in acest octombrie 85 de ani. Revad cel mai cuprinzator album al sau, aparut in 2005, o carte tezaur, una dintre cele menite sa intre in fondul principal de valori al oricarei biblioteci sau, altfel spus, sa innobileze si sa dea stralucire acelui „perete somptuos de carti“, cum numea Michel Butor biblioteca. Albumul, 500 de pagini, aparut in conditii grafice exceptionale la Editura ARC 2000 si realizat la R.A. Monitorul Oficial, constituie el insusi o piesa de patrimoniu. Nu numai pentru ca este „oglinda“ operei de o mare diversitate a lui Dan Hatmanu, prezentata in evolutia ei, ci si datorita valorii lucrarii in sine, rod si al muncii reputatului cercetator si experimentatului muzeograf Maria Hatmanu, admirabila sau, cum ar fi spus G. Calinescu, incomparabila sotie a artistului.
Imi amintesc ca l-am vizitat, inainte de lansarea albumului, ca de atâtea ori in ultimele decenii, in atelierul sau din vechea Strada Armeana din Iasi. Admirând iarasi si iarasi autoportretele si portretele aflate aici, prin nu stiu ce asociatie de idei si de imagini, mi-am adus aminte de ceea ce scria G. Calinescu, revazând fotografii ale sale din copilarie si adolescenta: „O fotografie ma arata imbufnat, in rochie beige, cu guler de broderie la gât. Supararea vine de acolo ca un deget fragil imi fusese prins in portita de la gradina, care avea un arc. Pe cap aveam un par lung, cazându-mi pe umeri. Nu, departe de mine orice vanitate. Copilul acesta cu fusta era suav. Pentru ce as fi vanitos? Ce legatura am eu cu el… Am mai avut si alte fotografii, intre care una, ramasa la Roma, reprezentându-ma licean… Daca i-as vedea pe toti acestia, insirati pe fotoliile mele, de la fetita care isi balabaneste picioarele pâna la liceanul tantos, i-as intreba, oferindu-le câte o bomboana: spuneti-mi, cine sunteti voi, de ce va numiti cu numele meu?“
Fireste, orice comparatie intre „naturalista“, duios alienanta fotografie si o lucrare de arta (portret/ autoportret) ar fi cel putin irelevanta, daca nu cumva neavenita. Si totusi, in ideea reintoarcerii in universul paradisiac care este copilaria, mi-am amintit aceasta insemnare de jurnal a lui Calinescu. Ma intreb: i-ar putea chestiona Dan Hatmanu pe cei orânduiti in tablourile sale – de la vârsta de doi ani si pâna la deplina maturitate – „Cine sunteti voi, de ce va numiti cu numele meu?“ Nu stiu. Ceea ce stiu este ca amintirile sale din copilarie, si nu numai, scrise in linii, forme si culoare, sunt – aidoma celor ale genialului humulestean, inaintasul sau in spirit – (si) autofictiune. Or, in acest caz, s-ar putea spune: câta (auto)fictiune, atât adevar. De aceea – si de aceea – autoportretele lui Hatmanu sunt, parafrazându-l pe filosoful de demult, mai adevarate decât modelul, decât realitatea, decât istoria traita. Este, de altfel, apanajul Artei, cu majuscula. Sondând adânc, pâna la fibra cea mai intima a fiintei si existentei sale, Dan Hatmanu isi redescopera si isi revendica toate vârstele, redobândindu-le si pentru noi, cei care ii privim si ii admiram autoportretele (in timp). „In toate autoportretele mele – mi-a marturisit pictorul intr-un interviu publicat cu ani in urma in „Cultura“– am fost mai inainte de orice sincer. Oricum, dintre toate portretele mele, autoportretele sunt cele mai reusite. Ciclul Autoportret in timp este in fond o autobiografie, incepând de la vârsta de doi ani si pâna in prezent“.
In fond, amintitul ciclu se constituie intr-un portret vazut diacronic, sugerând, ilustrând un destin: destinul unui mare artist a carui traiectorie a inceput intr-un sat asezat pe tarâmul stravechi al Culturii Cucuteni, intre colinele molcome, policrome ale Hârlaului si Cotnarilor, un sat românesc cu o memorie fabuloasa – Scobinti. In semn de recunostinta pentru satul natal, pentru obârsia sa de mare noblete, pentru sirul nesfârsitelor generatii care s-au petrecut si se petrec „ca florile si frunzele anotimpurilor“, cum ar spune Mihail Sadoveanu, Dan Hatmanu a facut ceva cu totul inedit: a pictat la Scoala din Scobinti, unde parintii sai au fost dascalii a zeci si zeci de promotii, iar el, invatacel, o fresca istorica intitulata „Continuitate“: „Eu m-am nascut chiar in acea scoala. Fresca pe care am realizat-o povesteste istoria patriei. Mai intâi am schitat un proiect, i-am adunat pe oamenii din sat la scoala si i-am rugat sa-si spuna parerea… La inceput oamenii s-au sfiit sa-si spuna opinia. Când dialogul s-a mai inchegat, unul dintre sateni a propus ca printre ostenii lui Stefan cel Mare, infatisati in fresca, sa ma pictez si pe mine. Am dat curs propunerii… Am simtit nevoia ca in scoala in care parintii mei i-au invatat pe atâtia copii istoria neamului, eu sa continui, cu mijloacele mele, lectia lor. La dezvelire, care a avut loc in 1975, a venit multa lume si a fost unul dintre cele mai emotionante momente din viata mea“.
Târziu, mult mai târziu, intr-o perioada când la putere au parvenit „istoricii“ demolatori, când mitul lui Mihai cel Mare si al lui Eminescu au devenit subiecte de batjocura in manualele „alternative“ si in câte vreo fituica a unor mardeiasi elitisti, fresca pe teme ale istoriei nationale care – culmea! – se mai intitula si „Continuitate“ – a fost distrusa la indicatii… superioare. Si asta la putin timp dupa ce autorul ei – creatorul unei opere afirmate pe meridianele lumii, de la Tokyo la New York, de la Sankt Petersburg la Mexico City, de la Bucuresti la Paris, de la Iasi la Roma, la Venetia, la Havana s.a.m.d., fusese rasplatit cu titlul de Cetatean de onoare al comunei Scobinti, si pentru ca inzestrase asezarea cu o opera de arta monumentala, fara a pretinde nimic in schimb, rasplata suprema pentru artist fiind bucuria consatenilor sai si lumina din ochii copiilor acestora, care au retrait povestea istoriei patriei, scrisa in culoare, pe peretii scolii lor, de un mare pictor ce invatase si el carte sub acoperisul aceluiasi vechi asezamânt. Mâhnit, Dan Hatmanu spune, ori de câte ori vine vorba despre acest fapt, pe care nu ezit sa-l numesc profanator, ca „nu-s de vina oamenii satului“. N-as fi insa intru totul de acord. Suntem vinovati noi toti ca am permis si permitem sa se comita in statul numit România asemenea acte de vandalism, de atentat la sufletul nostru. Altminteri, Dan Hatmanu a ramas la fel de atasat si indatorat fata de matca sa. Intr-un interviu televizat marturisea: „Ma intorc foarte des in copilarie, fiindca ma simt foarte bine in timpul si in locul unde m-am nascut. Ma reintorc mereu la Scobinti“.
… De la Scobinti, se reintoarce mereu de la Iasi. L-am intrebat de mai multe ori: care este locul unde i-ar fi placut cel mai mult sa traiasca si sa lucreze? Mi-a raspuns sec: „Numai la Iasi“. A pictat in multe locuri din lume. La Sankt Petersburg si la Paris, cele doua mari centre artistice ale lumii unde a si studiat, dupa ce a absolvit Academia de Arte Frumoase din Iasi, unde a fost elevul preferat – si cel mai stralucit – al lui Corneliu Baba, la New York, in Mexic, in Italia, in Germania etc. A creat cicluri ce au devenit adevarate repere si a realizat expozitii in timpul numeroaselor sale sejururi, toate de lucru, in strainatate. De altfel, cea dintâi confruntare importanta, poate chiar decisiva pentru destinul sau de artist, s-a produs in 1964, cu expozitia „Aspecte din Paris“, gazduita de celebra Galerie du Passeur (unde au expus, de-a lungul vremii, mari artisti, intre care Picasso). Cronicarul revistei „Lettres Françaises“ scria cu acel prilej: „Dan Hatmanu a vazut Parisul ca un oras care danseaza si ameteste intr-o miscare ondulatorie. Betia pe care o reda este plina de poezie si de adevar“. Cu un an in urma, prezentase in fascinanta metropola de pe Neva expozitia „Aspecte din Leningrad“. A urmat ciclul „Vitrinele Parisului“, mai intâi in creion si apoi in culoare, tulburatoare demonstratie de virtuozitate, suita de viziuni, cum le numeste autorul, inspirate si din operele unor mari scriitori francezi, intre care si unul de origine româna: Eugen Ionescu. Iar exemplele ar putea continua.
Dar, pentru Dan Hatmanu, care in acest octombrie aniverseaza 85 de ani de viata, spatiul genezei si edificarii creatiei, dar si de decolare, de zbor, de visare si de perpetua reintoarcere este Iasul. Asemuieste Cetatea dintre coline „prin modul cum este instalata in spatiu, cu Florenta, cu Toledo“ si crede ca Iasul, orasul cu cele mai multe monumente si cu cea mai prodigioasa memorie privind istoria, cultura si spiritualitatea nationala – „este daruit de Dumnezeu artistilor“.
In ambianta cosmica si morala a „Florentei României“, cum a numit Iasul G. Calinescu, Corneliu Baba a descoperit in Dan Hatmanu, cu peste 65 de ani in urma, un talent despre care avea sa afirme ca se naste o data la un secol.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 345